CURS

Interviul

1. Definiţie şi caracteristici

Se consideră că interviul este o tehnică de recoltare a informaţiilor verbale pe bază de

întrebări şi răspunsuri de la indivizi sau grupuri sociale cu scopul verificării unor ipoteze sau
descrierii, explicării fenomenelor socioumane (Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.270).
Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi prezintă întrebări şi răspunsuri ca şi
chestionarul (în care întrebările sunt de regulă scrise), spre deosebire de care însă, necesită
întotdeauna obţinerea unor informaţii verbale.
Marea deosebire între anchetă şi interviu este aceea că în anchetă este obligatoriu un chestionar
pe care îl completează subiectul, în timp ce în interviu, chestionarul nu este obligatoriu, iar
răspunsurile sunt notate de operator.
Termenul de „interviu” îşi are originea în limba engleză (interview- întrevedere, întâlnire)
şi are drept corespondent în limba franceză termenii: „entretien” (conversaţie, convorbire) şi
„entrevue” (întâlnire între două sau mai multe persoane).
În sociologie s-a făcut distincţie între termenii de „interviu” şi „convorbire”, întrucât nu
orice întâlnire sau conversaţie echivalează cu un interviu şi cu atât mai puţin cu un interviu de
cercetare ştiinţifică. Interviul este comparabil cu întrevederea, conversaţia, dialogul,
interogatoriul, dar nu se confundă cu nici unul dintre acestea.
Interviul este o tehnică orală, verbală, care obligă la întrevedere şi convorbire (excepţie
face interviul telefonic, în care întrevederea nu este necesară).
Întrevederea nu este egală cu interviul, întrucât nu are ca scop obţinerea de informaţii
(oamenii se întâlnesc pur şi simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea de a fi împreună), ea fiind
doar condiţia prealabilă pentru convorbire.
Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice convorbire reprezintă un interviu,
deoarece: în unele convorbiri iniţiativa trece de la unul la altul (se schimbă frecvent rolurile de
emiţător şi receptor), informaţia nu este direcţionată într-un singur sens şi nu există un
conducător al discuţiei, în anumite convorbiri există obligativitatea de a răspunde (interogatoriu),
iar în altele răspunsul cerut este deja cunoscut (examen) (Daval, R.şi colab., 1967, p.121).
In fine, conversaţia diferă de interviu întrucât este lipsită de un scop explicit, ambii
parteneri pot adresa întrebări, depinde în mare măsură de cunoştinţele comune împărtăşite şi
ambii parteneri au posibilitatea să-şi exprime interesul sau ignoranţa cu privire la temele care
apar în timpul conversaţiei (Dafinoiu, I., 2002, p.102).
Scopurile în care se utilizează această tehnică de cercetare (interviul) sunt:
- explorarea unor situaţii;
- culegerea unor informaţii;
- stabilirea relaţiilor dintre variabile;
- verificarea unor ipoteze.
Interviul poate fi de mai multe feluri:
- interviu medical;
- interviu clinic;
- interviu juridic;
 - interviu jurnalistic;
- interviu de cercetare (sociologică) etc.
Interviul de cercetare sociologică are câteva caracteristici:
1. reprezintă o căutare de informaţii;
2. relaţia dintre operator şi subiect este univocă (unul caută informaţii şi celălalt, dacă
posedă informaţii, le oferă);
3. în interviul de cercetare nu există un anumit răspuns bun, care este de aşteptat;
4. în interviul sociologic nu există dreptul de a aprecia răspunsul oferit de subiect.
Interviului sociologic are o serie de avantaje, dar şi de limite (Bailey, K.D., 1982, p.183):
Avantaje:
1. flexibilitatea - în interviu există posibilitatea de a obţine informaţii mai multe, mai
nuanţate, decât cele obţinute printr-un chestionar standardizat;
2. rată crescută a răspunsurilor – interviul se poate practica şi la cei care nu ştiu să scrie şi
să citească, precum şi la cei care se simt mai protejaţi dacă nu răspund în scris;
3. posibilitatea observării comportamentelor non-verbale;
4. standardizarea condiţiilor de răspuns;
5. spontaneitatea răspunsurilor, primele reacţii fiind de regulă mai fidele;
6. asigurarea unor răspunsuri personale, deci neinfluenţate de alţii;
7. controlul asupra succesiunii întrebărilor;
8. asigurarea răspunsului la toate întrebările;
9. precizarea datei şi locului interviului, ceea ce permite situarea în context şi efectuarea
unor comparaţii;
10. profunzimea, adică posibilitatea de a întocmi protocoale de interviu speciale, cu
număr mai mare de întrebări care să sesizeze mai profund opiniile, comportamentele în societate.
Dezavantaje:
1. costul ridicat (atât de timp cât şi economic);
2. timp mai îndelungat (pentru stabilirea eşantionului, pentru obţinerea acordului şi
desfăşurarea convorbirii);
3. erori datorate operatorilor de interviu (sunt generate de modul de punere a întrebărilor
şi de înregistrare a răspunsurilor, precum şi de prezenţa fizică a operatorului de interviu). In
cadrul interviului, informaţiile nu se pot obţine decât prin intermediul operatorului de interviu,
adică apare o verigă intermediară între cercetător şi subiect care reprezintă o sursă potenţială de
eroare;
4. neasigurarea anonimatului;
5. nestandardizarea felului în care se pun întrebările (mai ales la interviurile libere,
nedirijate, unde nu există chestionar şi întrebările sunt puse în diferite feluri);
6. nevoia de a răspunde indiferent de starea psihică şi fizică a subiectului;
7. imposibilitatea de a controla toate condiţiile perturbatoare care pot interveni.

2. Tipuri de interviu

Obiectivele şi modul de desfăşurare al interviului sunt atât de diferite, încât orice

clasificare a acestora este perfectibilă.
Încercările de clasificare a interviurilor introduc mai multe criterii, în funcţie de care
există următoarele tipuri de interviu (Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.279):
1. după conţinutul comunicării:
a) interviu de opinie, care se referă la informaţii despre „ce este” şi „ce face” subiectul;
b) interviu documentar, în care se urmăresc informaţii despre „ce ştie” subiectul.
2. după calitatea informaţiilor recoltate:
a) interviul extensiv, în care durata convorbirii este mică, obţinându-se un volum mic de
informaţii, chiar dacă se aplică la un număr mare de persoane;
b) interviul intensiv, în care se analizează în profunzime cazuri speciale, se intervievează
personalităţi deosebite.
3. după gradul de libertate al cercetătorului în alegerea temei, formularea întrebărilor şi stabilirea
numărului şi succesiunii acestora:
a) interviul liber (nondirectiv, nedirijat, neprotocolar);
Are două subvariante:
- interviul liber spontan, în care întrebările sunt formulate ad-hoc, au un caracter spontan,
numărul lor este redus, durata (teoretic) nelimitată, răspunsurile sunt complexe, centrare pe
persoana intervievată obţinându-se un volum mare de informaţii;
- interviul liber organizat, în care prestabilim un număr de întrebări, dar care nu sunt
formalizate, nu sunt scrise într-un chestionar.
b) interviul organizat (directiv, protocolar), în care întrebările sunt prestabilite,
structurate într-o ordine rigidă şi se desfăşoară într-un interval de timp limitat. Acest tip de
interviu se centrează pe problema de studiu şi prezintă o singură întrevedere cu subiectul.
4) după gradul de repetabilitate:
a) interviul unic (în sondajele de opinie unde există o singură convorbire cu fiecare din
persoanele cuprinse în eşantion);
b) interviul repetat (în anchetele panel).
5) după numărul celor cu care se face:
a) interviul personal;
b) interviul de grup;
6) după funcţia pe care o are în cercetare:
a) interviul de explorare, care urmăreşte identificarea unor teme care să fie apoi cercetate
prin intermediul chestionarului;
b) interviul de cercetare propriu-zis;
c) interviul de verificare a informaţiilor, recoltate cu ajutorul altor metode şi tehnici de
investigaţie.
7) după modalitatea de comunicare:
a) interviul face-to-face (direct, personal);
b) interviul prin telefon.
8) după atitudinea operatorului:
a) interviul sensibil, în care operatorul are o atitudine empatică;
b) interviul neutral, în care operatorul are o atitudine complet neutră;
c) interviul sever, în care operatorul încearcă să facă observaţii subiectului;
d) interviul antagonic, în care se creează controverse între operator şi subiect.

1. Interviul structurat (directiv, organizat, cantitativ)

În cadrul acestui tip de interviu, întrebările şi ordinea sunt dinainte stabilite, de obicei
sunt date şi alternative de răspunsuri, subiectul având sarcina de a alege varianta sau variantele
de răspuns ce i se par potrivite. Interviul structurat este identic cu aplicarea, prin metoda faţă în
faţă sau prin telefon, a chestionarului standardizat, fiind deci o formă a anchetei (Iluţ, P., 1997,
p.87). Potrivit unor autori, şi interviurile pe bază de chestionar cu întrebări deschise, dar dinainte
formulate sunt de tip cantitativ.
Limita cea mai importantă a interviului structurat o constituie aceea că operatorul nu
trebuie:
- să abordeze teme sau probleme care nu au fost anticipate în momentul redactării
întrebărilor;
- să pună întrebări suplimentare;
- să reformuleze întrebările;
- să schimbe succesiunea lor.

2. Interviul structurat semidirectiv

El utilizează o schemă prestabilită sub forma unui ghid de observaţie, care conţine
principalele teme care vor fi abordate sau o listă de întrebări. Ghidurile de interviu asigură
subiecţilor o anume libertate în abordarea unor teme şi cunosc o mare varietate de forme, de la
unele ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele ce conţin un număr mare de
subiecte şi întrebări specifice.

3. Interviul nestructurat
Acest tip de interviu se caracterizează prin maximum de flexibilitate şi ambiguitate.
Noţiunea de ambiguitate este fundamentală în acest tip de interviu, deoarece el permite persoanei
intervievate să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală fără includerea unui
anumit cadru de referinţă (Dafinoiu, I., 2002, p.161).

4. Interviul individual
Presupune purtarea unor discuţii total libere, de către cercetător cu anumiţi subiecţi ai
comunităţii respective, pe una sau mai multe probleme, care uneori nu sunt date prealabil, ci
urmează să fie descoperite prin astfel de discuţii. El se desfăşoară în mai multe întâlniri, iar o
întâlnire poate dura mai multe ore.
Interviul individual poate fi de mai multe feluri (Iluţ, P., 1997, p.91):
a) interviul calitativ de tip clasic, care este utilizat în cercetările etnografice şi este
cosubstanţial observaţiei participative (cercetătorul ia parte la viaţa unei comunităţi, culturi şi
realizează automat şi convorbiri informale, dar provoacă şi discuţii cu caracter mai organizat,
centrate pe anumite subiecte) (Rotaru, T., Iluţ, P., 2001, p.63);
b) studiile de istorie orală au drept suport tot interviul nestructurat.
Prin intermediul lui se încearcă reconstituirea pe cale orală, din relatările participanţilor, a
unor profiluri de personalităţi istorice, dar poate contribui şi la surprinderea autobiografiilor
profesionale sau ale unor aspecte din viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi;
c) interviul creativ, în care se recomandă ca atât intervievatorul, cât şi intervievatul să
renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală şi să se exprime cât mai liber şi creativ;
d) interviul polifonic, prin care se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate
cât mai fidel, iar perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final
de cercetare, care n-ar mai trebui să fie o prelucrare sintetică a cercetătorului;
 e) interviul interpretativ, în care trebuie să se insiste pe momentele considerate de
subiecţi ca fiind cruciale în traiectoria lor în viaţă.
5. Interviul de grup
Interviul de grup se poate realiza şi el în cele 3 forme:
a) structurat;
b) semistructurat;
c) nestructurat.
Interviul de grup este o metodă de culegere a datelor psihosociologice foarte utilizată în
studiile empirice (marketing, studiul pieţei). S-a formulat ipoteza că, în situaţia de grup, indivizii
oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă şi, ca atare, opiniile
majorităţii sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare riscă să rămână
neexprimate. De aici se poate concluziona că, utilizând tehnici diferite în studiul aceleiaşi
probleme, s-ar putea obţine rezultate chiar contradictorii.
Acest tip de interviu presupune existenţa reală a unui grup de persoane, care să
elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele aduse în discuţie. Se urmăreşte
obţinerea unui răspuns care să exprime opinia de grup, şi nu o juxtapunere de răspunsuri
individuale.

a) Interviul de grup structurat (focus-group)

El presupune întrebări specifice dinainte formulate, dar în acelaşi timp implică
interacţiunea participanţilor, schimbul de replici de opinii şi idei pe marginea acestor întrebări
care, evident, sunt deschise pentru a stimula discuţiile.
El a fost şi este folosit în studiile de marketing, precum şi în proiectarea şi completarea
unor cercetări sociologice.
În organizarea şi conducerea focus-group-ului se recomandă, ca foarte importante,
următoarele principii şi probleme:
- întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei ar fi foarte mare şi ar
determina eşecul interviului (fiecărui subiect i se alocă două minute pentru a răspunde la fiecare
întrebare sau a face eventuale comentarii);
- întrebările trebuie să fie foarte bine alese şi formulate (în acest scop se poate organiza
un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a unuia structurat);
- oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, pot aparea ca importante pe parcurs
anumite întrebări ce nu au fost dinainte stabilite, cărora se recomandă să li se rezerve 10-15
minute la sfârşitul interviului.
Participanţii nu fac parte din acelaşi grup natural şi nu se cunosc între ei, iar în funcţie de
particularitatea temei puse în discuţie se stabileşte compoziţia celor ce iau parte la interviu
(numărul lor să fie în jur de 10, iar aceştia trebuie să fie cât mai diferiţi ca status şi rol) (Rotaru,
T., Iluţ, P., 2001, p.67).

b) Interviul de grup nestructurat

El implică cele mai multe probleme de organizare şi conducere.
R. Mucchielli (1968, p.93) consideră că specificul interviului de grup rezidă la intersecţia a patru
condiţii:
1. grupul să fie natural;
2. să se discute liber (fără întrebări prestabilite);
3. să se discute o problemă din viaţa grupului;
4. grupul să fie condus de o persoană competentă.
Deosebit de complexă şi delicată este sarcina intervievatorului, care trebuie:
1. să nu depăşească 20 % din totalul schimburilor verbale. În acest sens, H.H. Stahl afirma: „e
bun anchetatorul care vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească”;
2. să ştie să stăpânească grupul;
3. să depăşească momentele dificile (subiecţii care monopolizează schimbul de replici);
4. să ştie să-i încurajeze pe cei timizi;
5. să fie capabil să aplaneze tensiunile ce se pot ivi;
6. să intervină pentru sublinierea şi reformularea unor opinii.
Pentru o bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante de
realizare a lui:
a) ora la care se realizează (contraindicat după orele de muncă sau de clasă şi înaintea
mesei);
b) locul unde se desfăşoară;
c) numărul de participanţi (schimbul optim de replici se poate realiza cu 10-15
persoane);
d) calitatea participanţilor (a se evita persoanele cu statut socioprofesional înalt,
deoarece au un efect inhibant).
Rezultatele interviului de grup sunt strâns legate de acceptarea intervievatorului de către
grup şi de convorbirile preparatorii ale acestuia cu participanţii. Acceptarea reprezintă stabilirea
sentimentului de încredere faţă de cel ce va conduce interviul şi considerarea lui ca o persoană
căreia i se poate spune tot ceea ce este autentic trăit. Acceptarea este uşor de observat după
reacţiile grupului.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu
viitorii participanţi, în timpul cărora li se anunţă tema interviului, durata (1,5 - 2 ore este cea
optimă), precum şi faptul că este necesar ca fiecare să-şi exprime propria opinie.
Scopul acestor convorbiri este:
- de a induce sentimentul de încredere şi stimă reciprocă;
- de a debloca persoana intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul acestor
convorbiri, ceea ce-i va da sentimentul de siguranţă;
- ca participantul să reflecte asupra temei şi să-şi clarifice mai bine punctele de vedere.