Curs Metode și tehnici de învă țare eficientă [An]

Curs 1

Învățarea umană – concepte și semnificații

Învățarea a constituit și constituie o temă de reflecție și interes major pentru elevi, educatori,
părinți, pentru oameni din toate sferele socialului, pentru întreaga societate. Paradoxal, ea
rămâne încă un univers insuficient explorat. Învăţarea este o activitate fundamentală, alături
de joc, muncă şi creaţie, specifică fiecărei etape de vârstă, care se manifestă cu preponderenţă
în mod organizat, programat, instituţionalizat în perioada şcolarităţii. J.S. Bruner sublinia că
„învățarea este singurul lucru caracteristic ființelor umane. Învățatul este atât de profund
înrădăcinat în om încât a devenit aproape involuntar…, specializarea noastră ca specie este
specializarea în învățare.”

Învățarea este mecanismul de dezvoltare a trăsăturilor, capacităților și caracteristicilor umane,

a comportamentului uman în general. Învățarea este abordată din variate perspective. Prin
raportarea la conceptul biologic de maturizare, învățarea este privită ca un joc continuu al
maturizării forțelor legate de aceasta, și, astfel, orice învățare și-ar avea premisele specifice în
maturizare. Rubinstein: „Copilul nu se maturizează mai întâi și după aceea este educat și
instruit. El se maturizează în timp ce este educat și instruit.” Maturizarea constituie,
neîndoielnic, o condiție necesară a progresului învățării, iar între cele două există o
intercondiționare”. Fiind înțeleasă ca „acumulare de experiență în procesul relației reciproce
dintre individ și mediu, care duce la anumite schimbări în comportamentul personalității.
Diferența dintre învățare și celelalte procese stă în transformările care apar în urma învățării,
acestea fiind rezultat al unei acțiuni sau activități de selecție și organizare, al practicii și
experienței individuale. Abordarea pedagogică ocupă un loc important pe tema învățării, în
special, a învățării școlare, care înțelege învățarea ca însușire de cunoștințe, ca
însușire/formare de priceperi, deprinderi și atitudini. Astfel, conform H. Lowe, „învățarea are
o latură cognitivă (de cunoaștere) și una practică (de acțiune). Ea duce, pe de o parte, la
cunoștințe, iar pe de altă parte, la activitate.”

Învățarea izvorăște din necesitatea legitimă a omului de a se informa, iar dezvoltarea psihică
este pregătită și ajutată de învățare. În literatura de specialitate se consemnează pentru
noțiunea de învățare două accepțiuni: una extinsă prin care se încearcă să se cuprindă toate
formele și modurile de învățare și o alta, mai restrânsă care se referă numai la învățarea
școlară. În prima accepțiune, învățarea este procesul prin care se achiziționează experiențe
noi, se formează capacități și deprinderi ce permit individului să rezolve situații problematice,
care înainte nu puteau fi soluționate, îl ajută să optimizeze relațiile sale cu lumea. Esența
învățării constă în:

- asimilarea, achiziționarea, dobândirea, însușirea conținutului învățării care este reprezentat

de: noțiuni, concepte, coduri, relații, operații, structuri cognitive, modele afective, atitudini,
sisteme de valori, reacții comportamentale, sociale, etc.;

- asimilarea unui nou conținut care va spori resursele rezolutive ale individului în vederea
unei mai bune adaptări.
 Curs Metode și tehnici de învă țare eficientă [An]
Accepțiunea restrânsă a conceptului vizează învățarea de tip școlar care este forma dominantă
de activitate pentru procesul instructiv-educativ, acoperă întreaga perioadă a școlarității
individului și urmărește transformarea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor din
conținuturi cu caracter normativ, în fapt psihologic concret sau cu alte cuvinte în achiziții ale
personalității.

Învăţarea este ...

 un proces complex ce antrenează întreaga personalitate şi include modificări în

cunoaştere şi comportament, indicatorul prin care se exprimă performanţa
 stabilirea unui parteneriat între cadre didactice şi elevi
 achiziţionarea, schimbul reciproc de informaţii, cunoştinţe, abilităţi, atitudini
 transformarea în vederea adaptării şcolare şi sociale.

Conceptul de învăţare În abordarea unei activităţi atât de complexe, definiţiile învăţării ating
toate o coardă comună: o achiziţie care produce o schimbare comportamentală.
Pentru a vorbi despre învăţare, trebuie să avem în vedere, îndeplinirea următoarelor trei
condiţii (D. Sălăvăstru, 2008, p.265):

1) să existe o schimbare în comportament;

2) schimbarea să fie rezultat al experienţei;
3) schimbarea să fie durabilă.

Majoritatea definiţiilor fac uz de schimbarea comportamentală. Enciclopedia britanică

defineşte învăţarea astfel: “o modificare continuă, relativă a comportamentului, fundamentată
pe experienţa anterioară”. Vâgotski afirmă că învăţarea reprezintă ”toate schimbările
comportamentului interior sau exterior, rezultate din experienţă”. Skinner consideră că
învăţarea înseamnă “formarea comportamentului nou”. Gagne defineşte învăţarea astfel:
”modificare a dispoziţiei sau capacităţii umane, ce poate fi menţinută şi care nu poate fi
atribuită procesului de creştere; modificarea denumită învăţare se manifestă ca o modificare a
comportamentului”. În Dicţionarul de Termeni Pedagogici (S. Cristea) se spune că învăţarea
este activitatea proiectată de către cadrul didactic pentru a determina schimbări
comportamentale la nivelul personalităţii preşcolarului, elevului, studentului, prin
valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor, a deprinderilor, a strategiilor şi
a atitudinilor cognitive.

Învăţarea şcolară prezintă următoarele caracteristici şi particularităţi specifice ce o

diferenţiază de învăţarea general-umană:
- reprezintă o necesitate socială;
-se realizează în cadru instituţionalizat, normatizat;
- este o activitate/ un proces care presupune o desfăşurare procesuală, fiind ghidată de legi
interne, orientată şi optimizată prin modele şi programe.

La rândul ei, o învăţare eficientă are trei caracteristici importante:

- este activă;
- este orientată către scop;
- duce la rezultate măsurabile.
 Curs Metode și tehnici de învă țare eficientă [An]
Înţeleasă ca produs, învăţarea ne apare ca un ansamblu de rezultate (calitative şi cantitative)
exprimate în termeni de noi cunoștințe, noţiuni, idei, norme, priceperi, deprinderi, obişnuinţe,
modalităţi de gândire, de expresie şi de acţiune, atitudini, comportamente. Ca proces
reprezintă o succesiune de operaţii, de acţiuni, activităţi, de stări, de evenimente conştient
finalizate în transformări.
Învăţarea şcolară sau didactică, constituie forma tipică de învăţare la elevi.

Învăţarea şcolară angajează întreaga activitate psihică a individului, implică şi determină

restructurări ale funcţiilor, capacităţilor, atitudinilor şi aptitudinilor acestuia. Este în acelaşi
timp un proces social şi un proces individual.

Învăţarea şcolară ca proces social presupune:

 acumularea de către elev a unei experienţe sociale (se învaţă prin efort individual,
prin experienţă proprie, din experienţa altora, fixată în modele)
 cadru social concret (şcoala- ca instituţie)
 finalităţile, scopurile, obiectivele derivă din nevoile sociale concrete
 transmiterea şi fixarea experienţei se realizează prin actul comunicării, cu ajutorul
limbajului, sub forma sistemelor conceptuale, a priceperilor şi deprinderilor.
 contexte culturale şi modele educaţionale
 elevul se integrează într-un colectiv, participă ca factor activ la dezvoltarea socială.

Învăţarea şcolară ca proces individual constă în:

 asimilarea de către individ a unui sistem de cunoştinţe, culturi, modele

comportamentale, priceperi, deprinderi pe care le va folosi drept instrumente în
activitate
 deşi este experienţa socială generalizată, fiecare elev depune efort personal în
organizarea, sistematizarea, restructurarea acesteia în propriu sistem conceptual-
comportamental
 raportarea subiectivă, individualizată de propriile aspiraţii, interese, expectanţe,
tendinţe, preocupări
 conferirea unei valori, a unui statut elevului, individului uman în general.