Fizica I IESC ET

Fizică I
Curs - programul Electrotehnică

Versiunea 5.1
S, . L. Mihail-Ioan Pop
2019
2
Cuprins
Introducere 5
1 Mecanică 7
1.1 Opt, ional: Mărimi s, i unităt, i de măsură. Sistemul Internat, ional (SI) . . . . 7
1.2 Sisteme de coordonate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.3 Cinematică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.3.1 Viteza s, i accelerat, ia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.3.2 Mis, carea rectilinie uniformă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.3.3 Mis, carea rectilinie uniform variată . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.4 Dinamică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
1.4.1 Principiile dinamicii clasice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
1.4.2 Teoreme de variat, ie s, i legi de conservare . . . . . . . . . . . . . . . 20
1.4.3 Oscilat, ii mecanice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
2 Termodinamică 35
2.1 Sisteme termodinamice s, i mărimi termodinamice . . . . . . . . . . . . . . 35
2.2 Coeficient, i calorici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
2.3 Gazul ideal. Transformări de stare ale gazului ideal . . . . . . . . . . . . . 41
2.4 Principiile termodinamicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
3 Electricitate s, i magnetism 47
3.1 Electrostatica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.2 Electrocinetica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
3.3 Câmpul magnetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
3.4 Câmpul electromagnetic. Unde electromagnetice . . . . . . . . . . . . . . 74
4 Optică 77
5 Fizică atomică 87
5.1 Structura atomului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
5.2 Atomul din punct de vedere electric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
5.3 Modelul atomic al lui Bohr . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Bibliografie 90
3
4
Introducere
Versiunea 2
Sters hodograful vitezelor
Adaugat: Viteza corpului este un vector tangent ı̂ntotdeauna la traiectorie. Accel-
eratia insă poate fi orientată oricum ı̂n raport cu traiectoria corpului + figuri la misc.
rectil. ´
Scos: Q = T dS la termodinamica
Scos diferentiala energiei interne
Au devenit optionale formulele cu gradienti si integrale triple la mecanica si electro-
statica.
Alte modificări minore
Versiunea 3
Adaugari: exemple, figuri, continut la electricitate si magnetism.
Alte modificari minore.
Versiunea 4
Adaugari: Exemplu la unde electromagnetice, Optica
Versiunea 4.1.1
Mici modificari la Optica; mici corecturi
Versiunea 5
- adăugat Fizică atomică
- corecturi
Versiunea 5.1
- mici modificari
- Fizică atomică: introdus notat, ia A
Z X pentru elemente chimice
5
6
Capitolul 1
Mecanică
1.1 Opt, ional: Mărimi s, i unităt, i de măsură. Sistemul Internat, ional

(SI)
Fizica studiază sistemele fizice, proprietăt, ile lor s, i procesele pe care le suferă acestea.
Proprietăt, ile fizice ale unui corp sau sistem fizic pot fi clasificate ı̂n proprietăt, i cal-
itative (calităt, i care nu pot fi măsurate s, i pot fi evaluate subiectiv, cum ar fi culoarea,
gustul, mirosul etc.) s, i proprietăt, i cantitative (acestea pot fi măsurate s, i deci sunt de-
terminate obiectiv: lungime, lăt, ime, masă, tensiune electrică etc.). Ultima categorie
reprezintă as, a-numitele cantităt, i fizice. O cantitate fizică X este formată din doi ter-
meni: valoarea numerică x s, i unitatea de măsură, notată [X], astfel ı̂ncât cantitatea
fizică poate fi scrisă:
X = x · [X]. (1.1)
Unitatea de măsură este fixată ı̂n mod convent, ional. De obicei unitatea de măsură
este definită prin intermediul unui etalon: un corp sau un sistem fizic care are pro-
prietatea exprimată prin cantitatea fizică X s, i care, atunci cind este măsurată, are
valoarea numerică xe = 1; as, adar pentru un etalon Xe = 1[X]. De exemplu, ı̂n Sis-
temul Internat, ional kilogramul este definit printr-un corp-etalon cu masa de 1 kg. Orice
alt corp care are proprietatea X poate fi măsurat, comparând valoarea lui X asociată
corpului cu valoarea etalonului:
X X
X= [X] = x [X], unde x = . (1.2)
Xe Xe
As, adar procesul de măsurare a unei cantităt, i fizice reprezintă compararea cantităt, ii cu
un etalon.
În practică se observă că multe cantităt, i fizice, chiar dacă reprezintă not, iuni diferite,
sunt asemănătoare prin faptul că pot fi măsurate cu acelas, i aparat de măsură sau pe
aceeas, i scară. De exemplu lungimea, lăt, imea s, i ı̂nălt, imea unui obiect reprezintă toate
as, a-numite dimensiuni sau lungimi ale obiectului s, i se măsoară la fel, având aceeas, i
unitate de măsură. Astfel de cantităt, i fizice care sunt de acelas, i tip s, i se măsoară la fel
7
Tabelul 1.1: Mărimile fizice fundamentale s, i unităt, ile lor de măsură ı̂n Sistemul
Internat, ional
Mărimea Simbol Unitatea de măsură Simbol

Lungime L metru m
Timp T secundă s
Masă M kilogram kg
Intensitatea curentului electric I Amper A
Temperatura termodinamică θ Kelvin K
Cantitatea de substant, ă ν mol mol
Intensitatea luminoasă J candelă cd
Tabelul 1.2: Mărimile fizice suplimentare s, i unităt, ile lor de măsură ı̂n Sistemul
Internat, ional
Mărimea Simbol Unitatea de măsură Simbol

Unghi plan α radian rad
Unghi solid Ω steradian sr
formează o mărime fizică. Exemple de mărimi fizice sunt lungimea, timpul, volumul,
viteza, accelerat, ia, fort, a, temperatura, energia etc. Fiecare mărime fizică are o unitate
de măsură asociată (poate avea mai multe unitat, i de măsură care sunt ı̂nsă legate ı̂ntre
ele). Se observă ca unele mărimi fizice derivă din altele: viteza este raportul ı̂ntre
distant, a parcursă s, i timpul ı̂n care este parcursă distant, a, volumul este produsul a trei
lungimi. Acestea se numesc mărimi derivate. Se poate alege un set de mărimi de bază
cu ajutorul cărora să se construiască toate mărimile derivate; aceste mărimi de bază se
numesc mărimi fundamentale. În acest mod sunt necesare etaloane doar pentru mărimile
fundamentale, care sunt ı̂n număr mult mai mic decât mărimile derivate.
În Sistemul Internat, ional de Mărimi s, i Unităt, i de Măsură (SI) sunt folosite 7 mărimi
fizice fundamentale, la care se mai adaugă ı̂ncă 2 mărimi suplimentare. Fiecare mărime
are definită o unitate de măsură. Mărimile fundamentale sunt tratate ca nis, te dimensiuni
independente sau axe ı̂ntr-un spat, iu cu 7 dimensiuni.
Mărimile suplimentare reprezintă cantităt, i geometrice. Unghiul plan reprezintă de-
schiderea dintre 2 segmente de dreaptă care se intersectează ı̂ntr-un punct s, i se măsoară
ı̂n radiani (rad). Un radian reprezintă unghiul plan cu vârful ı̂n centrul unui cerc care
descrie un arc de cerc cu lungimea egală cu raza cercului. Unghiul plan care descrie un
cerc complet are 2π radiani. Pentru unghiuri plane se foloses, te ca unitate de măsură s, i
gradul. S, tiind că 180◦ = π rad, rezultă că 1◦ = π/180 rad s, i 1 rad = 180/π ◦ ' 57, 30◦ ,
unde ' ı̂nseamnă ”aproximativ”.
Unghiul solid reprezintă deschiderea sub care se vede dintr-un punct un corp sau o
suprafat, ă aflată ı̂n spat, iu. Un steradian (sr) reprezintă unghiul solid cu vârful ı̂n centrul
unei sfere care descrie pe sferă o suprafat, ă cu aria egală cu aria unui pătrat cu lungimea
laturii egală cu raza sferei. O sferă completă este descrisă de un unghi solid de 4π
8
Figura 1.1: Unghiul plan s, i unghiul solid.
Tabelul 1.3: Multipli s, i submultipli ai unităt, ilor de măsură
Submultiplu Simbol Semnificat, ie Multiplu Simbol Semnificat, ie

deci d 10−1 deca da 101
centi c 10−2 hecto h 102
mili m 10−3 kilo k 103
micro µ 10−6 mega M 106
nano n 10−9 giga G 109
pico p 10−12 tera T 1012
femto f 10−15 peta P 1015
atto a 10−18 exa E 1018
steradiani.
Mărimile suplimentare pot fi considerate ca mărimi derivate adimensionale (fără
unitate de măsură). Astfel unghiul plan este raportul ı̂ntre lungimea arcului de cerc
descris de unghiul cu vârful ı̂n centrul cercului s, i raza cercului. As, adar α = L/L = 1 s, i
1 rad = 1 m/m=1. Analog Ω = L2 /L2 = 1 s, i 1 sr = m2 /m2 = 1. Din această cauză
unităt, ile de măsură ale mărmilor suplimentare sunt de multe ori neglijate.
Pe lângă unităt, ile de măsură ale mărimilor fundamentale s, i derivate, se mai folosesc
multipli s, i submultipli ai acestor unităt, i. Aces, tia se obt, in atas, ând diverse prefixe la
numele unităt, ii respective, care exprimă diverse puteri ale lui 10 care se ı̂nmult, esc la
unitatea de măsură respectivă. Aceste prefixe sunt date ı̂n tabelul de mai jos. Multiplii
s, i submultiplii dincolo de 10±9 se folosesc rar.
Exemplul 1. Micrometrul (numit s, i micron) este un submultiplu al metrului: 1 µm =

10−6 m.
Picosecunda este un submultiplu al secundei: 1 ps = 10−12 s.
Tona (t) este multiplu al kilogramului: 1 t = 1000 kg.
Gigawattul este un multiplu al Wattului: 1 GW = 109 W.
9
Exemplul 2. Kilometrul este dat de: 1 km = 103 m = 1000 m.
Pentru timp se mai folosesc ca unităti de măsură minutul (1 min = 60 s) s, i ora (1 h
= 60 min = 3600 s).
Pentru viteză se mai foloses, te kilometrul pe oră: 1 km/h = 1000 m / 3600 s = 10/36
m/s. De exemplu:
km 1000 m 10 m m
72 = 72 · = 72 · = 20 .
h 3600 s 36 s s
1.2 Sisteme de coordonate

În mecanica clasică (newtoniană) spat, iul s, i timpul sunt absolute, adică lungimile s, i
duratele de timp sunt aceleas, i peste tot s, i ı̂n orice moment. Spat, iul este omogen (nu se
modifică de la un loc la altul) s, i izotrop (este acelas, i ı̂n toate direct, iile). Spat, iul mecanicii
clasice este plat, euclidian s, i tridimensional. Timpul este omogen (nu se modifică la
momente diferite de timp).
Ca să indicăm faptul că s-a produs un eveniment trebuie să precizăm atât locul cât
s, i momentul de timp când a avut loc evenimentul, adică trebuie să-i precizăm coordo-
natele spat, iale s, i coordonata temporală. Aceste coordonate se măsoară ı̂n raport cu un
punct de referint, ă numit origine, pe nis, te axe care pleacă din origine s, i descriu coordo-
natele ı̂n unităt, ile de măsură corespunzătoare (metru, secundă). Se construies, te astfel
un reper spat, ial, care reprezintă un sistem de obiecte (de exemplu un obiect-origine s, i
nis, te etaloane pentru definirea unităt, ilor de măsură) care definesc sistemul de axe de
coordonate, precum s, i un reper temporal, care reprezintă un proces fizic regulat, periodic
(de exemplu un ceasornic) cu ajutorul căruia se defines, te axa temporală. Reperul spat, ial
s, i reperul temporal formează ı̂mpreună sistemul de referint, ă. Într-un sistem de referint, ă
producerea unui eveniment este reprezentată printr-un punct ı̂n spat, iul descris de axe.
Sistemele de coordonate sunt as, adar compuse din origine s, i axe. Axele sunt orientate
(au o direct, ie pozitivă ı̂n care cresc coordonatele). Orientarea s, i unitatea lor de măsură
este definită cu ajutorul unor versori (vectori al căror modul este 1 ı̂n unitatea de măsură
a coordonatei), orientat, i ı̂n sensul pozitiv al axei.
Sistemele de coordonate folosite ı̂n mecanica clasică sunt ı̂n general sisteme tridimen-
sionale (au 3 dimensiuni spat, iale). După tipul de axe din care sunt compuse, sistemele
de coordonate pot fi clasificate ı̂n sisteme de coordonate rectilinii (axele sunt toate
drepte) s, i sisteme de coordonate curbilinii (au s, i axe curbe). După orientarea axelor
sistemele de coordonate pot fi ortogonale (axele sunt perpendiculare ı̂ntre ele) sau ne-
ortogonale. Sistemele de coordonate ortogonale pot fi drepte (axele sunt orientate după
regula burghiului drept - v. fig. 1.2) sau stângi (axele sunt orientate invers fat, ă de reg-
ula burghiului drept). De obicei se folosesc sisteme de coordonate ortogonale s, i drepte.
Următoarele sisteme de coordonate sunt de acest tip.
Sistemul de coordonate carteziene (x, y, z)
→
− →− → −
Coordonatele sunt x, y, z ∈ (−∞; +∞). Versorii axelor sunt i , j , k . În acest
sistem de coordonate pozit, ia unui punct P(x, y, z) este indicată de vectorul de pozit, ie
10
Figura 1.2: Regula burghiului drept s, i un sistem de coordonate ortogonal drept (x, y, z):
Ox se rotes, te peste Oy pe drumul cel mai scurt s, i regula burghiului drept dă sensul axei
Oz.
Figura 1.3: Sistemul de coordonate carteziene.
11
(raza vectoare):
→
− →
− →
− →
−
r =x i +y j +zk. (1.3)
Lungimea sa este:
r = |→
−
p
r|= x2 + y 2 + z 2 . (1.4)
O deplasare infinitezimală (adică de lungime tinzând la 0) din punctul P in P’ este
indicată de variat, ia infinitezimală a vectorului de pozit, ie d→
−
r =→
−
r0−→
−
r:
→
− →
− →
−
d→
−
r = dx i + dy j + dz k . (1.5)
Modulul său determină lungimea infinitezimală de-a lungul traiectoriei (drumul infinitez-
imal sau elementul de drum):
ds = |d→
−
p
r | = dx2 + dy 2 + dz 2 . (1.6)
Un element de suprafat, ă (suprafat, ă infinitezimală) situat de exemplu in planul xOy

este dat de dSxy = dx · dy. Elementul de volum (volumul infinitezimal ) ı̂n spat, iul
tridimensional este dat de dV = dx · dy · dz.
1.3 Cinematică
1.3.1 Viteza s, i accelerat, ia
Cinematica este capitolul mecanicii care studiază mis, carea corpurilor fără să t, ină cont
de cauzele acesteia. Mecanica foloses, te ca model punctul material, care reprezintă un
punct ı̂n care este concentrată toată masa unui corp. Daca se neglijează masa corpului,
atunci punctul material reprezintă un mobil. Cinematica determină pozit, ia s, i viteza
corpului din ecuat, ia de mis, care s, i din condit, iile init, iale.
Considerăm un corp care se află la momentul de timp t1 ı̂n punctul M1 cu vectorul
de pozit, ie →
−r (t1 ) = →
−
r1 , unde are viteza → −
v1 s, i se deplasează până la momentul de timp
t2 când ajunge ı̂n punctul M2 cu vectorul de pozit, ie → −r (t2 ) = →
−
r2 s, i viteza →
−
v2 . Vectorul
→
− →
− →
−
deplasare al corpului este ∆ r = r2 − r1 iar timpul de deplasare este ∆t = t2 − t1 . Se
defines, te viteza medie a corpului pe drumul M1 M2 :
→
− ∆→
−
r →
−
r2 − →
−
r1 →
−
r (t2 ) − →
−
r (t1 )
vm= = = . (1.7)
∆t t2 − t1 t2 − t1
Le fel, se defines, te accelerat, ia medie pe traiectoria M1 M2 :
→
− ∆→
−
v →
−
v2 − →
−
v1 →
−
v (t2 ) − →
−
v (t1 )
am = = = . (1.8)
∆t t2 − t1 t2 − t1
Se defines, te viteza momentană (instantanee) a corpului la momentul de timp t:
→
− ∆→
−
r →
−
r (t + ∆t) − →
−
r (t) d→
−r
v (t) = lim →
−
v m = lim = lim = , (1.9)
∆t→0 ∆t→0 ∆t ∆t→0 ∆t dt
12
Figura 1.4: Un corp ı̂n mis, care pe o traiectorie.
unde d→ −
r reprezintă deplasarea corpului ı̂ntr-un timp infinitezimal dt → 0. În mod
asemănător se defines, te accelerat, ia momentană (instantanee) a corpului la momentul de
timp t:
→
− ∆→
−v →
−v (t + ∆t) − →
−
v (t) d→
−v
a (t) = lim → −a m = lim = lim = . (1.10)
∆t→0 ∆t→0 ∆t ∆t→0 ∆t dt
Derivatele ı̂n raport cu timpul se mai notează: dx/dt = ẋ (derivata de ordinul I a
lui x(t)), d2 x/dt2 = ẍ (derivata de ordinul II a lui x(t)). Atunci viteza s, i accelerat, ia
momentane sunt → −
v (t) = →−̇
r,→ −
a (t) = →−̇
v =→ −̈
r.
Mărimile de mai sus au unităt, ile de măsură ı̂n Sistemul Internat, ional: [r]SI = 1m,
[v]SI = 1m/s, [a]SI = 1m/s2 .
Vectorul de pozit, ie descrie ı̂n timp traiectoria corpului. Viteza corpului este un vector
tangent ı̂ntotdeauna la traiectorie. Acceleratia insă poate fi orientată oricum ı̂n raport
cu traiectoria corpului.
1.3.2 Mis, carea rectilinie uniformă

Mis, carea rectilinie uniformă are ca traiectorie o linie dreaptă s, i viteză instantanee
constantă: →−v = const.. Dacă alegem axa Ox de-a lungul traiectoriei iar corpul pleacă
din pozit, ia x0 la momentul t0 , atunci la momentul t va avea pozit, ia x = x(t). Din
expresia vitezei de-a lungul axei Ox v = dx/dt obt, inem dx = v · dt. Integrând se obt, ine:
ˆ ˆ
dx = vdt ⇒ x(t) = v · t + C,
unde C este o constantă care se obt, ine din condit, ia init, ială x(t0 ) = x0 . Înlocuind ı̂n
expresia de mai sus, obt, inem: x0 = v · t0 + C, de unde C = x0 − v · t0 . Atunci, grupând
13
Figura 1.5: Un corp ı̂n mis, care rectilinie uniformă.
termenii:
x = x0 + v (t − t0 ) . (1.11)
Dacă init, ial t0 = 0 atunci avem:
x = x0 + v · t. (1.12)
Ecuat, ia (1.11) sau (1.12) este ecuat, ia mis, cării rectilinii uniforme.
Exemplul 3. Două automobile pleacă ı̂n acelas, i timp din 2 localităt, i A s, i B, unul spre
celălalt. Primul automobil are viteza v1 =36 km/h, iar al doilea v2 =72 km/h. S, tiind
că distant, a dintre cele 2 localităt, i este d=100 km, să se determine după cât timp se
ı̂ntâlnesc cele 2 automobile si la ce distant, ă de A.
Figura 1.6: Exemplul 3.
În SI: v1 = 36 km 1000 m m m 3

h = 36 · 3600 s = 10 s , v2 = 20 s , d = 100 · 10 m. Alegem o axă Ox
pe direct, ia de la A la B, cu originea ı̂n A s, i timpul init, ial t0 = 0 s. S, tiind că mis, carea
automobilelor este rectilinie uniformă, ecuat, iile mis, cării celor 2 automobile sunt:
x1 (t) = v1 t,
x2 (t) = d − v2 t,
deoarece pozit, iile init, iale sunt x10 = 0, x20 = d s, i al doilea automobil se deplasează ı̂n
sensul negativ al axei, deci va avea viteza negativă −v2 . Condit, ia de ı̂ntâlnire a celor 2
automobile este:
x1 (t) = x2 (t).
De aici se determină timpul de ı̂ntâlnire ti s, i distant, a la care se ı̂ntâlnesc xi fat, ă de
origine:
d
v1 t = d − v2 t ⇒ (v1 + v2 )t = d ⇒ t = ti = ,
v1 + v2
100 · 103
ti = ' 3, 33 · 103 (s), ti ' 56 min.
30
14
v1
xi = x1 (ti ) = v1 ti = d,
v1 + v2
10
xi = 100 · 103 ' 33 · 103 (m), xi ' 33 km.
30
1.3.3 Mis, carea rectilinie uniform variată

S, i acest tip de mis, care are traiectoria o linie dreaptă, dar are accelerat, ia instantanee
constantă: → −a = const. Pe axa Ox as, ezată de-a lungul traiectoriei: a = const.. Deoarece
a = dv/dt se obt, ine dv = a · dt s, i prin integrare v(t) = a · t + C, unde C este o constantă.
Dar cum v(t) = dx/dt se obt, ine, ı̂nmult, ind cu dt: dx = vdt = a · tdt + Cdt. Integrând se
obt, ine:
ˆ ˆ ˆ
a · t2
dx = a · tdt + Cdt ⇒ x(t) = + C · t + D,
2
unde D este altă constantă. Constantele C s, i D se obt, in din condit, iile init, iale: x(t0 ) =
x0 ,v(t0 ) = v0 . Înlocuind ı̂n expresiile lui x(t) s, i v(t) se obt, ine un sistem de 2 ecuat, ii cu
2 necunoscute:
a · t20
x0 = + C · t0 + D,
2
v0 = a · t0 + C.
a·t20
Rezolvând se obt, ine C = v0 − a · t0 , D = x0 − v0 · t0 + 2 . Rezultă atunci:
a (t − t0 )2
x = x0 + v0 (t − t0 ) + , (1.13)
2
v = v0 + a (t − t0 ) . (1.14)
Dacă t0 = 0 aceste formule devin:
at2
x = x0 + v0 t + , (1.15)
2
v = v0 + at. (1.16)
Ecuat, ia (1.13) sau (1.15) este ecuat, ia mis, cării rectilinii uniform variate, iar (1.14) sau
(1.16) este ecuat, ia vitezei ı̂n mis, carea rectilinie uniform variată.
Se poate obt, ine o ecuat, ie a vitezei ı̂n funct, ie de distant, a parcursă. Pentru aceasta se
obt, ine timpul din ecuat, ia (1.14): (t − t0 ) = (v − v0 )/a s, i se introduce ı̂n (1.13). Rezultă:
(v − v0 ) (v − v0 )2
x − x0 = v0 + =
a 2a
(v − v0 )
= [2v0 + (v − v0 )] =
2a
v 2 − v02

(v − v0 ) (v + v0 )
= = .
2a 2a
15
Figura 1.7: Un corp ı̂n mis, care rectilinie uniform variată.
Dacă notăm drumul parcurs de corp d = x − x0 , se obt, ine relat, ia:
v 2 = v02 + 2ad. (1.17)
Formula (1.17) se numes, te formula lui Galilei s, i dă legătura ı̂ntre viteza corpului s, i
distant, a parcursă ı̂n mis, carea rectilinie uniform variată.
Exemplul 4. Un automobil are o viteză v1 =36 km/h. La un moment dat frânează.

Distant, a pe care se opres, te este d1 =10 m. Care este distant, a de frânare d2 dacă auto-
mobilul are o viteză de 2 ori mai mare v2 = 2v1 =72 km/h?
În SI: v1 =10 m/s, v2 =20 m/s. La frânare viteza finală este vf =0 m/s. Accelerat, ia de
frânare, aceeas, i pentru toate vitezele, este ı̂ndreptată ı̂n sens invers sensului de deplasare
s, i deci va fi negativă. Din formula lui Galilei rezultă:
vf2 = v12 − 2ad1 = 0 ⇒ v12 = 2ad1 ,
v22 = 2ad2 .
Împărt, ind cele 2 ecuat, ii se obt, ine:
2 2
d2 v2 v2
= ⇒ d2 = d1 .
d1 v1 v1
Cum v2 = 2v1 rezultă că d2 = 4d1 . As, adar distant, a de frânare cres, te cu pătratul vitezei
init, iale, nu cu viteza, la viteze mai mari fiind mai mare decât ar spune intuit, ia.
1.4 Dinamică
1.4.1 Principiile dinamicii clasice
Dinamica studiază interact, iunile ı̂ntre corpuri, care reprezintă cauzele mis, cării aces-
tora. Măsura interact, iunii dintre corpuri este dată de o mărime numită fort, ă. La baza
dinamicii clasice (newtoniene) stau 3 principii emise de Isaac Newton.
Principiile dinamicii clasice sunt:
1. Principiul inert, iei: Un corp se află ı̂n repaus sau se mis, că rectiliniu uniform atât
timp cât asupra lui nu act, ionează nici o fort, ă.
16
2. Principiul fundamental al dinamicii sau principiul fort, ei: Dacă asupra unui
corp act, ionează o fort, ă, aceasta imprimă corpului o accelerat, ie direct proport, ională
cu fort, a s, i invers proport, ională cu masa corpului.
3. Principiul act, iunii s, i react, iunii: Dacă un corp act, ionează asupra altui corp
cu o fort, ă, numită act, iune, atunci al doilea corp act, ionează asupra primului cu o
fort, ă egală s, i de sens opus, numită react, iune.
Conform celui de-al doilea principiu, dacă m este masa corpului atunci accelerat, ia
→
− →
−
a depinde de fort, a F care act, ionează asupra corpului prin relat, ia:
→
−
→
− F
a = . (1.18)
m
Această relat, ie se mai poate scrie:
→
−
F = m→
−
a. (1.19)
Dacă se cunoas, te accelerat, ia corpului atunci se poate determina ecuat, ia sa de mis, care
→
−
r =→ −r (t) ı̂n cadrul cinematicii.
Unitatea de măsură a fort, ei este Newtonul:
[F ]SI = 1N. (1.20)
O unitate de măsură a fort, ei des folosită ı̂n tehnică este kilogramul-fort, ă (kgf). O fort, ă
de 1 kgf este egală cu greutatea unui corp cu masa de 1 kg ı̂n câmpul gravitat, ional de
la suprafat, a Pământului: 1kgf = 1kg · g = 9, 80665 N ' 9, 8 N. Aici g este accelerat, ia
gravitat, ională a Pământului g = 9, 80665 m/s2 .
Inert, ia unui corp (capacitatea lui de a rămâne ı̂n repaus sau ı̂n mis, care rectilinie
uniformă) este măsurată de o mărime numită impuls mecanic:
→
−
p = m→
−
v, (1.21)
unde m este masa corpului iar → −

v este viteza lui la un moment dat de timp. În practică
se constată că relat, ia (1.19) nu este valabilă atunci când masa corpului este variabilă,
deci nu poate fi considerată ca o definit, ie a fort, ei. În general fort, a se defines, te prin
relat, ia:
→
− d→−
p
F = , (1.22)
dt
fort, a reprezentând astfel viteza de variat, ie a impulsului mecanic al corpului. Unitatea
de măsură a impulsului este [p]SI = 1 kg · m/s = 1 N · s.
Exemplul 5. Un corp cu masa m = 1 kg coboară pe un plan ı̂nclinat cu unghiul la
bază α = 45◦ . Între corp s, i planul ı̂nclinat act, ionează o fort, ă de frecare cu coeficientul
de frecare µ = 0, 5. Care este accelerat, ia corpului?
→
−
Asupra corpului act, ionează mai multe fort, e: greutatea corpului G , fort, a normală
→
−
la suprafat, a planului ı̂nclinat N care ı̂mpiedică mis, carea corpului ı̂n interiorul planului
17
→
− →
− →
− → − → −
ı̂nclinat s, i fort, a de frecare F f . Rezultanta acestor fort, e este F R = G + N + F f , iar
potrivit principiului fundamental al dinamicii aceasta este legată de accelerat, ia corpului:
→
−
F R = m→
−
a,
de unde se obt, ine accelerat, ia:

→
− →
− →− → −
→
− FR G +N + Ff
a = = .
m m
Accelerat, ia este orientată de-a lungul planului ı̂nclinat (singura direct, ie pe care corpul
se poate mis, ca). Pentru a afla valoarea sa descompunem fort, ele după axele Ox, Oy ale
unui sistem de coordonate ales ca ı̂n figură s, i aplicăm principiul fundamental al dinamicii.
Fort, ele orientate ı̂n sensul pozitiv al axelor de coordonate sunt pozitive, cele orientate
invers sunt negative. Accelerat, ia pe Oy este 0.
Ox : Gx − Ff = ma,
Oy : N − Gy = 0
Fort, ele sunt date de expresiile: G = mg, unde g ' 9, 8 m/s2 este accelerat, ia gravitat, ională;
Gx = G sin α, Gy = G cos α; Ff = µN . Pe Oy se obt, ine atunci:
N = Gy = mg cos α.
Pe Ox vom avea atunci:

ma = mg sin α − µmg cos α.
18
Împărt, ind la m s, i scot, ând ı̂n factor pe g se obt, ine accelerat, ia:
a = g (sin α − µ cos α) .
√
Cu valorile din enunt, : sin α = cos α = 2/2 ' 0, 7,
a ' 9, 8 · 0, 7 · (1 − 0, 5) ' 3, 4( m/s2 ).
Exemplul 6. Un corp de masă m1 = 1 kg este situat pe un plan ı̂nclinat, fiind legat

printr-un fir trecut peste un scripete de un corp de masă m2 = 2 kg, care se depasează
vertical sub act, iunea câmpului gravitat, ional. Planul ı̂nclinat are unghiul la bază α = 45◦
s, i pe suprafat, a sa coeficientul de frecare este µ = 1/2. Să se calculeze accelerat, ia
sistemului s, i tensiunea ı̂n fir.
Deoarece m2 > m1 putem presupune că m2 ı̂l trage pe m1 , sistemul mis, cându-se
cu accelerat, ia a. Pentru m1 alegem un sistem de coordonate xOy cu Ox ı̂n sensul de
deplasare. Atunci avem pe cele 2 axe:
Ox : T − G1x − Ff = m1 a,
Oy : N − G1y = 0 ⇒ N = G1y .
Fort, ele sunt G1 = m1 g, G1x = G1 sin α, G1y = G1 cos α, Ff = µN = µG1 cos α. Se
obt, ine atunci pe Ox:
T − G1 sin α − µG1 cos α = m1 a ⇒ T − m1 g (sin α − µ cos α) = m1 a. (1.23)
Pentru m2 alegem o axă Oy verticală, ı̂ndreptată ı̂n jos; atunci:
G2 − T = m2 a ⇒ m2 g − T = m2 a. (1.24)
19
Adunând ecuat, iile (1.23) s, i (1.24) se obt, ine:
m2 − m1 (sin α − µ cos α)
m2 g − m1 g (sin α − µ cos α) = (m1 + m2 ) a ⇒ a = g .
m1 + m2
√
Dar sin α = cos α = 2/2 ' 0, 7. Se obt, ine numeric:
2 − 0, 7 (1 − 0, 5) 1, 65
a = 9, 8 = 9, 8 = 5, 39 (m/s2 ).
3 3
Tensiunea din fir se obt, ine din ecuat, ia (1.24):

m2 − m1 (sin α − µ cos α) 1 + sin α − µ cos α
T = m2 (g − a) = m2 g 1 − = m1 m2 g ,
m1 + m2 m1 + m2
1 + 0, 7 · 0, 5
T = 2 · 9, 8 = 8, 82 (m/s2 ).
3
1.4.2 Teoreme de variat, ie s, i legi de conservare

Pentru anumite tipuri de interact, iuni se pot identifica mărimi care rămân constante
ı̂n timpul mis, cării (se conservă). Aceste mărimi se mai numesc invariant, i ai mis, cării s, i
pot fi utile ı̂n determinarea ecuat, iei de mis, care a corpului.
Teorema impulsului mecanic

Integrând relat, ia (1.22) ı̂n raport cu timpul de la un moment t1 la t2 se obt, ine:
ˆ t2
→
−
F dt = →
−
p2−→
−
p 1 = ∆→
−
p. (1.25)
t1
´t →
− →
−
Integrala t12 F dt se numes, te impulsul fort, ei F . Rezultatul (1.25), care este echivalent
cu (1.22) poate fi exprimat ı̂n forma:
Teorema de variat, ie a impulsului mecanic: Impulsul fort, ei rezultante aplicate
unui punct material este egal cu variat, ia impulsului mecanic al punctului material.
Sau:
Teorema de variat, ie a impulsului mecanic: Fort, a rezultantă aplicată unui punct
material este egală cu viteza de variat, ie a impulsului mecanic al punctului material.
Formula (1.22) reprezintă forma diferent, ială a acestei teoreme, iar formula (1.25)
→
−
este forma sa integrală. Dacă F = 0 atunci → −p1 =→ −p 2 . Are loc astfel:
Legea de conservare a impulsului mecanic: Dacă asupra unui punct material
nu act, ionează nici o fort, ă atunci impulsul punctului material este constant (se conservă).
Exemplul 7. Un corp cu masa m = 1 kg este act, ionat de o fort, ă F (t) = 2 sin(2t) N

pentru un timp t = π/4 s. S, tiind că viteza init, ială a corpului este v0 = 0 m/s, să se
calculeze viteza sa finală v.
20
Considerăm că mis, carea corpului s, i fort, a sunt de-a lungul axei Ox, astfel ı̂ncât putem
lucra cu mărimi scalare ı̂n loc de vectori. Din teorema de variat, ie a impulsului mecanic
rezultă ca: ˆ t
∆p = p(t) − p0 = F dt.
0
Dar cum v0 = 0 m/s, rezultă p0 = 0 Ns s, i
ˆ t ˆ t
p(t) = mv = F dt = 2 sin(2t)dt = − cos(2t)|t0 = 1 − cos(2t),
0 0
1 − cos(2t)
v= ,
m
1 − cos(π/2)
v= = 1 (m/s).
1
Teorema energiei cinetice

→
−
Dacă o fort, ă F act, ionează asupra unui punct material, producându-i o deplasare pe
distant, a infinitezimală d→ −r , atunci se defines, te lucrul mecanic infinitezimal efectuat de
→
−
fort, a F :
→
− −
dW = F · d→ r. (1.26)
→
−
Lucrul mecanic efectuat de F pe traiectoria C parcursă de corp de la timpul t1 la t2
este: ˆ ˆ t2
→
− → − →
− →
W = F ·dr = F · d−
r. (1.27)
C t1
Lucrul mecanic se poate scrie din definit, ia fort, ei s, i din faptul că d→
−
r =→−
v dt:
d→
− →
m−
v2

p d
dW = · d→
−
r = (m→
−v)·→ −v dt = d (m→ −
v)·→ −
v =d .
dt dt 2
Ultima cantitate cont, ine energia cinetică a punctului material:
m→
−
v2 mv 2
Ec = = . (1.28)
2 2
S-a obt, inut as, adar dW = dEc , de unde prin integrare rezultă:
W = ∆Ec = Ec2 − Ec1 . (1.29)
Teorema de variat, ie a energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de fort, a rezul-

tantă aplicată unui punct material este egal cu variat, ia energiei cinetice a punctului
material.
Legea de conservare a energiei cinetice: Dacă asupra unui punct material nu
act, ionează nici o fort, ă atunci energia cinetică a punctului material este constantă (se
conservă).
21
Se observă că energia cinetică se conservă s, i dacă asupra punctului material act, ionează
→
−
o fort, ă perpendiculară pe traiectoria sa. Într-adevăr, dacă F ⊥ d→ −
r atunci dW =
→
− → −
F · d r = F dr cos(π/2) = 0. O asemenea fort, ă este fort, a normală la o suprafat, ă solidă
cu care suprafat, a act, ionează asupra corpului; aceasta este ı̂ntotdeauna perpendiculară
la suprafat, ă s, i nu exercită lucru mecanic, deci nu modifică energia cinetică a corpului.
→
−
Puterea efectuată de fort, a F asupra corpului este definită ca:
dW
P = . (1.30)
dt
→
− −
Se observă că P = F · d→
r /dt, de unde:
→
− −
P = F ·→
v. (1.31)
Unităt, ile de măsură ale energiei s, i puterii ı̂n Sistemul Internat, ional sunt: [Ec ]SI = 1J
(Joule), [P ]SI = 1W (Watt). Pentru energie se mai foloses, te ca unitate de măsură
kilowattul-oră (kWh), care este egal cu energia produsă cu o putere de 1 kW timp de 1
oră: 1kWh = 1000W · 3600s = 3, 6 · 106 J. Puterea se mai măsoară ı̂n cai-putere (CP). 1
cal-putere este egal cu puterea dezvoltată de un cal care trage cu o funie o masă de 75
kg, ridicând-o cu viteza constantă de 1 m/s: 1CP = 75kg · g · 1m/s ' 735, 5W, unde g
este accelerat, ia gravitat, ională la suprafat, a Pământului.
Fort, e conservative. Teorema energiei mecanice

O fort, ă conservativă este o fort, ă al cărei lucru mecanic nu depinde de traiectorie
sau de viteza corpului, ci numai de pozit, ia init, ială s, i pozit, ia finală. Lucrul mecanic al
→
−
unei fort, e conservative F care deplasează un punct material din punctul 1 ı̂n punctul 2
´2
poate fi scris atunci: W = G2 − G1 = 1 dG, unde G = G(→ −r ) este o funct, ie de pozit, ie.
De obicei această funct, ie este aleasă cu semnul minus s, i se numes, te energie potent, ială:
G = −Ep (→ −
r ) = −Ep (x, y, z). Atunci lucrul mecanic devine:
ˆ 2
W = − (Ep2 − Ep1 ) = −∆Ep = − dEp . (1.32)
1
Dar cum: ˆ 2
→
− →
W = F · d−
r
1
rezultă, comparând ultimele 2 formule:
→
− −
dEp = − F · d→
r. (1.33)
As, adar fort, a este derivata lui −Ep ı̂n raport cu pozit, ia. Atunci, prin integrare se obt, ine
energia potent, ială Ep (→ −r ) ı̂ntr-un punct de vector de pozit, ie → −
r ı̂n raport cu energia
potent, ială Ep (→−
r ref ) ı̂ntr-un punct de referint, ă →
−r ref :
ˆ −→r
→
− →
− →
− →
Ep ( r ) − Ep ( r ref ) = − F · d−
r. (1.34)
−
→
r ref
22
Astfel energia potent, ială nu este o mărime absolută, ci este relativă la un punct de
referint, ă ales de noi. De obicei punctul de referint, ă se alege astfel ı̂ncât Ep (→
−
r ref ) = 0.
Atunci: ˆ −→r
→
− →
− →
E (r)=−
p F · d− r. (1.35)
−
→
r ref
Opt, ional: Gradientul energiei potent, iale
Dezvoltând diferent, iala energiei potent, iale ı̂n raport cu diferent, ialele coordonatelor:
∂Ep ∂Ep ∂Ep
dEp (x, y, z) = dx + dy + dz =
∂x ∂y ∂z

∂Ep →
− ∂Ep →
− ∂Ep →
− →
− →
− →
−
= i + j + k · dx i + dy j + dz k =
∂x ∂y ∂z
→
−
= ∇Ep · d r ,
se obt, ine:
ˆ 2 ˆ 2
→
− →
W = F · d−
r =− ∇Ep · d→
−
r.
1 1
Aici s-a folosit operatorul nabla, notat ∇ s, i egal cu:
∂ →− ∂ →− ∂ →−
∇= i + j + k. (1.36)
∂x ∂y ∂z
Acesta defines, te gradientul energiei potent, iale:
∂Ep →
− ∂Ep →
− ∂Ep →
−
∇Ep = grad Ep = i + j + k. (1.37)
∂x ∂y ∂z
Gradientul este un vector ı̂n spat, iul de coordonate x, y, z, orientat ı̂n direct, ia ı̂n care
valoarea lui Ep cres, te.
→
−
Rezultă că fort, a conservativă F este dată de relat, ia:
→
−
F = −∇Ep . (1.38)
As, adar o fort, ă conservativă este dată de gradientul unei energii potent, iale, care este
funct, ie de coordonatele corpului. Se poate nota formal: ∇Ep = dEp /d→ −
r (gradientul lui
Ep este formal derivata lui Ep ı̂n raport cu vectorul de pozit, ie).
Energia mecanică
Un corp aflat ı̂ntr-un câmp de fort, e conservative va avea energia mecanică:
E = Ec + Ep . (1.39)
→
− →
−
Dacă corpul este act, ionat atât de fort, e conservative F C cât s, i neconservative F N ,
→
− →
− →
−
astfel ı̂ncât fort, a rezultantă este F R = F C + F N , atunci lucrul mecanic efectuat de
fort, a rezultantă va fi:
ˆ 2 ˆ 2 ˆ 2
→
− →
− →
− →
− →
−
W = FR·dr = FC·dr + F N · d→
−
r = WC + WN .
1 1 1
23
Dar din relat, ia (1.32) pentru fort, e conservative WC = −∆Ep s, i din teorema de variat, ie
a energiei cinetice W = ∆Ec . Se obt, ine atunci:
∆Ec = −∆Ep + WN ⇒ ∆(Ec + Ep ) = WN .
As, adar:
WN = ∆E = E2 − E1 . (1.40)
Are loc astfel:
Teorema de variat, ie a energiei mecanice: Lucrul mecanic efectuat de fort, ele
neconservative asupra unui punct material este egal cu variat, ia energiei mecanice a
punctului material.
Legea de conservare a energiei mecanice: Dacă asupra unui punct material nu
act, ionează nici o fort, ă sau act, ionează doar fort, e conservative atunci energia mecanică a
punctului material este constantă (se conservă).
Exemple de fort, e conservative

1. Fort, a gravitat, ională este o fort, ă de atract, ie care act, ionează ı̂ntre oricare 2
corpuri care au masă. Această fort, ă este relativ slabă s, i are efecte vizibile lângă corpurile
cu masă mare (planete, stele). Dacă considerăm 2 corpuri de mase m s, i M s, i notăm cu
→
−r vectorul de pozit, ie al masei m fat, ă de masa M , atunci fort, a gravitat, ională cu care
act, ionează M asupra lui m este:
→
− K M m → −
r
F =− 2
· , (1.41)
r r
unde K este constanta atract, iei universale s, i are mărimea K = 6, 67 · 10−11 N m2 /kg2 .
In modul fort, a gravitat, ională este:
K M m
F = . (1.42)
r2
→
−
În acelas, i timp corpul m act, ionează asupra lui M cu o fort, ă de atract, ie egală cu − F ,
conform principiului act, iunii s, i react, iunii. Se poate enunt, a astfel:
Legea atract, iei universale (Newton): Două corpuri sunt atrase unul spre celălalt
cu o fort, ă direct proport, ională cu produsul maselor celor două corpuri s, i invers proport, ională
cu pătratul distant, ei dintre ele.
Fort, a gravitat, ională derivă dintr-o energie potent, ială:
K M m
Ep = − (1.43)
r
ı̂n raport cu un punct de referint, ă situat la infinit. Acest
p lucru poate fi verificat calculând
gradientul energiei potent, iale, s, tiind că r = |→
−r | = x2 + y 2 + z 2 .
Mărimea:
→
− K M → −
r
a =− 2 · (1.44)
r r
24
→
−
Figura 1.10: Fort, a gravitat, ională F ı̂ntre 2 corpuri cu masele M s, i m aflate la distant, a
r.
reprezintă accelerat, ia corpului m sub act, iunea fort, ei gravitat, ionale. Dacă M este masa
Pământului s, i r = RP este raza Pământului atunci a = g = 9, 80665m/s2 ' 9, 8m/s2
este accelerat, ia gravitat, ională la suprafat, a Pământului. Aceasta variază foarte put, in cu
ı̂nălt, imea h măsurată vertical de la suprafat, a Pământului dacă h este mic comparativ
cu RP , putându-se considera g ' const. Atunci energia potent, ială a unui corp de masă
m aflat la ı̂nălt, imea h deasupra suprafet, ei Pământului se obt, ine din (1.35):
Ep = m g h. (1.45)
Aceasta este pozitivă deoarece ı̂nălt, imea h este măsurată vertical ı̂n sus iar accelerat, ia
gravitat, ională →
−
g este orientată ı̂n jos. Punctul de referint, ă este suprafat, a Pământului,
unde Ep = 0.
2. Fort, a electrostatică apare ı̂ntre sarcini electrice. Dacă q s, i Q sunt 2 sarcini
electrice (măsurate ı̂n Coulombi (C)) s, i → −
r este vectorul de pozit, ie al sarcinii q fat, ă de
Q atunci fort, a electrostatică cu care act, ionează sarcina Q asupra sarcinii q este:
→
− ke Q q →−
r
F = 2
· , (1.46)
r r
unde ke este o constantă dată de ke = 1/(4πε), ε fiind o proprietate de material numită
permitivitate electrică. În vid ke ' 9 · 109 Nm2 /C2 , deci fort, a electrostatică este relativ
mare. Deoarece sarcinile electrice pot fi atât pozitive cât s, i negative, fort, a electrostatică
ı̂ntre sarcini de acelas, i semn este o fort, ă de respingere s, i ı̂ntre sarcini de semne opuse
este o fort, ă de atract, ie. Energia potent, ială a fort, ei electrostatice raportată la un punct
de referint, ă situat la infinit este:
ke Q q
Ep = . (1.47)
r
3. Fort, a elastică apare la deformarea unui mediu elastic. Considerăm un resort
elastic cu constanta elastică k, cu un capăt legat la un perete s, i cu celălalt capăt legat de
o masă m care se poate mis, ca liber pe orizontală (fig. 1.11). O deformare a resortului va
da nas, tere ı̂n acesta la o fort, ă elastică care tinde să aducă resortul la starea nedeformată.
As, adar fort, a elastică se opune deformării. Dacă notăm cu x deplasarea corpului m fat, ă
−
→
de pozit, ia de echilibru, atunci fort, a elastică poate fi scrisă Fe = −k → −
x sau pe scurt, ca
mărime a fort, ei:
Fe = −k x. (1.48)
25
Figura 1.11: Corp sub act, iunea unei fort, e elastice. O este pozit, ia de echilibru a corpului,
ı̂n care resortul este nedeformat s, i x este mărimea deformării resortului.
Fort, a elastică derivă din energia potent, ială:
k x2
Ep = (1.49)
2
măsurată de la punctul de referint, ă x = 0. Acest fapt rezultă imediat din relat, ia F =
−dEp /dx.
Exemplul 8. Un corp este aruncat vertical de la sol cu viteza init, ială v0 = 100 m/s.
Să se determine viteza corpului v la ı̂nălt, imea h = 180 m. La ce ı̂nălt, ime maximă hmax
va ajunge corpul? Se consideră g ' 10 m/s2 .
Alegem o axă verticală Oy pe care se deplasează corpul, cu originea la nivelul solului.

Corpul urcă până ı̂n punctul A aflat la ı̂nălt, imea h, unde are viteza v s, i apoi mai departe
26
până la punctul B de ı̂nălt, ime maximă hmax , unde viteza lui este vB = 0 m/s. Deoarece
corpul este act, ionat doar de fort, e gravitat, ionale care sunt fort, e conservative, energia
totală se conservă:
mv 2
E = Ec + Ep = + mgh = const.
2
mv02 mv 2 v2 v2
EA = EB = EC ⇒ = + mgh = mghmax ⇒ 0 = + gh = ghmax .
2 2 2 2
p √ √
De aici se obt, ine v 2 = v02 − 2gh, v = v02 − 2gh, v = 10000 − 3600 = 6400 =
v02 10000
80 (m/s). Înălt, imea maximă este hmax = 2g , hmax = 20 = 500 (m).
Exemplul 9. Un corp cu masa m = 1 kg este atârnat cu un fir cu lungimea R =
10 cm de un punct fix. Să se determine ce viteză orizontală v trebuie să aibă ı̂nit, ial
corpul pentru ca: a) să ajungă ı̂n punctul cel mai de sus al traiectoriei circulare; b) să
parcurgă o traiectorie circulară completă s, i să revină ı̂n pozit, ia init, ială. Să se determine
ı̂n cazul b) viteza corpului ı̂n punctul de ı̂nălt, ime maximă s, i tensiunea maximă de-a
lungul traiectoriei.
Corpul se deplasează sub act, iunea fort, ei gravitat, ionale, care este o fort, ă conserva-
tivă s, i a tensiunii din fir, care act, ionează perpendicular pe traiectoria corpului, astfel
27
ı̂ncât lucrul mecanic efectuat de tensiune este 0 s, i aceasta nu modifică energia corpului.
Rezultă că energia mecanică totală a corpului se conservă.
a) Pentru ca corpul să ajungă ı̂n punctul B este suficient ca ı̂n acest punct viteza
lui să fie vB = 0 m/s. Dacă considerăm că ı̂n A energia potent, ială este 0 (măsurăm
ı̂nălt, imile de la punctul A), atunci dn conservarea energiei mecanice rezultă:
mv 2 p
EA = EB ⇒ = 2mgR ⇒ v 2 = 4gR ⇒ v = 4gR,
2
√
unde s-a folosit faptul că hB = 2R. Cu R = 10 cm = 0, 1 m se obt, ine v = 4 · 9, 8 · 0, 1 '
1, 98 (m/s).
b) Pentru ca corpul să se mis, te pe o traiectorie circulară completă este necesar ca
firul să rămână ı̂ntins ı̂n tot timpul mis, cării. Punctul critic ı̂n care trebuie ı̂ndeplinită
această condit, ie este punctul de ı̂nălt, ime maximă B, deoarece aici viteza corpului este
minimă s, i firul poate să nu fie ı̂ntins complet. După ce trece de această pozit, ie, viteza
corpului cres, te s, i firul se ı̂ntinde iar.
→
− →
−
În punctul B corpul este act, ionat de greutatea sa G s, i de fort, a de tensiune T ı̂n
raport cu un punct fix (cum ar fi C); suma acestor fort, e reprezintă chiar fort, a centripetă
→
− 2 /R.
F cp care t, ine corpul pe traiectoria circulară s, i care ı̂n modul este Fcp = mvB
În raport cu corpul ı̂nsus, i (sistem de referint, ă neinert, ial), mis, carea acestuia pe o
→
− →
−
traiectorie circulară doar sub act, iunea fort, elor G s, i T nu poate fi explicată decât dacă
→
−
se introduce o fort, ă suplimentară perpendiculară la traiectorie: fort, a centrifugă F cf =
→
− 2 /R.
− F cp , Fcf = Fcp = mvB
În ambele cazuri obt, inem că ı̂n B G + T = √ 2 /R. La limită T = 0 ı̂n B si rezultă
mvB ,
mvB 2 /R = mg, de unde v 2 = gR, v = v gR, vmax ' 0, 99 m/s. Din conservarea
B B max =
energiei se obt, ine:
2
mv 2 mvB mgR 5 p
EA = EB ⇒ = +2mgR = +2mgR = mgR ⇒ v 2 = 5gR ⇒ v = 5gR,
2 2 2 2
v ' 2, 21 (m/s). Tensiunea maximă se obt, ine ı̂n punctul A, unde T = G + Fcf ,
mv 2
T = G + Fcf = mg + = 6mg,
R
T = 58, 8 N.
Exemplul 10. Un resort cu constanta elastică k = 1 N/m, aflat ı̂n pozit, ie orizontală,
este prins cu un capăt de un perete. De capătul celălalt este prins un corp cu masa
m = 10 g. Init, ial resortul este nedeformat iar corpul m se mis, că cu viteza v0 = 1 m/s
pe orizontală. Să se determine deformarea maximă a resortului.
În SI m = 10 g = 10 · 10−3 kg = 10−2 kg. Corpul m este act, ionat de fort, e elastice,
care sunt fort, e conservative, astfel ı̂ncât energia mecanică totală se conservă. Notând cu
x deformarea resortului, are loc:
2 kx2
mv02 kx20 mvM
E0 = EM ⇒ + = + M.
2 2 2 2
28
Alegem punctul O ı̂n starea init, ială s, i punctul M la alungirea maximă a resortului; atunci
x0 = 0 m, vM = 0 m/s. Se obt, ine:
mv02 kx2M
r
m m
= ⇒ x2M = v02 · ⇒ xM = v0 ,
2 2 k k
√
xM = 10−2 = 10−1 = 0, 1 (m).
1.4.3 Oscilat, ii mecanice

O oscilat, ie este mis, carea unui corp de o parte s, i de alta a unui punct fix, de obicei
punctul de echilibru al corpului. Cele mai simple oscilat, ii sunt oscilat, iile armonice.
Acestea apar ı̂n cazul corpurilor act, ionate de fort, e elastice.
Să considerăm un corp de masă m legat de un capăt al unui resort cu constanta
elastică k, celălalt capăt al resortului fiind legat de un perete. Corpul se poate deplasa
liber pe orizontală. Corpul se găses, te ı̂n echilibru când asupra lui nu act, ionează nici o
fort, ă, adică resortul nu este deformat (punctul O). Dacă resortul este deformat atunci
el va act, iona asupra corpului cu fort, a elastică F = −k x, unde x este deformarea
resortului. Corpul va executa atunci oscilat, ii ı̂n jurul punctului de echilibru O. Din
principiul fundamental al dinamicii F = m a se obt, ine:
m a = −k x
sau ı̂mpărt, ind la m:

a + k/m x = 0.
Notăm ω2 = k/m. Accelerat, ia poate fi scrisă ca a = ẍ = d2 x/dt2 . Se obt, ine:
ẍ + ω 2 x = 0. (1.50)
Aceasta este ecuat, ia diferent, ială a oscilat, iilor armonice. Pentru rezolvarea sa se caută
o solut, ie de forma x(t) = ert , unde r este o constantă care trebuie determinată. Intro-
ducând această solut, ie ı̂n ecuat, ia (1.50), se obt, ine, după simplificare:
r2 + ω 2 = 0. (1.51)
29
Această ecuat, ie se numes, te ecuat, ia carcteristică a ecuat, iei√diferent, iale (1.50). Aceasta
poate fi rezolvată, găsind r2 = −ω 2 , r1,2 = ±iω, unde i = −1. As, adar ecuat, ia (1.50)
admite 2 solut, ii complexe x1 (t) = eiωt s, i x2 (t) = e−iωt . Solut, ia generală a ecuat, iei (1.50)
este o combinat, ie liniară a celor 2 solut, ii de forma x(t) = C1 x1 (t) + C2 x2 (t), unde C1 ,
C2 sunt 2 constante complexe:
x(t) = C1 eiωt + C2 e−iωt . (1.52)
Deoarece eiωt = cos (ωt) + i sin (ωt) s, i x(t) ia valori reale, ı̂n locul solut, iilor x1 (t) s, i x2 (t)
putem pune sin (ωt) s, i cos (ωt):
x(t) = C1 sin (ωt) + C2 cos (ωt) , (1.53)
unde C1 s, i C2 sunt alte constante, de data aceasta reale. Solut, ia de mai sus poate fi
scrisă ı̂n general ı̂n forma:
x(t) = A cos (ωt + ϕ0 ) , (1.54)
unde C1 s, i C2 sunt ı̂nlocuite de constantele A s, i ϕ0 . Într-adevăr, se vede că desfăcând
funct, ia cos din (1.54) se obt, ine o expresie de forma (1.53). Ecuat, ia (1.54) este ecuat, ia
oscilat, iilor armonice. În această ecuat, ie apar următorii termeni:
• x: elongat, ia oscilat, iei
• A: amplitudinea oscilat, iei
• ωt + ϕ0 : faza
• ϕ0 : faza init, ială
• ω: pulsat, ia
Pulsat, ia ω poate fi scrisă ca:
2π
ω= = 2πν, (1.55)
T
unde T se numes, te perioada iar ν = 1/T este frecvent, a oscilat, iei. Perioada oscilat, iei este
intervalul de timp după care valorile elongat, iei se repetă: x(t + T ) = x(t). Unitatea de
măsură a frecvent, ei se numes, te Hertz (Hz): [ν]SI = 1 Hz = 1 s−1 . Unitatea de măsură
a pulsat, iei este [ω]SI = 1 rad/s = 1 s−1 . Constantele necunoscute A, ϕ0 (sau C1 , C2 ) se
determină din condit, iile init, iale, care pot fi date sub forma unei pozit, ii s, i a unei viteze
init, iale: x(t0 ) = x0 , v(t0 ) = v0 .
Viteza s, i accelerat, ia mis, cării oscilatorii armonice sunt:
v(t) = ẋ(t) = −ωA sin (ωt + ϕ0 ) , (1.56)
a(t) = ẍ(t) = v̇(t) = −ω 2 A cos (ωt + ϕ0 ) = −ω 2 x(t). (1.57)
30
Figura 1.15: Corp care execută o oscilat, ie armonică.
Energiile cinetică s, i potent, ială s, i energia mecanică a corpului m sunt:
mv 2 mω 2 A2 kA2
Ec = = sin2 (ωt + ϕ0 ) = sin2 (ωt + ϕ0 ) , (1.58)
2 2 2
kx2 kA2
Ep = = cos2 (ωt + ϕ0 ) , (1.59)
2 2
kA2
E = Ec + Ep = . (1.60)
2
Energia mecanică este constantă deoarece corpul este act, ionat de o fort, ă conservativă.
Exemplul 11. Un corp este supus la o oscilat, ie armonică cu ecuat, ia mis, cării x(t) =
10 cos (100πt + π/4) (cm). Să se determine amplitudinea, perioada, frecvent, a, faza
ı̂nit, ială a oscilat, iei s, i accelerat, ia maximă a corpului. Care este timpul t1 pentru care
x(t1 ) = 5 cm? Dar t2 pentru care viteza este v(t2 ) = 500π cm/s?
Comparând cu ecuat, ia generală a unei oscilat, ii armonice (1.54) s, i identificând ter-
menii, se obt, ine amplitudinea A = 10 cm = 0, 1 m, pulsat, ia ω = 100π rad/s s, i faza
init, ială ϕ0 = π/4 rad. Dar ω = 2π/T = 2πν, ν = 1/T , de unde se obt, ine perioada
T = 2π/ω, T = 1/50 s = 0, 02 s, ν = 50 Hz. Accelerat, ia corpului se obt, ine de-
rivând de 2 ori ecuat, ia de mis, care ı̂n raport cu timpul s, i este dată de ecuat, ia (1.57).
Accelerat, ia maximă este atunci amax = ω 2 A, deoarece funct, ia cos variază ı̂ntre -1 s, i 1;
amax = 0, 1 · 104 π 2 ' 9869, 6 (m/s2 ). Se observă că accelerat, a maximă este foarte mare
(comparativ cu accelerat, ia gravitat, ională g ' 9, 8 m/s2 , o accelerat, ie moderată).
Dacă x(t1 ) = 5 cm = A/2, se obt, ine din ecuat, ia mis, cării că cos (100πt1 + π/4) = 1/2.
Pentru a obt, ine 1 valoare a t1 putem pune condit, ia: 100πt1 + π/4 = π/3 rad = 60◦ ,
31
Figura 1.16: Reprezentarea grafică a unei oscilat, ii armonice.
de unde rezultă 100πt1 = π/12 rad, t1 = 1/1200 s. În general ı̂nsă 100πt1 + π/4 =
±π/3 + 2kπ rad, k ∈ Z, de unde se obt, ine t1 = (24k − 3 ± 4) /1200 s, k ∈ Z, as, adar un
număr infinit de valori pentru t1 .
Derivând ecuat, ia de mis, care ı̂n raport cu timpul (sau identificând ı̂n (1.56) se obt, ine
viteza: v(t) = −1000π sin (100πt + π/4) (cm/s). Din condit, ia v(t2 ) = 500π cm/s se
obt, ine sin (100πt2 + π/4) = −1/2. O solut, ie se obt, ine dacă 100πt2 + π/4 = −π/6 rad =
−30◦ , de unde t2 = −5/1200 s. În general 100πt2 + π/4 = −π/6 + 2kπ rad sau
100πt2 + π/4 = −5π/6 + 2kπ rad, k ∈ Z de unde t2 = (24k − 5) /1200 s sau t2 =
(24k − 13) /1200 s, k ∈ Z.
Opt, ional: Diagrama fazorială a unei oscilat, ii armonice

De multe ori se foloses, te o reprezentare vectorială atas, ată unei oscilat, ii armonice.
Pentru aceasta, fie o oscilat, ie de-a lungul axei Ox cu ecuat, ia:
x(t) = A cos (ωt + ϕ0 ) .
Acesteia i se poate asocia o oscilat, ie pe axa Oy:
y(t) = A sin (ωt + ϕ0 ) .
Cele 2 oscilat, ii determina un punct P (x(t), y(t)) ı̂n planul xOy care se mis, că pe un cerc
→
− −−→
de rază A cu viteza unghiulară ω. Atunci putem asocia oscilat, iei x(t) un vector A = OP ,
→
−
cu modulul egal cu amplitudinea oscilat, iei | A | = A, care se rotes, te ı̂n timp. Acest vector
rotitor se numes, te fazorul oscilat, iei x(t). Oscilat, ia se obt, ine atunci proiectând fazorul
pe axa Ox: x(t) = Ax (t). În mod asemănător oscilat, iei Oy i se asociază acelas, i fazor
→
−
A , dar oscilat, ia se obt, ine acum proiectând fazorul pe axa Oy: y(t) = Ay (t). În mod
convent, ional, ı̂n diagrama fazorială se reprezintă fazorii la momentul iniı̂al t = 0, cu faza
egală cu faza ı̂nit, ială ϕ0 . Reprezentarea oscilat, iilor prin fazori este utilă la compunerea
(adunarea) mai multor oscilat, ii, aceasta transformându-se ı̂ntr-o sumă de vectori (v. mai
jos).
32
Figura 1.17: Diagrama fazorială a unei oscilat, ii armonice x(t) = A cos (ωt + ϕ0 ).
Opt, ional: Compunerea oscilat, iilor cu aceeas, i frecvent, ă

Un corp poate fi supus la mai multe oscilat, ii ı̂n acelas, i timp. În acest caz trebuie
determinată mis, carea generală a corpului, care reprezintă o compunere a mis, cărilor
oscilatorii la care este supus.
Considerăm că un punct material este supus la 2 oscilat, ii cu aceeas, i frecvent, ă ν
(sau aceeas, i pulsat, ie ω), ambele producându-se de-a lungul aceleias, i direct, ii Ox. Cele 2
oscilat, ii au ecuat, iile:
x1 (t) = A1 cos (ωt + ϕ1 ) , (1.61)
x2 (t) = A2 cos (ωt + ϕ2 ) . (1.62)
Mis, carea rezultantă a punctului material este dată de suma celor 2 oscilat, ii:
x(t) = x1 (t) + x2 (t). (1.63)
Vom determina pe x(t) prin metoda fazorială. Pentru aceasta construim diagrama fazo-
→
− → −
rială a celor 2 oscilat, ii x1 (t), x2 (t), cărora li se asociază fazorii A 1 , A 2 . Suma vectorială
a celor 2 fazori vor da un nou fazor:
→
− →
− →
−
A = A 1 + A 2. (1.64)
Proiect, ia acestuia pe axa Ox reprezintă chiar oscilat, ia rezultantă.
→
−
Modulul fazorului A este:
q
A = A21 + A22 + 2A1 A2 cos ∆ϕ, (1.65)
→
− →
−
unde ∆ϕ = ϕ2 − ϕ1 este unghiul dintre A 1 s, i A 2 . Pentru a determina faza init, ială a lui
→
− →
− →
−
A facem suma lui A 1 s, i A 2 pe cele 2 axe:
Ox : Ax = A1x + A2x ⇒ A cos ϕ = A1 cos ϕ1 + A2 cos ϕ2 ,
Oy : Ay = A1y + A2y ⇒ A sin ϕ = A1 sin ϕ1 + A2 sin ϕ2 .
33
Figura 1.18: Diagrama fazorială pentru compunerea a 2 oscilat, ii armonice cu aceeas, i
frecvent, ă.
Împărt, ind a doua ecuat, ie la prima se obt, ine:
sin ϕ A1 sin ϕ1 + A2 sin ϕ2

tg ϕ = = , (1.66)
cos ϕ A1 cos ϕ1 + A2 cos ϕ2
→
−
de unde se poate obt, ine unghiul ϕ. Se observă că fazorul A se rotes, te cu aceeas, i viteză
→
− → −
unghiulară ω ca fazorii A 1 , A 2 . Rezultă că x(t) este o oscilat, ie armonică cu pulsat, ia ω,
cu ecuat, ia:
x(t) = A cos (ωt + ϕ0 ) . (1.67)
Exemplul 12. Două oscilat, ii armonice de-a lungul axei Ox au ecuat, iile:
x1 (t) = 0, 3 cos (100πt + π/6) m,

x2 (t) = 0, 4 cos (100πt + 2π/3) m.
Care este oscilat, ia rezultantă din compunerea celor două oscilat, ii?
Oscilat, ia rezultantă este x(t) = x1 (t) + x2 (t). Folosind formulele de la metoda fazo-
avem: ∆ϕ = ϕ2 − ϕ − 1, ∆ϕ = 2π/3 − π/6 = π/2 (rad) s, i amplitudinea
rială,p √ rezultantă
√
A = A21 + A22 , A = 0, 5 m; defazajul init, ial este dat de tg ϕ = 3 + 4 3 / 3 3 − 4 ,

◦
tg ϕ ' 8, 3, de unde ϕ ' 1, 45 rad = 1, 45 · 180 π ' 83◦ . Oscilat, ia rezultantă are ecuat, ia:
x(t) = 0, 5 cos (100πt + 1, 45) m.
34
Capitolul 2
Termodinamică
2.1 Sisteme termodinamice s, i mărimi termodinamice

Termodinamica studiază sistemele termodinamice, adică acele sisteme fizice care sunt
mărginite printr-o frontieră prin care pot face schimburi cu mediul exterior. Schimburile
pot fi sub formă de substant, ă sau energie (căldură, lucru mecanic). Un sistem termodi-
namic este izolat dacă nu efectuează schimburi cu exteriorul, este ı̂nchis dacă efectuează
doar schimburi de energie cu mediul exterior s, i este deschis daca face schimburi de
substant, ă s, i energie cu mediul exterior.
Starea unui sistem termodinamic este descrisă de mărimi numite parametri de stare.
Exemple de parametri de stare pentru un gaz sunt presiunea p, volumul V , temperatura
T , numărul de atomi (molecule) N . Se observă că unii din aces, ti parametri depind de
extinderea sistemului (de exemplu de volumul său), pe când altii nu depind de extinderea
sa. Astfel, dacă sistemul termodinamic este ı̂mpărt, it ı̂n 2 sisteme, atunci presiunea s, i
temperatura sistemelor mai mici vor fi identice cu cele ale sistemului mai mare, ı̂n schimb
volumul s, i numărul de particule din sistemele mai mici vor fi proport, ional mai mici decât
aceleas, i mărimi din sistemul mare. Parametrii care nu depind de extinderea sistemului
se numesc parametri intensivi, iar cei care depind de extinderea sistemului se numesc
parametri extensivi.
O mărime importantă a unui sistem termodinamic este energia internă U , care
reprezintă suma energiilor particulelor componente ale sistemului. Energia internă este
extensivă.
Parametrii de stare sunt legat, i ı̂ntre ei prin ecuat, ii de stare. Ecuat, iile de stare se obt, in
experimental sau prin calcule, considerând interact, iunea ı̂ntre particulele care formează
sistemul. În mod uzual sistemele termodinamice sunt caracterizate de 2 ecuat, ii de stare:
ecuat, ia termică de stare care leagă presiunea s, i volumul de temperatură, de forma:
f (p, V, T ) = const. (2.1)
s, i ecuat, ia calorică de stare care dă expresia energiei interne ı̂n funct, ie de parametrii de
stare:
U = U (p, V, T ). (2.2)
35
Un sistem termodinamic este ı̂ntr-o stare de echilibru termodinamic dacă valorile
parametrilor de stare nu se modifică ı̂n timp.
Un sistem termodinamic poate suferi procese termodinamice, care reprezintă trans-
formări de stare ı̂n cursul cărora parametrii de stare ı̂s, i modifică valoarea. Procesele ter-
modinamice pot fi clasificate ı̂n procese cvasistatice, ı̂n care trecerea de la starea init, ială
la starea finală se face prin stări intermediare de echilibru s, i procese necvasistatice, ı̂n
care stările intermediare nu sunt toate stări de echilibru. Un proces ı̂n care sistemul
evoluează de la starea init, ială la starea finală prin nis, te stări intermediare iar ı̂n sens
invers trece prin aceleas, i stări intermediare se numes, te proces reversibil ; dacă evolut, ia ı̂n
sens invers se face prin alte stări intermediare (pe alt drum) atunci procesul se numes, te
proces ireversibil. Dacă starea init, ială s, i starea finală coincid atunci procesul este un
proces ciclic, altfel este proces neciclic.
O mărime care depinde doar de starea curentă a unui sistem termodinamic, nu s, i
de stările anterioare se numes, te mărime de stare (funct, ie de stare). O mărime care
depinde atât de starea curentă, cât s, i de stările anterioare se numes, te mărime de proces.
În cursul unui proces termodinamic, mărimile de stare variază dar variat, ia lor depinde
doar de starea init, ială s, i de starea finală, nu s, i de drumul parcurs de proces (stările
intermediare); o mărime de proces depinde ı̂nsă s, i de drumul parcurs. Parametrii de
stare sunt mărimi de stare; la fel este s, i energia internă a sistemului. Căldura s, i lucrul
mecanic schimbate ı̂n timpul procesului sunt mărimi de proces.
Într-un proces infinitezimal (ı̂n care parametrii de stare variază cu valori infinitez-
imale, care tind la 0), variat, ia unei mărimi de stare X se notează cu dX; de exemplu
variat, ia infinitezimală a energiei interne e dU . Variat, ia infinitezimală a unei mărimi de
proces Y se notează cu δY , pentru a o diferent, ia de variat, ia unei mărimi de stare; de
exemplu δL este lucrul mecanic infinitezimal s, i δQ este căldura infinitezimală.
Substant, a cont, inută ı̂ntr-un sistem termodinamic poate fi măsurată cantitativ prin
mai multe mărimi: numărul de particule componente (atomi, molecule ) N , masa sis-
temului m etc. O mărime folosită ı̂n mod obis, nuit este cantitatea de substant, ă ν. Canti-
tatea de substant, ă se exprimă ı̂n moli: [ν]SI = 1 mol sau mai potrivit ı̂n kilomoli (kmol).
Cantitatea de substant, ă este legată de numărul de particule constituente ale sistemului
prin relat, ia:
N
ν= , (2.3)
NA
unde NA = 6, 02214 · 1023 mol−1 = 6, 02214 · 1026 kmol−1 este constanta lui Avogadro;
NA ' 6, 023 · 1023 mol−1 . Masa sistemului poate fi exprimată ı̂n funct, ie de masa partic-
ulelor componente m0 dacă acestea sunt identice:
m = N · m0 . (2.4)
Exprimând pe N = νNA se obt, ine m = ν NA m0 . Valoarea M = NA m0 este masa

molară s, i reprezintă masa unui mol (kmol) de substant, ă; aceasta depinde de tipul
substant, ei. Atunci m = ν M sau
m
ν= . (2.5)
M
36
Exemplul 13. Care este cantitatea de substant, ă s, i numărul de particule dintr-o masă
m = 4 kg de hidrogen molecular H2 ?
H2 are masa molară M = 2 kg/kmol. Rezultă cantitatea de substant, ă ν = m/M ,
ν = 2 kmol. Numărul de particule (molecule) este N = νNA , N ' 12, 044 · 1026 .
Dacă considerăm un sistem termodinamic format dintr-un gaz, atunci moleculele

gazului se mis, că haotic, aleator (la ı̂ntâmplare) ı̂n toate direct, iile, suferind ciocniri cu
celelalte molecule s, i cu peret, ii vasului sau cu moleculele mediului exterior. Mis, carea
moleculelor este cu atât mai intensă cu cât temperatura sistemului este mai mare.
Această mis, care aleatoare a particulelor sistemului se numes, te agitat, ie termică. Pe
lângă ciocniri, particulele sistemului pot interact, iona s, i prin fort, e intermoleculare care
act, ionează la distant, ă, de exemplu prin fort, e de natură electrică.
Suma energiilor particulelor din interiorul sistemului reprezintă energia internă a
sistemului:
XN X N
U= εi = (εci + εpi ) , (2.6)
i=1 i=1
unde εi = εci + εpi este energia mecanică a particulei i s, i este suma energiilor cinetică
s, i potent, ială ale particulei. Energia internă se poate modifica dacă sistemul efectuează
schimburi de energie cu mediul exterior. Aceste schimburi sunt de 2 tipuri: schim-
buri mecanice, datorate deplasării frontierei sistemului, care se fac sub forma unui lucru
mecanic L s, i schimburi termice, datorate unui transfer de ”agitat, ie termică” ı̂ntre par-
ticulele sistemului termodinamic s, i cele ale mediului; acestea se fac sub formă de căldură
Q. Lucrul mecanic reprezintă un transfer de energie ı̂ntr-o mis, care macroscopică, ordo-
nată, bine determinată, cum ar fi mis, carea unui piston care comprimă un gaz. Căldura
reprezintă un transfer de energie datorită agitat, iei termice la scară microscopică a par-
ticulelor sistemului s, i mediului exterior. Dacă o particulă din interiorul sistemului ter-
modinamic se ciocnes, te de o particulă din mediul exterior pe frontiera sistemului atunci
particula cu energie mai mare va ceda o parte din energia sa particulei cu energie mai
mică. În acest fel, prin ciocniri repetate ı̂ntre particule pe frontiera sistemului se transferă
energie sub formă de căldură ı̂ntre sistem s, i mediul exterior s, i se modifică intensitatea
agitat, iei termice a particulelor din interiorul sistemului s, i implicit temperatura acestuia.
În mod convent, ional ı̂n fizică se consideră că L > 0 dacă lucrul mecanic este efectuat
(cedat) de sistem către mediul exterior s, i L < 0 dacă este absorbit de sistem; Q > 0
dacă căldura este absorbită de sistem s, i Q < 0 dacă este cedată de sistem către mediu.
Această convent, ie de semne este inspirată de motoarele termice, care absorb căldură din
arderea unui combustibil s, i produc lucru mecanic. Odată cu schimbul de căldură s, i lucru
mecanic se modifică s, i energia internă a sistemului. Cu convent, ia de semne de mai sus
variat, ia energiei interne se poate scrie:
∆U = Uf − Ui = Q − L, (2.7)
unde Ui s, i Uf sunt energiile interne init, ială s, i finală. Aceeas, i relat, ie se poate scrie:
Q = L + ∆U (2.8)
37
sau pentru o transformare infinitezimală
δQ = δL + dU. (2.9)
Un motor termic reprezintă o mas, ină care absoarbe căldură s, i produce lucru mecanic.
Motoarele termice funct, ionează după procese ciclice, adică starea init, ială s, i starea finală
coincid: Ui = Uf . Atunci ∆U = 0 s, i pentru un proces ciclic Q = L. Motorul absoarbe
o cantitate de căldură Qabs s, i cedează cantitatea de căldură |Qced |, astfel ı̂ncât Q =
Qabs − |Qced | = L.
Randamentul unei mas, ini este ı̂n general:
Lucrul mecanic util
η= .
Energia absorbită
Se defines, te randamentul unui motor termic:
L |Qced |
η= =1− . (2.10)
Qabs Qabs
Radamentul unui motor termic este ı̂ntotdeauna subunitar: η < 1.
Dacă frontiera sistemului termodinamic are o port, iune mobilă, cum ar fi un pis-
ton atunci diferent, a de presiune ı̂ntre interiorul sistemului s, i mediul exterior produce
mis, carea pistonului s, i se realizează un transfer de lucru mecanic. Dacă suprafat, a pis-
tonului este SP s, i asupra lui act, ionează o fort, ă F care ı̂i produce deplasarea pe o distant, ă
infinitezimală dx, atunci lucrul mecanic efectuat de F asupra pistonului va fi:
F
δL = F · dx = · SP dx.
SP
Dar SP dx = dV reprezintă chiar volumul elementar pe care s-a făcut deplasarea pis-
tonului. Se defines, te presiunea ca fort, a care act, ionează perpendicular pe unitatea de
suprafat, ă:
F
p= . (2.11)
SP
Unitatea sa de măsură este Pascalul (Pa): [p]SI = 1 N/m2 = 1 Pa. Presiunea se mai
măsoară ı̂n atmosfere: 1 atm = 101 325 Pa ' 105 Pa sau in Torr (milimetru coloană de
mercur - mmHg): 1 atm = 760 Torr = 760 mmHg, 1 Torr = 1/760 atm ' 133,32 Pa.
Lucrul mecanic infinitezimal se poate scrie as, adar:
δL = p dV. (2.12)
Lucrul mecanic efectuat ı̂ntr-o transformare de la o stare 1 la o stare 2 este:

ˆ V2
L= p dV. (2.13)
V1
Temperatura reprezintă o măsură a intensităt, ii mis, cării de agitat, ie termică a partic-

ulelor sistemului. Cu cât mis, carea de agitat, ie termică este mai intensă, cu atât temper-
atura este mai mare. Când mis, carea de agitat, ie termică dispare complet, temperatura
38
ar trebui să fie T = 0. O scară des folosită pe care are loc relat, ia aceasta este scara
temperaturii absolute, cu unitatea de măsură Kelvinul (K): [T ]SI = 1 K. Pe această
scară cea mai mică temperatură este 0 K s, i corespunde punctului la care energia internă
a unui sistem termodinamic este minimă; apa ı̂ngheat, ă ı̂n condit, ii normale de presiune
la 273,15 K = 0◦ C. Scara temperaturii absolute T poate fi legată de scara Celsius a
temperaturilor t prin relat, ia:
T (K) = t(◦ C) + 273, 15. (2.14)
2.2 Coeficient, i calorici

Când un corp primes, te căldură din exterior mis, carea de agitat, ie termică a particulelor
sale constituente devine mai intensă s, i se pot produce o serie de transformări ı̂n starea
sa: temperatura corpului poate să crească, starea sa de agregare se poate modifica
(substant, a din care este compus poate să se topească, să fiarbă sau să sufere procese
de ionizare), pot apărea react, ii chimice care pot genera s, i mai multă căldură (de ex.
procese de ardere) etc.
Fie un sistem termodinamic cu masa m care cont, ine cantitatea de substant, ă ν.
Răspunsul său la un schimb de căldură Q este măsurat prin intermediul coeficient, ilor
calorici :
• Capacitatea calorică: exprimă cantitatea de căldură absorbită de un corp pentru

ca temperatura sa să crească cu ∆T = 1K:
Q
C= . (2.15)
∆T
• Căldura molară: reprezintă cantitatea de căldură absorbită de 1 kmol pentru ca

temperatura sa să crească cu 1K:
Q
Cmol = . (2.16)
ν ∆T
Putem avea căldură molară la volum constant CV , la presiune constantă Cp etc.
• Căldura specifică: reprezintă cantitatea de căldură absorbită de o masă de 1 kg

pentru ca temperatura sa să crească cu 1K:
Q
c= . (2.17)
m ∆T
• Căldura latentă: reprezintă cantitatea de căldură schimbată de o masă de 1 kg ı̂n

cursul unei transformări a stării de agregare:
Q
λ= . (2.18)
m
39
Putem avea astfel căldură latentă de topire λt , de solidificare λs , de vaporizare
(evaporare) λv , de condensare λc . Se poate observa că, neglijând semnul căldurii,
au loc ı̂n general λt = λs s, i λv = λc . Transformările de stare de agregare se produc
ı̂n general la anumite temperaturi de tranzit, ie, specifice fiecărei substant, e, putând
fi necesară pentru aceasta ı̂ncălzirea sau răcirea prealabilă a substant, ei.
• Puterea calorică a unui combustibil: reprezintă căldura degajată la arderea unei

mase de 1 kg de combustibil:
Q
q= . (2.19)
m
Exemplul 14. Într-un rezervor se găses, te o masă m = 1 t de gheat, ă aflată la temper-
atura t = −10◦ C. Rezervorul este ı̂ncălzit prin arderea unei mase mb = 5 kg de benzină,
cu puterea calorică qb = 40 MJkg . S
J
, tiind că gheat, a are căldura specifică c = 2000 kgK s, i
kJ
căldura latentă de topire λt = 330 kg să se determine masa de gheat, ă care s-a topit.
J J
În SI avem: m = 1 t = 103 kg, qb = 40 · 106 kg , λt = 330 · 103 kg .
Arderea benzinei generează o cantitate de căldură:
Qb = mb qb ,
Qb = 200 · 106 J.
Pentru ca gheat, a să ı̂nceapă să se topească, trebuie ca mai ı̂ntâi să se ı̂ncălzească la
temperatura de topire tt = 0◦ C. Acest proces consumă o cantitate de căldură:
Q1 = mc∆t = mc (tt − t) ,
Q1 = 20 · 106 J.
Se observă că Qb > Q1 , deci mai rămâne căldură pentru ca gheat, a să fie topită cel put, in
part, ial. Notăm cu mt masa de gheat, ă care a fost topită. Pentru aceasta gheat, a absoarbe
o cantitate de căldură:
Q2 = mt λt .
Scriem atunci bilant, ul căldurilor eliberate s, i absorbite de gheat, ă, presupunând că după
topire nu mai rămâne căldură care să ı̂ncălzească apa mai departe:
Qb = Q1 + Q2 ,
mb qb = mc (tt − t) + mt λt ,
mb qb − mc (tt − t) Qb − Q1
mt = = .
λt λt
Se obt, ine prin calcul masa de apă rezultată:
200 · 106 − 20 · 106

mt = ' 545 (kg).
330 · 103
As, adar o proport, ie de 54, 5% din gheat, ă a fost topită.
40
2.3 Gazul ideal. Transformări de stare ale gazului ideal
Cel mai simplu sistem termodinamic este reprezentat de gazul ideal. Gazul ideal
este compus din particule (atomi sau molecule) identice care interact, ionează doar prin
ciocniri; nu există interact, iuni la distant, ă prin câmpuri de fort, e. Particulele gazului
ideal au doar energie cinetică, energia potent, ială fiind εp = 0.
Ecuat, ia termică de stare a gazului ideal a fost determinată experimental s, i este:
pV = νRT, (2.20)
J J J
unde R = 8314, 3 ' 8310 = 8, 31 este constanta universală
kmol K kmol K mol K
a gazelor. Numărul de particule din sistem este N = νNA . Ecuat, ia termică de stare
devine pV = N NA RT . Notăm kB = NA R, kB = 1, 38 · 10−23 J/K fiind constanta lui
Boltzmann. Atunci ecuat, ia termică de stare a gazelor ideale se mai poate scrie:
pV = N kB T. (2.21)
De aici rezultă un parametru constant pentru gazele ideale dacă ν = const. (N = const.):
pV
= const. (2.22)
T
Ecuat, ia calorică de stare a gazelor ideale a fost s, i ea obt, inută experimental, dar
poate fi dedusă s, i prin calcul. Intuitiv, energia cinetică medie εcx a unei particule care
se poate deplasa doar pe direct, ia Ox este proport, ională cu temperatura. Constanta de
proport, ionalitate este chiar kB /2, astfel ı̂ncât energia cinetică medie pe 1 direct, ie se
poate scrie:
1
εcx = kB T.
2
Dacă particula se poate deplasa pe mai multe direct, ii, ı̂n număr de l, atunci energia sa
cinetică medie este:
l
εc = kB T. (2.23)
2
Parametrul l se mai numes, te număr de grade de libertate ale particulei. Formula (2.23)
descrie echipartit, ia energiei pe grade de libertate pentru o particulă din gazul ideal.
Gradele de libertate cuprind atât direct, iile pe care particula poate suferi translat, ii, cât
s, i direct, iile ı̂n care aceasta se poate roti astfel ı̂ncât configurat, ia sa să se schimbe.
În funct, ie de numărul de atomi care compun o moleculă, numărul de grade de liber-
tate este:
• Pentru molecule monoatomice (compuse din 1 atom) există doar 3 grade de lib-
ertate de translat, ie, deci l = 3; orice rotat, ie a atomului ı̂l va aduce ı̂n aceeas, i
configurat, ie, deci nu există grade de libertate de rotat, ie.
• Pentru molecule biatomice (compuse din 2 atomi) există 3 grade de libertate de

translat, ie s, i 2 grade de libertate de rotat, ie, deci l = 5.
41
Figura 2.1: Numărul gradelor de libertate de translat, ie s, i rotat, ie pentru o moleculă
monoatomică, biatomică s, i triatomică.
• Pentru molecule poliatomice (compuse din 3 sau mai mult, i atomi) există 3 grade
de libertate de translat, ie s, i 3 grade de libertate de rotat, ie, deci l = 6.
Considerând că energia internă este U = N εc , rezultă ecuat, ia calorică de stare a

gazului ideal:
l
U = N kB T (2.24)
2
sau
l
U = νRT. (2.25)
2
Parametrul CV = 2l R reprezintă căldura molară la volum constant a gazului ideal, astfel
ı̂ncât ecuat, ia calorică de stare se mai poate scrie:
U = νCV T. (2.26)
l+2
Căldura molară la presiune constantă este Cp = CV + R = 2 R. Raportul
Cp l+2
γ= = (2.27)
CV l
se numes, te exponent adiabatic.
Transformările de stare obis, nuite ale gazului ideal sunt următoarele:
1. Transformarea izotermă: T = const., de unde rezultă ecuat, ia transformării: pV =

const., sau pentru 2 stări 1 s, i 2: p1 V1 = p2 V2 .
2. Transformarea izobară: p = const., deci V /T = const.
3. Transformarea izocoră: V = const., deci p/T = const.
4. Transformarea adiabatică (izentropică): Q = 0 (nu se schimbă căldură ı̂n această

transformare) sau echivalent S = const.; ecuat, ia transformării adiabatice este
pV γ = const.
Pentru o transformare
´ de stare oarecare se poate calcula lucrul mecanic schimbat cu
formula L = pdV s, i căldura schimbată cu formula Q = L + ∆U .
42
Figura 2.2: Transformări de stare ale gazului ideal.
Exemplul 15. Considerăm o transformare izobară ı̂ntre stările 1 s, i 2. Calculăm lucrul

mecanic s, i căldura schimbate, precum s, i variat, ia energiei interne ı̂n timpul transformării.
Cum p = const. rezultă V /T = const., deci p1 = p2 = p s, i V1 /T1 = V2 /T2 . Lucrul
mecanic este: ˆ V2
L= p dV = p (V2 − V1 ) = νR (T2 − T1 )
V1
deoarece pV = νRT . Variat, ia energiei interne este:
∆U = U2 − U1 = νCV (T2 − T1 ) .
Căldura schimbată este:
Q = L + ∆U = ν (R + CV ) (T2 − T1 ) = νCp (T2 − T1 ) . (2.28)
Exemplul 16. O cantitate de 0,1 kmol de gaz ideal aflat la presiunea p1 = 2 atm s, i
volumul V1 = 1 m3 suferă o destindere izotermă până la presiunea p2 = 1 atm. Să
se calculeze volumul final s, i temperatura gazului. Care sunt lucrul mecanic s, i căldura
schimbate de gaz ı̂n timpul transformării s, i care este variat, ia energiei interne?
În SI p1 = 2·1, 01325·105 Pa ' 2·105 Pa, p2 ' 105 Pa. Transformarea fiind izotermă,
T = const., iar ecuat, ia transformării este pV = const. Deci p1 V1 = p2 V2 . Se obt, ine:
p1 2
V2 = V1 ⇒ V2 = 1 · = 2 (m3 ).
p2 1
Din ecuat, ia de stare a gazului ideal p1 V1 = νRT1 se obt, ine:
p1 V1 2 · 105 · 1
T1 = T2 = T = ⇒T ' ' 240, 7 (K).
νR 0, 1 · 8, 31 · 103
Temperatura ı̂n grade Celsius este t = T − 273,
´ V15, t ' −32, 5◦ C.
2
Lucrul mecanic se poate calcula ca L = V1 pdV ; dar cum pV = νRT rezultă că
p = νRT /V , deci:
ˆ V2
dV V2
L = νRT = νRT ln V |VV21 = νRT (ln V2 − ln V1 ) = νRT ln ,
V1 V V1
43
L ' 0, 1 · 8, 31 · 103 · 240, 7 ln 2 ' 138, 6 · 103 (J). Deoarece temperatura este constantă,
energia internă U = νCV T = const., deci variat, ia energiei interne este ∆U = 0. Căldura
schimbată este Q = L + ∆U = L ' 138, 6 · 103 J. Atât Q cât s, i L sunt pozitive, deci
gazul absoarbe căldură s, i efectuează lucru mecanic.
Exemplul 17. O masă m = 1 g de oxigen molecular O2 cu masa molară M =

32 kg/kmol suferă o destindere izocoră ı̂n care primes, te o cantitate de căldură Q =
1000 J. Init, ial gazul are presiunea p1 = 1 atm s, i temperatura T1 = 300 K. Să se de-
termine volumul gazului s, i presiunea s, i temperatura finale, precum s, i variat, ia energiei
interne s, i lucrul mecanic. Se ia 1 atm = 105 Pa.
Gazul are ν = m/M = 10−3 kg/32 kg/kmol = 3, 125 · 10−5 kmol. Din ecuat, ia de
stare p1 V1 = νRT1 rezultă V1 = V = νRT1 /p1 , V = 3, 125 · 10−5 · 8, 31 · 103 · 300/105 ,
V ' 7, 8 · 10−4 m3 = 0, 78 litri.
Într-o transformare izocoră V = const., astfel ı̂ncât lucrul mecanic este L = 0 (lucrul
mecanic este schimbat cu mediul extern doar dacă frontiera sistemului se mis, că, deci dacă
volumul se modifică). Rezultă că Q = ∆U = νCV (T2 − T1 ), unde CV = l/2R = 5/2R
deoarece gazul este biatomic s, i are l = 5 grade de libertate. De aici se poate obt, ine
temperatura finală:
Q 1000
T2 = T1 + ⇒ T2 = 300 + ' 1540 (K).
5/2νR 5/2 · 3, 125 · 10−5 · 8, 31 · 103
Ecuat, ia transformării izocore este p1 /T1 = p2 /T2 , de unde se obt, ine presiunea finală
p2 = p1 · T2 /T1 , p2 ' 5, 13 atm.
2.4 Principiile termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii: Variat, ia energiei interne a unui sistem
termodinamic ı̂nchis este egală cu suma algebrică a căldurii s, i lucrului mecanic schimbate
de acesta.
Acest principiu exprimă conservarea energiei pentru sistemele termodinamice. Relat, ia
care exprimă acest fapt este, cu convent, ia de semne de mai sus pentru Q s, i L:
∆U = Q − L. (2.29)
Pentru un proces ciclic ∆U = 0 astfel ı̂ncât L = Q: lucrul mecanic produs este egal cu
căldura primită. As, adar primul principiu exprimă imposibilitatea realizării unei mas, ini
care să producă lucru mecanic din nimic (numită s, i perpetuum mobile de spet, a I ). Orice
mas, ină care produce lucru mecanic trebuie să consume cel put, in aceeas, i cantitate de
energie (de exemplu căldură).
Al doilea principiu al termodinamicii: Într-un proces ciclic nu se poate converti
integral căldura ı̂n lucru mecanic.
Un motor termic transferă căldură de la o sursă caldă la o sursă rece s, i transformă
o parte din această căldură ı̂n lucru mecanic. Din această cauză randamentul său este
44
Figura 2.3: Ciclul Carnot.
subunitar. Un motor care poate converti toată căldura ı̂n lucru mecanic se numes, te
perpetuum mobile de spet, a a II-a. As, adar o asemenea mas, ină nu se poate realiza.
Consecint, a acestui principiu este că un motor termic nu poate lucra doar cu o sursă
de căldură, el având nevoie de 2 surse de căldură ı̂ntre care să opereze, o sursă rece
(de exemplu mediul exterior) s, i o sursă caldă (de exemplu un proces de ardere a unui
combustibil). O altă consecint, ă este că căldura nu poate curge de la sine de la un corp
rece la un corp cald. Pentru ca să curgă ı̂n sensul cres, terii temperaturii trebuie consumat
lucru mecanic. Acest lucru se face ı̂n mas, inile frigorifice, care folosesc lucrul mecanic
consumat ca să transfere căldură dintr-o sursă rece (incinta răcită) către mediul mai
cald, ment, inând astfel temperatura scăzută a incintei.
Ciclul Carnot
Deoarece randamentul unui motor termic este ı̂ntotdeauna subunitar, se pune prob-
lema: care este randamentul maxim al unui motor care funct, ionează ı̂ntre 2 surse cu
temperaturile fixate? Dacă cele 2 surse au temperaturile Tr s, i Tc , Tr < Tc , atunci ciclul
care are randamentul maxim ı̂ntre cele 2 surse este ciclul Carnot. Acesta este compus
din 2 izoterme s, i 2 adiabate (fig. 2.3).
Ciclul Carnot are ca mediu de lucru un gaz ideal cont, inut ı̂ntr-un cilindru cu piston.
Acesta pleacă din starea init, ială 1, aflată la temperatura mediului exterior Tr . Apoi
pistonul comprimă izoterm gazul (transformarea 1-2), toată căldura produsă ı̂n timpul
comprimării fiind eliberată ı̂n mediu prin peret, ii cilindrului. În transformarea 2-3 gazul
este comprimat adiabatic. În transformarea 3-4 gazul primes, te căldură din arderea unui
combustibil la temperatură constantă s, i este lăsat să se dilate, ı̂mpingând astfel pistonul
s, i efectuând lucru mecanic. În transformarea adiabatică 4-1 gazul revine la condit, iile
init, iale, după care ciclul se reia.
Randamentul ciclului Carnot poate fi calculat din aceste transformări. Căldura este
absorbită la temperatura Tc (transformarea 3-4) s, i este cedată la Tr (transformarea 1-2).
În transformarea izotermă 3-4 are loc pV = p3 V3 = p4 V4 = νRTc . De aici rezultă
45
p = νRTc /V . Variat, ia energiei interne este ∆U = 0 s, i deci:
ˆ V4 ˆ V4
dV V4
Qabs = L3−4 = pdV = νRTc = νRTc (ln V4 − ln V3 ) = νRTc ln .
V3 V3 V V3
În mod analog ı̂n transformarea 1-2:

V2 V1
Qced = νRTr ln ⇒ |Qced | = νRTr ln ,
V1 V2
unde s-a t, inut cont că Qced < 0. Randamentul ciclului este:
|Qced | Tr ln VV12
η =1− =1− .
Qabs Tc ln VV43
Transformările adiabate 2-3 s, i 4-1 au ecuat, ia pV γ = const. Dar pV = νRT =

const. ·T , de unde rezultă altă formă a ecuat, iei adiabatei: T V γ−1 = const. Rezultă:
Tr V2γ−1 = Tc V3γ−1 ,
Tr V1γ−1 = Tc V4γ−1 .
Împărt, ind cele 2 relat, ii se obt, ine:

γ−1 γ−1
V1 V4 V1 V4
= ⇒ = .
V2 V3 V2 V3
As, adar randamentul ciclului Carnot este:
Tr
η =1− . (2.30)
Tc
Ciclul Carnot nu poate fi realizat practic, fiind un ciclu ideal. Acest lucru se da-
torează faptului că transformările izoterme se pot realiza doar ı̂ntr-un timp infinit. O
transformare ı̂ntr-un timp finit se va face cu variat, ia temperaturii, deci nu va fi perfect
izotermă. Rezultă că ciclul Carnot produce lucru mecanic cu o putere nulă, nefiind util
pentru un motor termic.
46
Capitolul 3
Electricitate s, i magnetism
În acest capitol ne vom ocupa de câmpul electromagnetic s, i fenomenele ı̂n care acesta
este implicat. Câmpul electromagnetic este generat de sarcini electrice ı̂n repaus sau ı̂n
mis, care s, i poate interact, iona cu acestea. Totodată, acest câmp se poate regenera prin
fenomenul de induct, ie electromagnetică. Aceasta face posibilă propagarea sa ı̂n vid sub
formă de unde electromagnetice.
Câmpul electromagnetic are 2 componente, ambele de natură vectorială: câmpul
→
−
electric, caracterizat de vectorul intensitate a câmpului electric E s, i câmpul magnetic,
→
−
caracterizat de vectorul induct, ie a câmpului magnetic B . Cele 2 tipuri de câmpuri sunt
aparent generate ı̂n condit, ii diferite: câmpul electric este generat de sarcini electrice ı̂n
repaus, iar câmpul magnetic este generat de sarcini electrice ı̂n mis, care (curent, i electrici).
Totus, i această diferent, ă ı̂ntre cele 2 câmpuri este doar aparentă: dacă se trece de la un
sistem de referint, ă ı̂n repaus la un sistem de referint, ă ı̂n mis, care atunci câmpul electric
trece ı̂n câmp magnetic s, i invers. As, adar cele 2 câmpuri reprezintă de fapt acelas, i tip
de câmp.
S-a constatat că câmpul electromagnetic nu respectă principiul relativităt, ii mecanicii
clasice al lui Galilei. Viteza unei unde electromagnetice nu poate fi oricât de mare ı̂n
raport cu un sistem de referint, ă ı̂n mis, care. Din contră, ı̂n vid viteza de propagare
a undelor electromagnetice este constantă ı̂n raport cu toate sistemele de referint, ă iar
valoarea sa reprezintă o viteză maximă pentru toate corpurile din Univers. Acesta a
fost un indiciu care a condus la teoria relativităt, ii restrânse a lui Einstein, care este
respectată de câmpul electromagnetic.
3.1 Electrostatica
Electrostatica studiază câmpurile generate de sarcini electrice constante ı̂n timp,
aflate ı̂n repaus. Experimental se constată că sarcinile electrice sunt de 2 tipuri, numite
convent, ional sarcini pozitive s, i sarcini negative. Sarcinile electrice interact, ionează prin
fort, e electrostatice; 2 sarcini de acelas, i semn se resping s, i dacă sunt de semne opuse
se atrag. Unitatea de măsură a sarcinii electrice este Coulombul (C): [Q]SI = 1 C.
47
Figura 3.1: Fort, a electrostatică dintre 2 sarcini electrice.
Experimental se constată că sarcinile electrice nu pot lua o valoare oricât de mică.
Astfel, există o valoare minimă ı̂ntâlnită ı̂n mod obis, nuit, dată de sarcina elementară
e = 1, 6 · 10−19 C. Protonii au sarcina +e, iar electronii au sarcina −e. Sarcinile electrice
uzuale sunt multipli ai sarcinii elementare.
Fort, a electrostatică ı̂ntre 2 sarcini electrice Q s, i q aflate la distant, a r una de alta
este dată de legea lui Coulomb:
→
− 1 Qq → −
r
F = 2
· , (3.1)
4πε r r
→
−
unde F este fort, a cu care sarcina Q act, ionează asupra sarcinii q, → −
r este vectorul de
pozit, ie al sarcinii q fat, ă de Q s, i ε este permitivitatea electrică a mediului ı̂n care se află
sarcina q. Valoarea numerică a fort, ei este:
1 Qq
F = , (3.2)
4πε r2
deoarece |→ −r | = r s, i atunci |→
−
r /r| = 1. Conform principiului act, iunii s, i react, iunii, sarcina
→
−
q act, ionează s, i ea asupra sarcinii Q cu o fort, ă egală cu − F . Permitivitatea electrică a
vidului este ε0 = 8, 854 · 10−12 F/m (Farad pe metru), astfel ı̂ncât constanta din expresia
1
fort, ei electrostatice este pentru vid 4πε 0
' 9 · 109 m/F. Permitivitatea electrică a unui
mediu oarecare se poate scrie:
ε = ε0 εr , (3.3)
unde εr este permitivitatea relativă a mediului; ı̂n general εr ≥ 1.
Fort, a electrostatică este o fort, ă conservativă care derivă din energia potent, ială:
1 Qq
Ep = , (3.4)
4πε r
măsurată fat, ă de un punct de referint, ă situat la infinit.
(Opt, ional: Atunci fort, a electrostatică se poate scrie ca:
→
−
F = −∇Ep , (3.5)
unde ∇Ep = grad Ep este gradientul energiei potent, iale. )

Intensitatea câmpului electric este definită ca:
→
−
→
− F
E = . (3.6)
q
48
Figura 3.2: Câmpul electric produs de sarcini punctiforme cu diferite semne.
O sarcină punctiformă Q produce ı̂ntr-un punct P dat de vectorul de pozit, ie → −

r fat, ă de
Q câmpul de intensitate:
→
− 1 Q → −r
E = · . (3.7)
4πε r2 r
Valoarea sa numerică este:
1 Q
E= . (3.8)
4πε r2
Convent, ional se consideră că sarcinile pozitive produc un câmp ale cărui linii ies din
sarcini, iar sarcinile negative produc un câmp cu liniile intrând ı̂n sarcini (fig. 3.2).
Se defines, te potent, ialul electric produs de sarcina Q ı̂n punctul P, măsurat ı̂n raport
cu un punct de referint, ă situat la infinit:
Ep 1 Q
V = = . (3.9)
q 4πε r
(Opt, ional: În mod analog cu fort, a electrostatică, se poate considera că intensitatea
câmpului electric derivă din potent, ialul electric V :
→
−
E = −∇V.) (3.10)
Diferent, a de potent, ial ı̂ntre două puncte P s, i P0 reprezintă tensiunea electrică a

punctului P fat, ă de P0 :
U = V (P ) − V (P0 ). (3.11)
(Opt, ional: Tensiunea electrică mai poate fi exprimată ca:
ˆ P
− →
→ −
U =− E ·d l , (3.12)
P0
unde integrala se calculează de-a lungul unei curbe care merge de la P la P0 s, i al cărei
→
−
element de lungime este d l (fig. 3.3). Deoarece câmpul electrostatic este conservativ,
nu contează cum este aleasă această curbă, valoarea integralei fiind determinată doar de
punctul init, ial s, i punctul final. )
49
´P →−
Figura 3.3: Obt, inerea tensiunii electrice ı̂ntre 2 puncte U = V (P ) − V (P0 ) = − P0 E ·
→
−
dl.
→
−
Dacă E = const. pe curbă (de exemplu ı̂ntr-un fir) rezultă că tensiunea electrică este
U = −E · l, unde l este lungimea totală a curbei.
Unitatea de măsură tensiunii electrice s, i a potent, ialului electric este Voltul (V):
[U ]SI = [V ]SI = 1 V. Unitatea de măsură a intensităt, ii câmpului electric este [E]SI =
1 V/m. Energia ı̂n câmp electric se măsoară ı̂n Joule (J). În cazul particulelor elementare
se mai foloses, te ca unitate de măsură electron-voltul (eV), care este egal cu energia unui
electron accelerat la o diferent, ă de potent, ial de 1 Volt: 1 eV = 1, 6 · 10−19 J.
Uneori ı̂n locul intensităt, ii câmpului electric se foloses, te o mărime numită induct, ia
→
− →
− →
−
câmpului electric D, dată de formula D = ε E .
Câmpul electric este aditiv; aceasta ı̂nseamnă că dacă mai multe sarcini produc
fiecare câte un câmp electric, atunci câmpul total ı̂ntr-un punct din spat, iu este suma
câmpurilor produse de aceste sarcini ı̂n punctul respectiv. Fie N sarcini punctiforme qi
ale căror pozit, ii sunt date de vectorii de pozit, ie →
−
r 0i fat, ă de originea O a unui sistem de
coordonate s, i fie punctul P dat de vectorul de pozit, ie → −r fat, ă de O (fig. 3.4). Atunci
pozit, ia lui P fat, ă de sarcina qi este dată de vectorul r − →
→
− −r 0i . Câmpul total produs de
cele N sarcini ı̂n punctul P are intensitatea s, i potent, ialul:
→ X 1 qi (→ −r −→−
N N
→
− X − r 0i )
E (P ) = Ei = , (3.13)
4πε |→
−
r −→−r 0i |3
i=1 i=1
N N
→
− X X 1 qi
V (P ) = Vi = . (3.14)
4πε |→
−
r −→ −
r 0i |
i=1 i=1
În practică se ı̂ntâlnesc pe lângă sarcini discrete, punctiforme s, i distribut, ii de sarcină

de-a lungul unei curbe, pe o suprafat, ă sau ı̂ntr-un volum. Acestea reprezintă distribut, ii
continue de sarcini electrice s, i sunt caracterizate de densităt, ile de sarcină:
50
Figura 3.4: Câmpul electric produs de sarcini punctiforme qi s, i de o distribut, ie continuă
de sarcini situate ı̂ntr-un volum Vol .
• Densitatea volumică de sarcină: ρ = dq/dVol , unde Vol este volumul ı̂n care se
găses, te sarcina electrică;
• Densitatea de suprafat, ă de sarcină aflată pe suprafat, a S: σ = dq/dS;
• Densitatea liniară de sarcină de-a lungul unei curbe de lungime l: λ = dq/dl.
(Opt, ional: Pentru o distribut, ie volumică de sarcini cu densitatea de sarcină ρ =

ρ(x0 , y 0 , z 0 ) = ρ(→
−
r 0 ) care ocupă un volum Vol (fig. 3.4), câmpul produs ı̂ntr-un punct P
se calculează ı̂n mod asemănător cu cazul sarcinilor discrete, dar suma devine integrală
s, i sarcina elementară este dq(→ −r 0 ) = ρ(→
−
r 0 ) dVol (→
−
r 0 ):
˚ ˚
→
− →
− 1 ρ(→
−
r 0 ) · (→
−
r −→ −r 0)
E (P ) = dE = dVol , (3.15)
Vol Vol 4πε |→
−r −→ −r 0 |3
˚ ˚
→
− 1 ρ(→ −
r 0)
V (P ) = dV = dVol . (3.16)
Vol Vol 4πε |→
−
r −→−
r 0|
Aici apar 3 integrale de fiecare dată deoarece volumul are 3 dimensiuni (depinde de 3
variabile) x0 , y 0 , z 0 după care se integrează. Elementul de volum ı̂n coordonate carteziene
este dVol = dVol (→ −
r 0 ) = dx0 dy 0 dz 0 . )
Exemplul 18. La ce distant, ă d trebuie plasat, i 2 electroni unul fat, ă de altul ı̂n vid
astfel ı̂ncât fort, a dintre ei să fie F = 1 mN? Care este energia potent, ială a unuia dintre
electroni s, i care este intensitatea câmpului electric s, i potent, ialul electric ı̂n dreptul său?
Dacă unul din electroni este eliberat ce viteză va avea acesta la o distant, ă d1 = 2d de
celălalt electron, dacă viteza sa init, ială este 0? Masa electronului este m = 9, 1·10−31 kg.
51
Cei 2 electroni au sarcinile Q = q = −e, unde e = 1, 6·10−19 C este sarcina elementară
s, i se vor respinge (fig. 3.1). Fort, a de respingere este dată de formula (3.2) ı̂n vid (ε = ε0 ):
1 e2 2 1 e2 e
F = 2
⇒ d = ⇒d= √ .
4πε0 d 4πε0 F 4πε0 F
Cu F = 10−3 N s, i 1/(4πε0 ) ' 9 · 109 m/F:
√
r
−19 9 · 109
d ' 1, 6 · 10 · −3
= 1, 6 · 10−19 · 9 · 1012 = 1, 6 · 10−19 · 3 · 106 = 4, 8 · 10−13 (m).
10
Energia potent, ială a unui electron este:
1 e2
Ep = .
4πε0 d
În raport cu fort, a calculată mai sus:
Ep = F · d,
Ep ' 10−3 · 4, 8 · 10−13 = 4, 8 · 10−16 (J)

sau ı̂n electron-volt, i:
4, 8 · 10−16
Ep ' eV = 3 · 103 eV = 3 keV.
1, 6 · 10−19
Câmpul produs de un electron ı̂n dreptul celuilalt are intensitatea:
1 −e F
E= 2
= ,
4πε0 d −e
10−3 1016
E=− = − = 0, 625 · 1016 = 6, 25 · 1015 (V/m).
1, 6 · 10−19 1, 6
Potent, ialul electric al acestui câmp este:
1 −e Ep
V = = ,
4πε0 d −e
4, 8 · 10−16
V '− = −3 · 103 (V) ⇒ V ' 3 kV.
1, 6 · 10−19
Se observă că ı̂n modul energia potent, ială ı̂n electron-volt, i s, i potent, ialul au aceeas, i
valoare. Aceasta derivă din definit, ia electron-voltului.
Dacă unul din electroni este eliberat, va fi respins de celălalt electron s, i se va depărta
accelerat, viteza crescându-i. La distant, a d are viteza v = 0, iar la d1 = 2d va avea
viteza v1 . Cum fort, a electrostatică este o fort, ă conservativă rezultă că energia mecanică
totală Et a electronului se conservă:
mv 2 1 e2 mv12 1 e2
Et = Et1 ⇒ Ec + Ep = Ec1 + Ep1 ⇒ + = + .
2 4πε0 d 2 4πε0 2d
52
Se observă că Ec = 0 s, i Ep1 = Ep /2. Atunci se obt, ine:
r
mv12 Ep mv12 Ep Ep Ep
Ep = + ⇒ = ⇒ mv12 = Ep ⇒ v12 = ⇒ v1 = ,
2 2 2 2 m m
s
4, 8 · 10−16 p p
v1 = = 0, 527 · 1015 = 5, 27 · 1014 = 2, 297 · 107 (m/s).
9, 1 · 10−31
Exemplul 19. În 2 vârfuri ale unui triunghi echilateral cu latura a = 1 cm sunt plasate
sarcinile punctiforme q1 = 1 nC s, i q2 = 2 nC. Să se calculeze intensitatea s, i potent, ialul
câmpului electric ı̂n cel de-al treilea vârf al triunghiului. Sarcinile sunt ı̂n vid.
Cele 2 sarcini produc câmpuri electrice cu liniile ies, ind din sarcini (fig. 3.5). În
punctul P acestea au valorile numerice:
q1 q2
E1 = , E2 = .
4πε0 a2 4πε0 a2
Între cele 2 câmpuri este un unghi α = 60◦ = π/3 rad. Intensitatea totală a câmpului
electric este:
→
− →
− →
−
E = E1 + E2
s, i se poate afla cu regula paralelogramului; modulul său este dat de:
E 2 = E12 + E22 + 2E1 E2 cos α,
53
r
1 1 1
q q
E = E12 + E22 + 2E1 E2 cos α = q12 + q22 + 2q1 q2 · = q12 + q22 + q1 q2 .
4πε0 a2 2 4πε0 a2
În SI: a = 10−2 m, q1 = 10−9 C s, i q2 = 2 · 10−9 C s, i 1
4πε0 ' 9 · 109 m/F. Atunci:
9 · 109 p 9 · 109 √ √
E' −2 2
(1 + 4 + 2) · (10−9 )2 = −4
7 · 10−9 = 104 7 ' 2, 65 · 104 (V/m).
(10 ) 10
Potent, ialul electric ı̂n punctul P este:
V = V1 + V2 ,
unde
q1 q2
V1 = , V2 =
4πε0 a 4πε0 a
sunt potent, ialele electrice produse de cele 2 sarcini ı̂n P. Rezultă:
q1 + q2
V = ,
4πε0 a
3 · 10−9 · 9 · 109
V ' = 27 · 102 = 2700 (V).
10−2
Fluxul câmpului electric. Legea lui Gauss
Considerăm o sarcină punctiformă Q s, i o suprafat, ă sferică S de rază R cu centrul ı̂n
→
−
Q. Se defines, te fluxul câmpului electric E prin suprafat, a S:
‹
→
− → −
ΦE = E · dS . (3.17)
S
Intuitiv, fluxul câmpului electric prin suprafat, a S reprezintă numărul total de linii de
câmp care traversează suprafat, a S. Aici este o integrală dublă deoarece suprafat, a S
are 2 dimensiuni (coordonate) după care se integrează. Integrala este marcată cu un
cerc deoarece suprafat, a S este o suprafat, ă ı̂nchisă (ı̂n acest caz integrala se mai numes, te
integrală circulară). dS reprezintă suprafat, a infinitezimală (elementul de suprafat, ă) de
→
−
pe S. Suprafat, a infinitezimală este tratată ca o mărime vectorială d S , care este orientată
perpendicular pe suprafat, a S, având sensul ı̂nspre afara domeniului S.
Dacă calculăm fluxul câmpului electric (3.7) produs de o sarcină punctiformă, ob-
→
−
servăm că E este orientat perpendicular pe suprafat, a S. Atunci:
→
− → − →
− →− → −
E · d S = | E | dS cos E , d S .
→
− →
−
Unghiul ı̂ntre E s, i d S este 0 rad dacă Q > 0 s, i π rad (180◦ ) dacă Q < 0. Mai departe
considerăm că sarcina este pozitivă. Atunci:
→
− → − →
− 1 Q
E · d S = | E | dS = E dS = dS.
4πε R2
54
Figura 3.6: Legea lui Gauss aplicată pentru o sarcină punctiformă.
Se observă că modulul intensităt, ii câmpului electric E este constant pe suprafat, a S,

indiferent de orientarea câmpului. Fluxul câmpului electric este atunci:
‹ ‹
1 Q 1 Q 1 Q 1 Q
ΦE = 2
dS = 2
dS = 2
S(R) = · 4πR2 ,
S 4πε R 4πε R S 4πε R 4πε R2
Q
ΦE = . (3.18)
ε
Astfel fluxul câmpului electric produs de o sarcină punctiformă printr-o suprafat, ă sferică
este constant indiferent de raza sferei.
Acest rezultat este mai general, fiind valabil pentru orice distribut, ie de sarcină s, i
pentru orice suprafat, ă ı̂nchisă care ı̂nconjoară sarcinile. În general, pentru o suprafat, ă
ı̂nchisă S care cont, ine sarcini electrice ı̂n interiorul său, cu sarcina interioară totală Qint ,
fluxul câmpului electric prin S este:
‹
→
− → − Qint
ΦE = E · dS = . (3.19)
S ε
Acest rezultat reprezintă legea lui Gauss pentru câmpul electric. Conform acesteia,
fluxul câmpului electric printr-o suprafat, ă ı̂nchisă este dat doar de sarcinile din interiorul
suprafet, ei, cele din exterior dând un flux nul prin suprafat, ă.
Pentru aplicat, ii practice ale legii lui Gauss se consideră ı̂n general suprafet, ele ı̂nchise
S astfel ı̂ncât câmpul să fie constant pe aceste suprafet, e sau pe părt, i ale lor, atât ca
mărime cât s, i ca orientare. De exemplu, dacă suprafat, a S poate fi scrisă ca o reuniune
de n suprafet, e S = S1 ∪ S2 ∪ ... ∪ Sn , alese astfel ı̂ncât câmpul electric pe suprafat, a i să
55
→
−
fie constant, E i = const. (fig. 3.7), atunci fluxul câmpului electric prin suprafat, a i se
calculează simplu:
¨
→
− →
− →
− → −
ΦEi = E i · d S i = E i · S i = Ei Si cos αi , (3.20)
Si
→
− →
− →
−
unde αi este unghiul dintre E i s, i S i (dintre E i s, i perpendiculara pe suprafat, a Si ).
Există câteva cazuri particulare mai des ı̂ntâlnite:
→
− →
− →
− →
− →
− →
−
• Dacă E i ⊥ Si iar E i iese din suprafat, a Si ( E i // S i iar E i s, i S i au acelas, i sens)
atunci αi = 0◦ s, i ΦEi = Ei Si .
→
− →
− →
− →
− →
− →
−
• Dacă E i ⊥ Si iar E i intră ı̂n suprafat, a Si ( E i // S i iar E i s, i S i au sensuri opuse)
atunci αi = 180◦ s, i ΦEi = −Ei Si .
→
− →
− →
−
• Dacă E i //Si ( E i ⊥ S i ) atunci αi = 90◦ s, i ΦEi = 0.
→
−
Orice alt caz se poate reduce la acestea, descompunând vectorul E i ı̂ntr-o componentă
perpendiculară pe Si s, i una de-a lungul suprafet, ei Si . Atunci fluxul electric total prin
suprafat, a S este:
n n
X X →
− → −
ΦE = ΦEi = E i · S i. (3.21)
i=1 i=1
Exemplul 20. O distribut, ie de sarcini electrice produce câmpurile din figura 3.8 prin
→
−
suprafet, ele laterale ale unui cub de latură a = 10 cm. Intensitatea câmpului electric E i
→
−
este constantă s, i perpendiculară pe fiecare suprafat, ă s, i are acelas, i modul | E i | = E =
106 V/m. Să se calculeze sarcina electrică din interiorul cubului.
Conform legii lui Gauss pentru vid (ε = ε0 ):
‹
→
− → − Qint
ΦE = E · dS = ,
S ε0
unde Qint este sarcina totală din interiorul cubului S. Dar cum câmpul electric este
constant pe fiecare fat, ă, rezultă că fluxul câmpului electric este:
n n
X X →
− → −
ΦE = ΦEi = E i · S i.
i=1 i=1
→
−
Câmpurile E i sunt perpendiculare pe fet, ele respective s, i ı̂n general ies din cub; except, ia
→
−
este câmpul E 6 care intră ı̂n cub. Rezultă că fluxurile pe fet, e sunt ΦEi = E · Si = a2 E,
i = 1, 5 s, i ΦE6 = −E · S6 = −a2 E. Fluxul total este ΦE = 5a2 E − a2 E = 4a2 E. Atunci
sarcina din interiorul cubului este, luând a = 0, 1 m:
Qint = ε0 · ΦE = 4ε0 a2 E,
Qint = 4 · 8, 854 · 10−12 · 0, 12 · 106 = 35, 416 · 10−8 (C) ⇒ Qint = 354, 16 nC.
56
→
−
Figura 3.7: Fluxul câmpului electric prin mai multe suprafet, e dacă E i = const. pe Si .
→
−
Vectorul S i este perpendicular pe Si s, i orientat ı̂nspre afara suprafet, ei totale S.
57
Exemplul 21. O sferă metalică de rază R = 10 cm, plasată ı̂n vid este ı̂ncărcată cu o
sarcină Q = 10 µC (fig. 3.9). Să se calculeze intensitatea câmpului electric produs de
sarcina de pe sferă ı̂n tot spat, iul.
O sarcină as, ezată pe o sferă metalică se distribuie ı̂ntotdeauna pe ı̂ntreaga suprafat, ă
a sferei ı̂n mod uniform; pe orice element de suprafat, ă dS de pe sferă este aceeas, i sarcină
dQ. Mai mult, dacă sfera metalică este plină atunci ı̂n interior sarcina electrică netă este
0. Dacă ar exista o sarcină electrică ı̂n interior, aceasta ar produce un câmp electric care
ar deplasa sarcinile până când câmpul ı̂n interior devine 0. Aceasta ı̂nseamnă că orice
sarcină interioară s-ar deplasa către suprafat, a sferei.
As, adar sarcina Q este distribuită pe suprafat, a sferei. Fiind o sarcină pozitivă, aceasta
produce un câmp electric cu linii de câmp care pleacă din sarcini. Fiind uniform dis-
→
−
tribuită pe suprafat, a sferei liniile de câmp merg de-a lungul razei sferei iar câmpul E
are acelas, i modul peste tot pe suprafat, ă.
Ca să calculăm câmpul la o distant, ă r de centrul sferei alegem o altă suprafat, ă sferică
S(r) de rază r, concentrică cu sfera de rază R. Atunci câmpul produs de sfera de rază R
va fi constant ı̂n modul s, i perpendicular pe suprafat, a S(r). Rezultă că fluxul câmpului
electric prin suprafat, a S(r) este:
‹ ‹
→
− → −
ΦE = E · dS = E · dS = E · S(r) = 4πr2 E,
S(r) S(r)
deoarece S(r) = 4πr2 . Conform legii lui Gauss:
Qint. S(r)
ΦE = .
ε0
Sarcina Qint. S(r) din interiorul suprafet, ei S(r) depinde unde este plasată suprafat, a S(r)
ı̂n raport cu sfera de rază R.
58
Figura 3.9: Exemplul 21: legea lui Gauss pentru o distribut, ie sferică de sarcină.
Cazul I. Dacă r < R (S(r) este ı̂n interiorul sferei S(R)) atunci Qint. S(r) = 0 s, i
rezultă că E = 0.
Cazul II. Dacă r ≥ R (S(r) este ı̂n interiorul sferei S(R)) atunci Qint. S(r) = Q s, i
rezultă:
Q 1 Q
4πr2 E = ⇒ E = E(r) = .
ε0 4πε0 r2
As, adar, intensitatea câmpului electric este:
(
0, r<R
E(r) = 1 Q
4πε0 r2 , r≥R
La suprafat, a sferei metalice câmpul este, cu mărimile exprimate ı̂n SI R = 10 ·

10−2 m = 10−1 m, Q = 10 · 10−6 C = 10−5 C:
1 Q −5
9 10
E(R) = ⇒ E(R) ' 9 · 10 · = 9 · 109 · 10−3 = 9 · 106 V/m.
4πε0 R2 10−2
Se observă că ı̂n afara sferei metalice câmpul este identic cu câmpul produs de o
sarcină punctiformă Q plasată ı̂n centrul sferei. Acesta este un fenomen care are loc
pentru orice distribut, ie sferică de sarcină: câmpul la o distant, ă r de centrul distribut, iei
este identic cu câmpul produs de sarcina din interiorul sferei de rază r dacă ar fi con-
centrată toată ı̂n centru.
Exemplul 22. O sferă dintr-un material dielectric (izolator) cu permitivitatea electrică

relativă εr = 2 s, i raza R = 1 m este ı̂ncărcată cu o distribut, ie uniformă de sarcină cu
densitatea volumică de sarcină ρ = 10 nC/m3 . Sfera este plasată ı̂n vid (εr = 1). Să se
calculeze câmpul electric produs de această sarcină ı̂n ı̂ntreg spat, iul.
59
Deoarece densitatea este constantă ı̂n interiorul sferei, rezultă că câmpul produs de
aceasta va fi orientat de-a lungul razei sferei, ies, ind din sferă (ρ > 0). La o distant, ă r
de centrul sferei câmpul va fi constant ı̂n modul ı̂n toate direct, iile.
Vom proceda ca ı̂n exemplul 21 (fig. 3.9). Alegem o suprafat, ă sferică S(r) de rază r.
→
−
Câmpul E (r) este perpendicular pe S(r) s, i modulul său E(r) = const. pe S(r). Atunci
fluxul câmpului electric este:
‹ ‹
− −−→
→ Qint. S(r)
ΦE = E · dS(r) = E · dS = E · S(r) = 4πr2 E =
S(r) S(r) ε
unde Qint. S(r) este sarcina totală din interiorul suprafet, ei S(r). Rezultă atunci:
1 Qint. S(r)
E = E(r) = .
4πε r2
Cazul I. Dacă r < R atunci ε = εr ε0. Sarcina interioară derivă din densitatea de
sarcină din volumul Vol int. S(r) din interiorul suprafet, ei S(r):
dQ
ρ= .
dVol
Dar deoarece ρ = const. are loc:
Qint. S(r)
ρ= ,
Vol int. S(r)
4
Qint. S(r) = ρ · πr3 ,
= ρVol int. S(r)
3
1 4 1 ρr
E(r) = ρ · πr3 · 2 = .
4πεr ε0 3 r 3εr ε0
Cazul II. Dacă r ≥ R atunci ε = ε0 s, i Qint. S(r) = Qint. S(R) este sarcina totală din
sfera dielectrică deoarece ı̂n afara acesteia nu există sarcină (ρ = 0 pentru r ≥ R):
4
Qint. S(R) = ρVol int. S(R) = ρ · πR3 ,
3
1 4 1 ρR3
E(r) = ρ · πR3 · 2 = .
4πε0 3 r 3ε0 r2
În rezumat, intensitatea câmpului electric este:
(
ρr
, r<R
E(r) = 3ερRr ε30
3ε0 r2
, r≥R
La suprafat, a sferei dielectrice (r = R), dar ı̂n interiorul dielectricului câmpul electric
are intensitatea (ρ = 10 · 10−9 C/m3 = 10−8 C/m3 ):
ρR 10−8
Eint (R) = ⇒ Eint (R) = ⇒ Eint (R) = 188, 24 V/m.
3εr ε0 3 · 2 · 8, 854 · 10−12
60
În afara dielectricului câmpul are intensitatea:
ρR
Eext (R) = = εr Eint (R) ⇒ Eext (R) = 376, 48 V/m.
3ε0
Exemplul 23. Un corp dielectric de formă cilindrică cu permitivitatea relativă εr = 1,
raza R = 10 cm s, i de lungime infinită este ı̂ncărcat cu o densitate volumică de sarcină
ρ = 1 nC/m3 , constantă ı̂n tot dielectricul (fig. 3.10). Să se calculeze intensitatea
câmpului electric produs ı̂n spat, iu. În exteriorul dielectricului este vid.
Figura 3.10: Exemplul 23: legea lui Gauss pentru o distribut, ie cilindrică de sarcină.
Sarcinile din interiorul cilindrului, fiind uniform distribuite, produc un câmp electric
orientat de-a lungul razei cilindrului. Dacă alegem o suprafat, ă cilindrică S(r) de rază r
→
−
s, i ı̂nălt, ime h, cu acelas, i ax central ca dielectricul, atunci câmpul E va fi perpendicular
s, i de modul constant pe suprafat, a laterală a S(r). Pe suprafet, ele de la capete câmpul
este cont, inut ı̂n aceste suprafet, e. Rezultă că fluxul câmpului electric prin S(r) este:
‹ ¨ ¨
→
− → − →
− → − →
− → −
ΦE = E · dS = E · dS + E · dS =
S(r) Slaterală (r) Scapete (r)
¨
= E · dS + 0 = E · Slaterală (r) = E · 2πrh,
Slaterală (r)
61
Qint. S(r) Qint. S(r)
ΦE = ⇒ E · 2πrh = ,
ε0 ε0
Qint. S(r)
E = E(r) = .
2πε0 rh
Cazul I. Dacă r < R atunci sarcina Qint. S(r) din volumul Vol int. S(r) din interiorul
suprafet, ei S(r) este:
Qint. S(r) = ρVol int. S(r) = ρ · πr2 h,
ρ · πr2 h ρr
E(r) =
= .
2πε0 rh 2ε0
Cazul II. Dacă r ≥ R atunci Qint. S(r) = Qint. S(R) este sarcina din dielectric
deoarece, ρ = 0 pentru r ≥ R:
Qint. S(R) = ρVol int. S(R) = ρ · πR2 h,
ρ · πR2 h ρR2
E(r) = = .
2πε0 rh 2ε0 r
În rezumat, intensitatea câmpului electric este:
(
ρr
, r<R
E(r) = 2ε 0
ρR2
2ε0 r , r ≥ R
La suprafat, a cilindrului dielectric (r = R) cele 2 formule dau acelas, i rezultat (R =

10−1 m, ρ = 10−9 C/m3 ):
ρR 10−9 · 10−1
E(R) = ⇒ E(R) = = 5, 65 (V/m).
2ε0 2 · 8, 854 · 10−12
Substant, e ı̂n câmp electric. Capacitatea electrică
Substant, ele se comportă diferit atunci când sunt introduse ı̂ntr-un câmp electric.
Astfel, metalele cont, in sarcini libere (electroni) care se pot deplasa liber sub act, iunea
→
−
câmpului electric. Un electron are sarcina −e s, i ı̂ntr-un câmp electric de intensitate E
→
− →
−
este act, ionat de o fort, ă F = −e E , care deplasează electronul ı̂n sens invers fat, ă de
sensul câmpului. Electronii din metal se deplasează sub act, iunea unui câmp exterior
până când ajung la suprafat, a metalului, moment ı̂n care câmpul produs de electronii de
la suprafat, ă anulează câmpul exterior aplicat s, i câmpul total ı̂n interiorul metalului este
→
−
E tot = 0 V/m. La suprafat, ă câmpul este orientat perpendicular pe suprafat, a metalului
s, i sarcinile electrice sunt ı̂n repaus. Potent, ialul electric este constant ı̂n tot metalul.
La fel se ı̂ntâmplă s, i dacă un corp metalic este legat la un potent, ial electric V . Atunci
pe suprafat, a corpului apare o sarcină electrică q s, i câmpul ı̂n interiorul corpului este 0.
Se constată că sarcina q de pe corp este proport, ională cu potent, ialul său V . Constanta
de proport, ionalitate se numes, te capacitate electrică a corpului:
q
C= . (3.22)
V
62
Potent, ialul V este măsurat ı̂n raport cu un punct de referint, ă cu potent, ialul electric 0 .
Unitatea de măsură a capacităt, ii electrice este Faradul (F): [C]SI = 1 F = 1 C/V.
Cel mai simplu sistem care poate stoca sarcini electrice este condensatorul electric.
Acesta este format din 2 armături metalice, una ı̂ncărcată pozitiv la potent, ialul V+ ,
cealaltă negativ la potent, ialul V− s, i un material dielectric (izolator) plasat ı̂ntre armături.
Dacă sarcina de pe o armătură este q s, i tensiunea electrică ı̂ntre armături este U =
V+ − V− atunci capacitatea condensatorului este:
q
C= . (3.23)
U
Un condensator plan-paralel are armăturile plane s, i paralele, situate la distant, a d una
de alta (fig. 3.11). Notăm cu S suprafat, a unei armături, cu ε permitivitatea electrică a
mediului dintre armături s, i cu q sarcina de pe o armătură. Presupunem că armăturile
sunt mult mai mari decât distant, a dintre ele, astfel ı̂ncât armăturile pot fi considerate
infinite s, i câmpul de la marginea lor poate fi neglijat. Sarcina q este repartizată uniform
pe armătură cu densitatea de sarcină pe suprafat, ă σ = q/S. Dacă alegem o suprafat, ă
cilindrică ı̂nchisă cu aria bazei S 0 , care pleacă de pe armătura ı̂ncărcată pozitiv s, i apoi
continuă ı̂n spat, iul dintre armături până la o ı̂nălt, ime z, atunci fluxul câmpului electric
prin această suprafat, ă este:
‹
→
− → −
ΦE = E · d S = E · S0.
S0
Sarcina din interiorul acestei suprafet, e este sarcina de pe armătura pozitivă cont, inută
ı̂n suprafat, a S 0 : Qint = σS 0 . Din legea lui Gauss se obt, ine:
Qint σS 0
ΦE = = .
ε ε
Combinând ultimele 2 formule se obt, ine intensitatea câmpului electric ı̂ntre armături:
σ q
E= = .
ε εS
Astfel câmpul electric este constant ı̂ntre armături. Alegem z coordonata de-a lun-
gul distant, ei dintre armături, măsurată de la armătura ı̂ncărcată pozitiv. Intensitatea
→
−
câmpului electric este legată de potent, ialul electric prin relat, ia E = − grad V , sau, dacă
→
−
E este de-a lungul lui Oz: E = −dV /dz. Cum ı̂n cazul nostru E = const. rezultă că
avem ı̂n raport cu potent, ialul armăturii pozitive V+ = V (0):
∆V V (z) − V+
E=− =− ⇒ V (z) = V+ − Ez.
∆z z
Atunci tensiunea electrică de pe condensator va fi:
U = V+ − V− = V (0) − V (d) = (V+ − E · 0) − (V+ − E · d),
U = E · d. (3.24)
63
Figura 3.11: Condensatorul plan-paralel (stânga) s, i simbolul unui condensator (dreapta).
Capacitatea electrică a condensatorului plan-paralel este:

q q q
C= = = q ,
U Ed εS d
εS
C= . (3.25)
d
Mediile dielectrice (izolatoare) nu cont, in sarcini electrice libere; pot avea totus, i
sarcini legate atunci când sunt formate din molecule polare sau pot să nu aibă nici
o sarcină ı̂n cazul moleculelor apolare. La introducerea dielectricului ı̂ntr-un câmp elec-
tric, moleculele apolare se pot polariza s, i apar sarcini legate, care apoi se orientează
ı̂n câmp, sarcinile negative fiind atrase către potent, ialul pozitiv s, i cele pozitive către
potent, ialul negativ. Astfel, apar niste distribut, ii de sarcină legate pe fet, ele opuse ale
dielectricului care reduc câmpul total din interiorul dielectricului. Dacă se introduce
un dielectric ı̂ntre armăturile unui condensator, condensatorul poate acumula mai multe
sarcini pe armăturile sale comparativ cu cazul când ı̂ntre armături este vid. Aceasta se
vede din formula (3.25), unde ε = ε0 εr ≥ ε0 s, i deci C ≥ C0 , unde C0 este capacitatea
aceluias, i condensator având vid ı̂ntre armături.
Exemplul 24. Un condensator plan-paralel are armăturile de suprafat, ă S = 10 cm2 .

Între armături se introduce un dielectric cu permitivitatea relativă εr = 10. (a) Ce
distant, ă trebuie să fie ı̂ntre armăturile condensatorului astfel ı̂ncât capacitatea acestuia
să fie C = 1 nF (nanofarad)? (b) Dacă dielectricul are o intensitate de străpungere
Estr = 10 MV/m (megavolti pe metru) (intensitatea câmpului electric la care se produce
o descărcare electrică ı̂n dielectric s, i acesta devine conductor) să se calculeze tensiunea
maximă Umax pe care o suportă condensatorul. Să se determine tensiunea maximă
nominală Unom folosită ı̂n practică, dacă2 aceasta−4este aleasă ca Unom = 0, 2Umax .
În SI: S = 10 cm = 10 · 10 m = 10 · 10 m2 = 10−3 m2 , C = 1 nF = 10−9 F,
2 −2
Estr = 10 MV/m = 10 · 106 V/m = 107 V/m.
64
(a) Permitivitatea electrică a dielectricului este ε = ε0 εr . Capacitatea condensatoru-
lui este:
ε0 ε r S ε0 εr S
C= ⇒d= ,
d C
8, 854 · 10−12 · 10 · 10−3

d= = 8, 854 · 10−5 (m) ⇒ d = 88, 54 µm (micrometri).
10−9
(b) Intensitatea câmpului electric ı̂ntre armături este legată de tensiunea pe con-
densator prin relat, ia (3.24): U = E · d, de unde rezultă pentru tensiunea maximă
Umax = Estr · d, Umax = 107 · 8, 854 · 10−5 = 8, 854 · 102 = 885, 4 (V). Tensiunea maximă
nominală este Unom = 0, 2Umax = 177, 08 V.
Exemplul 25. Un condensator plan-paralel are suprafat, a armăturilor S = 1 cm2 s, i

distant, a dintre armături d = 0, 1 mm. Între armături este vid. (a) Să se determine
capacitatea electrică C a condensatorului. (b) Condensatorul este legat la o sursă cu
tensiunea U = 100 V. Ce sarcină electrică Q se acumulează pe armături? (c) Conden-
satorul este deconectat de la sursă s, i ı̂ntre armături se introduce un lichid dielectric cu
permitivitatea relativă εr = 10. Să se calculeze noua capacitate C1 a condensatorului s, i
tensiunea U1 la bornele sale. (c) Armăturile condensatorului sunt depărtate la distant, a
d2 = 1 mm. Să se calculeze capacitatea C2 s, i tensiunea U2 la borne.
2
(a) În SI: S = 1 cm2 = 10−2 m = 10−4 m2 , d = 0, 1 mm = 0, 1 · 10−3 m = 10−4 m.
Capacitatea condensatorului este:
ε0 S 8, 854 · 10−12 · 10−4

C= ⇒C= = 8, 854 · 10−12 (F),
d 10−4
C = 8, 854 pF (picofarazi).
(b) Din C = Q/U rezultă Q = C · U , Q = 8, 854 · 10−12 · 100 = 8, 854 · 10−10 (C).
(c) În urma deconectării de la sursă sarcinile pe condensator rămân aceleas, i. Capac-
itatea sa este:
ε0 εr S
C1 = = εr C ⇒ C1 = 10 · 8, 854 · 10−12 = 88, 54 · 10−12 (F),
d
C1 = 88, 54 (pF) (picofarazi).
Deoarece C1 = Q/U1 , U1 = Q/C1 , deci U1 = 8, 854 · 10−10 /(88, 54 · 10−12 ) = 10 (V).

(d) Noua capacitate este:
ε 0 εr S ε0 εr S d d 1
C2 = = · = C1 · ⇒ C2 = 10C · = C.
d2 d d2 d2 10
Deoarece sarcinile pe armături sunt Q rezultă că tensiunea este egală cu tensiunea init, ială
U2 = U = 100 V.
65
3.2 Electrocinetica
Electrocinetica studiază curent, ii electrici continui s, i efectele pe care le generează
aces, tia. Curentul electric reprezintă o deplasare ordonată de particule cu sarcini electrice,
numite s, i purtători de sarcină. Curentul electric este măsurat prin intensitatea curentului
electric I, care reprezintă cantitatea de sarcină care traversează sect, iunea transversală
a unui conductor ı̂n unitatea de timp:
dq
I= . (3.26)
dt
Unitatea de măsură a intensităt, ii curentului electric este Amperul (A): [I]SI = 1 A. Dacă
se ı̂mparte I la suprafat, a S a sect, iunii transversale a conductorului se obt, ine densitatea
de curent electric:
I
j= , (3.27)
S
cu unitatea de măsură [j]SI = 1 A/m2 . Curentul electric apare sub influent, a unui câmp
→
−
electric E care act, ionează ı̂n interiorul conductorului, punând ı̂n mis, care purtătorii de
→
−
sarcină. Densitatea de curent este proport, ională cu E s, i poate fi considerată ca o mărime
→
−
vectorială orientată ı̂n sensul câmpului electric E . Cele 2 mărimi sunt legate prin relat, ia:
→
− →
−
j = σE, (3.28)
unde σ reprezintă conductivitatea electrică a conductorului. Inversa sa este rezistivitatea

electrică ρ = 1/σ. Ambele sunt proprietăt, i de material.
Câmpul electric este produs de un generator electric, care aplică o diferent, ă de
potent, ial (tensiune electrică) la capetele opuse ale conductorului. Păstrând constantă
această tensiune, generatorul produce un curent continuu ı̂n conductor.
Pentru un conductor liniar cu sect, iunea transversală constantă S, lungimea L s, i
rezistivitatea ρ = 1/σ, căruia i se aplică la capete o tensiune electrică U (fig. 3.12),
câmpul electric din interiorul conductorului este uniform s, i este dat de formula E = U/L.
Atunci din formula (3.28) se obt, ine:
I U U S
j= = σE = σ = ⇒I= U.
S L ρL ρL
Mărimea
ρL
R= (3.29)
S
este rezistent, a electrică a conductorului liniar. Rezistent, a electrică reprezintă o măsură a
opunerii conductorului la trecerea curentului electric. Dependent, a intensităt, ii curentului
electric de tensiune se poate scrie:
U
I= . (3.30)
R
66
Figura 3.12: Conductor liniar, cilindric alimentat de la o sursă de tensiune U (stânga)
s, i circuitul cu simbolurile rezistorului de rezistent, ă R s, i sursei de tensiune cu tensiunea
electromotoare U (dreapta).
Aceasta reprezintă legea lui Ohm pentru un conductor. Formula (3.28) reprezintă forma
diferent, ială a legii lui Ohm. Din legea lui Ohm rezultă formula de calcul a rezistent, ei
electrice dacă se cunoas, te intensitatea curentului s, i căderea de tensiune pe aceasta:
U
R= . (3.31)
I
Unitatea de măsură a rezistent, ei electrice este Ohmul (Ω): [R]SI = 1 Ω. Rezistivi-
tatea electrică are unitatea de măsură [ρ]SI = 1 Ω m, iar [σ]SI = Ω1m .
Lucrul mecanic produs de câmpul electric asupra unor purtători de sarcină q din
conductor este: ˆ ˆ
→
− → →
− −
W = F · d r = q E · d→
− r = qEL = qU.
Puterea electrică produsă de generator este atunci:

W qU
P = = ,
t t
P = U I. (3.32)
Unitatea sa de măsură este Wattul (W): [P ]SI = 1 W = 1 J/s = 1 V · A. Energia
electrică transferată de generator ı̂n timpul t este:
Eel = P t = U It, (3.33)
cu unitatea de măsură [Eel ]SI = 1 W · s = 1 J. În practică se mai folosesc ca unităt, i de

măsură ale energiei Amperul-oră: [Eel ] = 1 Ah = 1 A · 3600 s = 3600 J s, i kilowattul-oră:
[Eel ] = 1 kWh = 1 kW · 3600 s = 3, 6 · 106 J.
Atunci când curentul electric traversează un conductor cu rezistent, a R purtătorii
de sarcină se ciocnesc de atomii s, i moleculele fixe din structura conductorului s, i pierd
energie, aceasta fiind convertită ı̂n căldură. Producerea de căldură la trecerea curentului
67
printr-un conductor reprezintă efectul Joule al curentului electric. Dacă nu există alte
pierderi de energie, atunci căldura pierdută este egală cu energia electrică primită de la
generator. Dacă ı̂n formula (3.32) se introduce tensiunea U = RI din (3.30) se obt, ine
puterea cu care se degajă căldura la trecerea unui curent electric de intensitate I printr-
un conductor cu rezistent, a electrică R:
PQ = RI 2 . (3.34)
Căldura degajată ı̂n timpul t este Q = PQ t,
Q = RI 2 t. (3.35)
Exemplul 26. Un fir de lungime L = 1 m s, i sect, iune circulară cu diametrul d = 1 mm

are rezistivitatea ρ = 10−7 Ωm. Să se calculeze rezistent, a electrică a firului. Dacă firul
este legat la o surs, a de tensiune cu tensiunea U = 10 V, care este intensitatea curentului
electric I prin fir s, i care este puterea degajată prin efect Joule PQ ?
În SI d = 10−3 m. Suprafat, a sect, iunii firului este S = πr2 , unde r este raza sect, iunii,
r = d/2. Rezultă S = π(d/2)2 = πd2 /4. Rezistent, a electrică a firului este:
ρL 4ρL 4 · 10−7 · 1
R= = ⇒ R = = 0, 127 (Ω).
S πd2 3, 14 · 10−6
Din legea lui Ohm I = U/R, I = 78, 5 A. Puterea degajată sub formă de căldură este
PQ = RI 2 , P = 785 W.
Exemplul 27. Un rezistor este alimentat la o tensiune U = 5 V s, i absoarbe o putere

electrică P = 10 W. Să se calculeze curentul prin rezistor. Ce cantitate de căldură
degajă rezistorul ı̂ntr-un timp t = 1 h?
Din formula puterii electrice P = U I rezultă I = P/U , I = 10/5 = 2 (A). Puterea
electrică absorbită de rezistor este egală cu puterea degajată sub formă de căldură.
Atunci cantitatea de căldură este Q = P t s, i cu t = 3600 s: Q = 36 000 J.
Materiale electrice
Materialele se ı̂mpart din punct de vedere electric ı̂n conductori, semiconductori s, i
izolatori (dielectrici). Conductorii au rezistivitate electrică mică. Cei mai cunoscut, i
conductori sunt metalele. În acestea există electroni liberi care sub act, iunea unui câmp
electric se pun ı̂n mis, care s, i dau un curent electric. Atomii din metal rămân ı̂n pozit, ii
fixe ı̂n nodurile ret, elei cristaline a metalului s, i deci nu participă la conduct, ia electrică. În
timpul deplasării electronii se ciocnesc de ionii fics, i s, i de defectele din metal s, i pierd en-
ergie. As, adar electronii nu se mis, că perfect liber. Aceasta este cauza aparit, iei rezistent, ei
electrice.
Un caz limită de materiale conductoare ı̂l reprezintă supraconductorii. Aces, tia se
manifestă de obicei la temperaturi joase: cât, iva Kelvini pentru metale s, i câteva zeci de
Kelvini pentru compus, i complecs, i. Supraconductorii au rezistent, ă electrică practic nulă.
Aceasta se datorează faptului că conduct, ia electrică nu se mai face prin electroni izolat, i,
68
ci prin perechi de electroni care pot circula liber prin structura cristalină a supraconduc-
torului. Un supraconductor ı̂s, i pierde proprietăt, ile dacă este ı̂ncălzit peste o anumită
temperatură sau dacă este supus unui câmp magnetic puternic. Supraconductorii ar fi
utili la transportul energiei electrice deoarece nu suferă pierderi de energie, dacă ar putea
fi obt, inut, i la temperaturi mai mari.
Materialele izolatoare au o rezistivitate electrică foarte mare; acestea cont, in foarte
put, ini purtători de sarcină s, i nu conduc curentul electric. Aceasta se datorează faptului
că ı̂n izolatori electronii sunt legat, i ı̂n atomi sau molecule s, i nu pot participa la conduct, ia
electrică. Totus, i aces, tia pot fi eliberat, i ı̂n anumite condit, ii s, i să participe la conduct, ie.
Astfel, odată cu cres, terea temperaturii, mis, cările de vibrat, ie termică ale moleculelor
pot ceda suficientă energie unui electron ı̂ncât acesta să devină liber. Concentrat, ia
de electroni dinr-un izolator cres, te cu temperatura, dar conduct, ia electrică rămâne ı̂n
general mică la temperatura camerei. Un alt mod prin care electronii legat, i pot deveni
liberi este prin aplicarea unui câmp electric suficient de mare ı̂ncât să rupă electronii
de valent, ă din atomii sau moleculele izolatorului s, i să producă ionizarea materialului.
Intensitatea câmpului la care are loc acest fenomen reprezintă intensitatea de străpungere
Estr a delectricului. Acesta are ı̂n general o valoare foarte mare; de exemplu pentru aer
uscat, lipsit de impurităt, i câmpul de străpungere are intensitatea Estr = 3 · 106 V/m; la
această valoare aerul ı̂n condit, ii ideale este ionizat s, i devine conductor. În condit, ii reale
ı̂nsă aerul cont, ine impurităt, i, cum ar fi ioni s, i electroni liberi, care reduc mult valoarea
câmpului de străpungere.
Semiconductorii au rezistivităt, i electrice intermediare ı̂ntre cele ale conductorilor s, i
izolatorilor. În semiconductori, la temperaturi foarte joase, electronii sunt legat, i ı̂n
atomi. Pe măsură ce cres, te temperatura, tot mai mult, i electroni devin liberi datorită
vibrat, iilor termice tot mai intense, astfel ı̂ncât la temperatura camerei un semiconductor
poate să conducă curentul electric destul de bine. Electronii devenit, i liberi lasă ı̂n urmă
sarcini pozitive, numite goluri, atas, ate atomilor. Atomii pot schimba ı̂ntre ei aceste
goluri. Astfel, pe lingă electroni, s, i golurile participă la conduct, ie. Electronii s, i golurile
au mobilităt, i diferite, un tip de purtător de sarcină putând determina conduct, ia mai
mult decât celălalt.
Semiconductorii cu structură s, i compozit, ie omogenă se numesc semiconductori in-
trinseci; exemple de acest tip ar fi semiconductorii compus, i din siliciu (Si) sau germaniu
(Ge). Un semiconductor intrinsec poate fi impurificat (dopat) cu cantităt, i mici ale unor
elemente chimice care fie cedează, fie acceptă us, or electroni s, i ı̂n acest mod conduct, ia
electrică a semiconductorului se poate modifica mult. Un semiconductor dopat cu im-
purităt, i se numes, te semiconductor extrinsec. Dacă impurităt, ile cedează us, or electroni
(impurităt, i donoare), atunci electronii (purtătorii de sarcină negativi) vor participa pre-
ponderent la conduct, ie s, i se obt, ine un semiconductor de tip n. Dacă impurităt, ile acceptă
us, or electroni (impurităt, i acceptoare), atunci golurile (purtătorii de sarcină pozitivi) par-
ticipă preponderent la conduct, ie s, i se obt, ine un semiconductor de tip p.
Există s, i materiale conductoare ı̂n care atât electronii cât s, i ionii sunt mobili s, i
participă la conduct, ie. Astfel de materiale sunt solut, iile electrolitice sau gazele ionizate
(plasma).
69
Rezistent, a electrică a unui conductor nu este ı̂n general constantă, ci variază cu
temperatura conductorului. Pentru metale rezistivitatea electrică variază aproximativ
liniar pentru variat, ii mici de temperatură, după formula:
ρ(T ) = ρ0 [1 + α (T − T0 )] , (3.36)
unde T0 este o temperatură de referint, ă, de exemplu T0 = 273, 15 K (0◦ C), ρ0 = ρ(T0 )
este rezistivitatea la temperatura T0 s, i α este un parametru de material numit coeficient
termic al rezistivităt, ii. Pentru metale α > 0 astfel ı̂ncât rezistivitatea cres, te odată cu
temperatura. Rezistent, a electrică variază cu temperatura ı̂n mod analog:
R(T ) = R0 [1 + α (T − T0 )] , (3.37)
unde R0 = R(T0 ). În cazul semiconductorilor rezistivitatea variază mult mai puternic
cu temperatura s, i poate să scadă când temperatura cres, te.
3.3 Câmpul magnetic

S-a constatat experimental că un curent electric constant ı̂n timp produce un câmp
magnetic, care este s, i el constant ı̂n timp. Câmpul magnetic astfel generat ı̂nconjoară
curentul electric care ı̂l generează (fig. 3.13). Invers, un câmp magnetic act, ionează cu
o fort, ă asupra unui conductor parcurs de un curent electric. Câmpul magnetic este
→
−
măsurat prin induct, ia câmpului magnetic B . Unitatea sa de măsură este Tesla (T):
→
−
[B]SI = 1 T. O altă mărime folosită este intensitatea câmpului magnetic H , cu unitatea
de măsură [H]SI = 1 A/m (Amper/metru). Între aceste mărimi există relat, ia de legătură
pentru un mediu liniar:
→
− →
−
B = µH , (3.38)
unde µ este o proprietate de material numită permeabilitate magnetică. Pentru vid
µ = µ0 = 4π · 10−7 H/m ' 1, 256 · 10−6 H/m (Henry pe metru). Pentru un material
oarecare:
µ = µ0 µ r , (3.39)
unde µr este permeabilitatea magnetică relativă a materialului.
Legea lui Ampère
Dacă considerăm un contur ı̂nchis C care ı̂nconjoară mai mult, i curent, i cu intensităt, ile
Ii , atunci câmpul magnetic generat de aces, tia are proprietatea:
˛
− →
→ − X
B ·d l =µ Ii = µIint . (3.40)
C i
Aceasta reprezintă legea lui Ampère. Integrala este marcată cu un cerc (integrală cir-
culară) deoarece domeniul de integrare (conturul
P C) este ı̂nchis. Curentul total care
trece prin interiorul curbei C este Iint = i Ii . Se observă că câmpul magnetic generat
este cu atât mai intens cu cât permeabilitatea magnetică a materialului este mai mare.
Materiale cu permeabilităt, i magnetice mari sunt feromagnet, ii, din care se fac miezurile
electromagnet, ilor s, i ai transformatoarelor.
70
Exemplul 28. Câmpul magnetic produs de un fir conductor
Figura 3.13: Legea lui Ampère pentru un conductor liniar de lungime infinită.
Dacă considerăm un conductor liniar, cu diametru foarte mic s, i lungimea foarte mare,
practic infinită, parcurs de un curent de intensitate I, liniile câmpului magnetic generat
de acesta sunt cercuri ı̂n jurul conductorului (fig. 3.13). Dacă alegem conturul C ca un
→
−
cerc de rază r cu centrul pe conductor, atunci B este tangent la cerc s, i sensul său este
dat de regula burghiului drept care se deplasează ı̂n sensul curentului. Dacă I iese din
→
− − →
→ −
planul cercului atunci B este orientat ı̂n sens trigonometric s, i B · d l = B dl; mai mult,
B = const. pe C. Atunci din legea lui Ampère se obt, ine:
˛ ˛
− →
→ −
B ·d l = B · dl = B · 2πr = µI,
C C
de unde se obt, ine câmpul magnetic la distant, a r de conductor:
µI
B(r) = . (3.41)
2πr
Exemplul 29. Câmpul magnetic produs de o bobină
Figura 3.14: Legea lui Ampère pentru o bobină.
71
Considerăm o bobină de lungime L foarte mare, practic infinită, formată din N
spire cu diametrul mult mai mic decât L, parcurse de un curent de intensitate I. În
aceste condit, ii câmpul magnetic produs de bobină este aproximativ constant ı̂n interiorul
bobinei (B = const.) s, i liniile de câmp merg de-a lungul lui L, sensul câmpului fiind
dat de regula burghiului drept (regula mâinii drepte), considerând rotat, ia curentului I
pe spire. Liniile de câmp ies din bobină s, i apoi se ı̂ntorc ı̂n capătul opus al acesteia,
ı̂nchizându-se. Dacă L −→ ∞ atunci liniile de câmp ı̂n exteriorul bobinei se situează
practic la o distant, ă infinită de aceasta, putându-se astfel considera că ı̂n exteriorul
bobinei s, i ı̂n apropierea sa B = 0.
Ca să determinăm pe B ı̂n interiorul bobinei alegem un contur de formă dreptunghi-
ulară ABCD ca ı̂n fig. 3.14. Pe acesta alegem un sens pozitiv de parcurgere, orientat
astfel ı̂ncât ı̂n interiorul bobinei să coincidă cu sensul câmpului magnetic. Atunci:
˛ ˆ B ˆ C ˆ D ˆ A
− →
→ − − →
→ − − →
→ − − →
→ − − →
→ −
B ·d l = B ·d l + B ·d l + B ·d l + B ·d l =
ABCD A B C D
ˆ B ˆ C ˆ D ˆ A
= B · dl + 0 · dl + 0 · dl + 0 · dl = B · lAB = B · L,
A B C D
→
− →
−
deoarece pe AB B este orientat ı̂n sensul conturului s, i constant, pe CD B = 0, iar pe
→
− →
− − →
→ −
BC s, i DA B ⊥ d l , deci B · d l = 0. Curentul total care trece prin interiorul conturului
ABCD este Iint = N · I, deoarece curentul I traversează conturul pentru fiecare spiră.
Se obt, ine din legea lui Ampère:
B · L = µN I,
µN I
B= . (3.42)
L
Aceasta este formula câmpului magnetic produs de o bobină ı̂n interiorul său.
Fluxul câmpului magnetic. Legea lui Faraday
Se defines, te fluxul câmpului magnetic printr-o suprafat, ă S:
¨
→
− → −
ΦB = B · dS . (3.43)
S
Acesta este o măsură a numărului de linii de câmp magnetic care traversează suprafat, a
S. Unitatea sa de măsură este [ΦB ]SI = 1 T · m2 = 1 Wb (Weber).
Dacă fluxul câmpului magnetic care trece printr-o spiră dintr-un material conductor
variază ı̂n timp atunci se constată aparit, ia unei tensiuni electromotoare ı̂n spiră, dată
de legea lui Faraday a induct, iei electromagnetice:
dΦB
U =− . (3.44)
dt
În această relat, ie semnul minus arată că tensiunea indusă ı̂n spiră se opune variat, iei
fluxului câmpului magnetic prin spiră (regula lui Lenz ). As, adar, tensiunea indusă dă
un curent indus ı̂n spiră, care la rândul lui generează un câmp magnetic indus; câmpul
magnetic indus produce un flux magnetic care are semnul opus semnului vitezei de
variat, ie a fluxului câmpului magnetic init, ial dΦ
dt .
B
72
Exemplul 30. Tensiunea indusă ı̂ntr-o bobină
Considerăm o bobină formată din N spire, cu suprafat, a miezului S, prin care trece
un câmp magnetic B(t) = β · t, unde β = const. (fig. 3.15). Calculăm tensiunea indusă
ı̂n bobină. Fluxul câmpului magnetic printr-o spiră a bobinei este:
¨ ¨
→
− → −
ΦB1 spira = B · dS = BdS = BS = βSt.
S S
Fluxul magnetic total prin bobină este:
ΦBtotal = N ΦB1 spira = N βSt.
Potrivit legii lui Faraday, câmpul magnetic variabil va induce ı̂n bobină o tensiune:
dΦBtotal
U =− = −N βS. (3.45)
dt
Se observă că tensiunea indusă este cu atât mai mare cu cât bobina are mai multe spire
s, i coeficientul β (viteza de variat, ie a câmpului magnetic) este mai mare.
Figura 3.15: Bobină cu N spire ı̂ntr-un câmp magnetic variabil ı̂n timp.
Exemplul 31. Considerăm cazul din fig. 3.15, dar de data aceasta câmpul magnetic
variază sinusoidal ı̂n timp: B(t) = B0 sin(ωt), unde ω = 2πν, ν fiind frecvent, a câmpului
magnetic. Calculăm tensiunea indusă ı̂n bobină. Fluxul magnetic total prin bobină este
acum:
ΦBtotal = N ΦB1 spira = N BS = N B0 S sin(ωt).
Tensiunea indusă este:
dΦBtotal
U =− = −N B0 Sω cos(ωt) = −2πN B0 Sν cos(ωt). (3.46)
dt
73
Tensiunea indusă este cu atât mai mare cu cât bobina are mai multe spire s, i frecvent, a
câmpului magnetic este mai mare.
Fenomenul de induct, ie electromagnetică este folosit ı̂n transformatoarele electrice
pentru ridicarea sau coborârea tensiunii.
3.4 Câmpul electromagnetic. Unde electromagnetice

Se observă că câmpul electromagnetic este generat de sarcini electrostatice cu den-
→
−
sitatea ρ s, i de curent, i electrici cu densitatea j . Se pune problema dacă câmpul elec-
tromagnetic poate exista ı̂n absent, a sarcinilor s, i a curent, ilor electrici. Acest fapt este
posibil datorită legilor induct, iei electromagnetice, care arată că un câmp electric vari-
abil generează un câmp magnetic variabil, care la rândul lui generează un câmp electric
variabil s, i as, a mai departe, obt, inându-se o undă electromagnetică.
As, adar câmpul electromagnetic se poate propaga sub formă de unde electromagnet-
ice. Viteza de propagare c a undelor electromagnetice ı̂n vid este:
1
c= √ . (3.47)
ε0 µ 0
Valoarea sa numerică este c = 2, 998 · 108 m/s ' 3 · 108 m/s, care este chiar viteza
luminii ı̂n vid. Într-un alt mediu cu parametrii εr , µr viteza de propagare a undelor
electromagnetice este:
1 1 c c
v=√ =√ =√ = , (3.48)
εµ ε0 εr µ 0 µ r εr µ r n
unde n reprezintă indicele de refract, ie al mediului respectiv ı̂n raport cu vidul:

c √
n= = εr µ r . (3.49)
v
Pentru cazul când undele electromagnetice se propagă doar pe direct, ia Ox, acestea
sunt unde plane cu ecuat, iile:
→
− →
−
E (t, x) = E 0 cos (ωt − kx), (3.50)
→
− →
−
B (t, x) = B 0 cos (ωt − kx). (3.51)
Viteza unghiulară ω = 2πν = 2π/T s, i numărul de undă k = 2π/λ ale undei, unde ν este
frecvent, a, T = 1/ν perioada s, i λ lungimea de undă a undei, sunt legate prin relat, ia:
ω λ
c= = = λν. (3.52)
k T
→
− →
−
Undele electromagnetice reprezintă unde transversale ( E s, i B sunt perpendiculari pe
→
− →
−
direct, ia de propagare). Mai mult, E s, i B sunt perpendiculari unul pe altul s, i oscilează
ı̂n fază (fig. 3.16).
74
Figura 3.16: O undă electromagnetică.
Exemplul 32. O undă electromagnetică are câmpul electric:
E (t, x) = 100 cos 6π · 108 t − 2πx V/m.

Să se determine perioada, frecvent, a, lungimea de undă s, i viteza de propagare a undei.

Deoarece E = E (t, x) rezultă că unda se propagă de-a lungul axei Ox. Identificând
termenii din formula generală:
E (t, x) = E0 cos (ωt − kx)
se obt, ine pulsat, ia ω = 6π · 108 rad/s, de unde frecvent, a ν = ω/(2π), ν = 3 · 108 Hz;
perioada: T = 1/ν, T = 3, 33 · 10−9 s; numărul de undă: k = 2π 1/m, de unde lungimea
de undă λ = 2π/k, λ = 1 m. Unda se deplasează cu viteza c = λν, c = 3 · 108 m/s, deci
se deplasează ı̂n vid.
75
76
Capitolul 4
Optică
În optică se studiază propagarea luminii ı̂n diverse medii s, i fenomenele implicate ı̂n
aceasta. Lumina vizibilă este compusă din unde electromagnetice care au ı̂n vid lungimea
de undă cuprinsă ı̂ntre 450 nm s, i 750 nm. Lungimea de undă (sau frecvent, a) luminii
determină culoarea sa.
Într-un mediu transparent s, i omogen lumina se propagă de-a lungul unor raze de
lumină, care reprezintă drumul parcurs de lumină. Mai multe raze de lumină formează
un fascicul luminos (fig. 4.1).
Figura 4.1: Diferite tipuri de fascicule luminoase.
Reflexia s, i refract, ia luminii

Cele mai importante fenomene ı̂n propagarea luminii sunt reprezentate de reflexie s, i
refract, ie. Acestea apar la suprafat, a de separat, ie ı̂ntre 2 medii, caracterizate de indici de
refract, ie diferit, i n1 s, i n2 , sau echivalent viteze de propagare a luminii diferite c1 s, i c2
(fig. 4.2). Reflexia reprezintă ı̂ntoarcerea radiat, iei luminoase ı̂napoi ı̂n mediul din care
a venit, iar refract, ia reprezintă trecerea radiat, iei luminoase ı̂n al doilea mediu ı̂n dreptul
suprafet, ei de separat, ie dintre cele 2 medii.
Când lumina ı̂ntâlnes, te suprafat, a de separat, ie o parte din ea se reflectă, iar restul
se refractă. Init, ial, lumina din mediul 1 urmează o traiectorie I (raza incidentă), iar
pe suprafat, a de separat, ie se reflectă după direct, ia R (raza reflectată) s, i se refractă
(transmite) ı̂n mediul 2 după direct, ia T. Direct, ia N perpendiculară pe suprafat, a de
separat, ie este normala la suprafat, a de separat, ie. Notăm cu i unghiul de incident, ă,
măsurat ı̂n raport cu N, r unghiul de reflexie s, i t unghiul de refract, ie. Au loc următoarele
legi:
77
Figura 4.2: Reflexia s, i refract, ia luminii pe suprafat, a de separat, ie dintre 2 medii.
Legile reflexiei
1. Raza incidentă, raza reflectată s, i normala la suprafat, ă sunt ı̂n acelas, i plan.
2. Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incident, ă: r = i.
Legile refract, iei
1. Raza incidentă, raza refractată s, i normala la suprafat, ă sunt ı̂n acelas, i plan.
2. Unghiul de refract, ie s, i unghiul de incident, ă sunt legate prin relat, ia:
sin i sin t
= . (4.1)
c1 c2
În optică se foloses, te de obicei indicele de refract, ie ı̂n locul vitezei de propagare:
c c
n1 = , n2 = , (4.2)
c1 c2
unde c este viteza de propagare a luminii ı̂n vid. Cu indicele de refract, ie formula (4.1)
se mai poate scrie:
n1 sin i = n2 sin t. (4.3)
Aceasta reprezintă legea lui Snell.
Lentile s, i oglinzi
Proprietăt, ile fasciculelor luminoase pot fi modificate cu ajutorul unor dispozitive
simple cum ar fi: oglinda plană, oglinzi sferice, lama cu fet, e plan-paralele, prisma,
lentilele. Ne vom ocupa ı̂n special de lentile, formulele pentru oglinzi putându-se obt, ine
din formulele pentru lentile.
Lentilele sferice sunt formate dintr-un material cu indicele de refract, ie diferit de cel
al mediului (de exemplu lentile din sticlă plasate ı̂n aer), acesta fiind mărginit de 2
suprafet, e sferice sau 1 suprafat, ă sferică s, i 1 suprafat, ă plană (fig. 4.3). Lentilele pot
78
Figura 4.3: Tipuri de lentile sferice: construct, ie (sus) s, i simbol (jos).
fi convergente sau divergente, după cum transformă un fascicul paralel ı̂ntr-un fascicul
convergent sau ı̂ntr-un fascicul divergent (fig. 4.4). În ambele cazuri razele care ies din
lentilă sau prelungirile acestora se ı̂ntâlnesc ı̂ntr-un punct numit focarul lentilei.
De notat că ı̂n practică o lentilă sau oglindă cu suprafet, e sferice nu va concentra
un fascicul paralel ı̂ntr-un singur punct. Totus, i se poate considera ca este as, a cu o
aproximat, ie bună dacă fasciculul este ı̂ngust s, i are o ı̂nclinare mică fat, ă de axa optică
principală. Aceste condit, ii reprezintă aproximat, ia paraxială, care este folosită de regulă
ı̂n optica geometrică.
Oglinzile au o singură suprafat, ă reflectantă, care poate fi plană (oglinzi plane) sau
sferică (oglinzi sferice) (fig. 4.5). Oglinzile sferice pot fi concave, care transformă un fas-
cicul paralel ı̂ntr-un fascicul convergent sau convexe, care transformă un fascicul paralel
ı̂ntr-un fascicul divergent (fig. 4.6). S, i oglinzile sferice au un focar.
Lentilele s, i oglinzile sferice au o axă de simetrie orizontală, numită axă optică prin-
cipală. Focarele F, F’ se găsesc pe aceasta. Axa optică principală intersectează lentila
(considerată de grosime zero) sau oglinda ı̂ntr-un punct O, numit vârful lentilei sau
oglinzii. Distant, a de la O la focare este distant, a focală f : |OF | = |OF 0 | = |f |. Suprafat, a
sferică a unei oglinzi are un centru C numit centru de curbură. Raza oglinzii sferice este
R (raza de curbură).
Un obiect produce printr-un dispozitiv optic o imagine. În optica geometrică se de-
termină relat, ii ı̂ntre pozit, ia obiectului s, i pozit, ia imaginii s, i ı̂ntre ı̂nălt, imea obiectului s, i
ı̂nălt, imea imaginii. Pentru aceasta se folosesc diverse convent, ii de semne. În convent, ia
de semne geometrică se lucrează ı̂ntr-un sistem de coordonate carteziene (fig. 4.7,4.8).
Pentru aceasta, se consideră că lumina se propagă de la stânga la dreapta, de-a lun-
gul axei Ox, O fiind vârful lentilei sau oglinzii. Toate coordonatele se măsoară pe cele
2 axe Ox s, i Oy, coordonatele putând fi pozitive sau negative. Distant, ele se măsoară
ı̂ncepând din punctul O, dar se consideră pozitive, fiind egale cu modulul coordonatelor
corespunzătoare. Distant, a focală f ı̂nsă poate fi pozitivă sau negativă, aceasta nefiind
79
Figura 4.4: Fascicul paralel printr-o lentilă convergentă s, i o lentilă divergentă. Este
notat semnul distant, ei focale pentru fiecare tip de lentilă.
Figura 4.5: Tipuri de oglinzi sferice. Suprafat, a neagră este reflectantă, suprafat, a gri este
suprafat, a din spatele oglinzii.
80
Figura 4.6: Fascicul paralel prin oglinzi sferice cu semnul distant, ei focale pentru fiecare
tip.
o distant, ă propriu-zisă ci coordonata focarului ı̂n care este concentrat un fascicul par-
alel care vine de la stânga. Coordonatele folosite de obicei sunt coordonata obiectului
x, coordonata imaginii x0 , coordonata ı̂nălt, imii obiectului y s, i a ı̂nălt, imii imaginii y 0 .
Unghiurile se măsoară ı̂n sensul acelor de ceasornic (sensul pozitiv) de la axa optică
principală sau de la normala la o suprafat, ă.
În raport cu obiectul, imaginile care se obt, in printr-un dispozitiv optic pot fi imagini
drepte (orientate la fel ca obiectul) sau imagini răsturnate, imagini reale (obt, inute la
intersect, ia razelor de lumină) sau imagini virtuale (obt, inute la intersect, ia prelungirilor
razelor de lumină). Imaginile reale pot fi proiectate pe un ecran. Imaginile virtuale pot
fi observate doar printr-un alt dispozitiv optic (lentilă, ochi). O mărime folosită este
mărirea liniară a unui dispozitiv optic:
y0
β= . (4.4)
y
Imaginea unui obiect printr-un dispozitiv optic se poate obt, ine ducând 2 raze din
acelas, i punct al obiectului (de exemplu vârful său); intersect, ia acestora determină imag-
inea acestui punct. Pentru un obiect vertical se ia baza obiectului, care de regulă se
proiectează de-a lungul axei optice principale s, i vârful obiectului, care se poate proiecta
de-a lungul a 3 sau 4 raze mai simple.
Pentru o lentilă acestea arată astfel (fig. 4.7): o rază paralelă cu axa optică principală
este deviată de lentilă prin focar; o rază care trece prin focar devine dupa trecerea prin
lentilă paralelă cu axa optică principală; o rază care trece prin vârful lentilei nu este
deviată de aceasta.
81
Pentru oglinzi sferice aceste raze arată astfel (fig. 4.8): o rază paralelă cu axa optică
principală este deviată de oglindă prin focar; o rază care trece prin focar devine paralelă
cu axa optică principală; o rază care trece prin centrul de curbură este reflectată de
oglindă pe acelas, i drum dar ı̂n sens opus; o rază care trece prin vârful oglinzii este
reflectată simetric fat, ă de axa optică principală.
Două raze care pleacă dintr-un punct sunt suficiente pentru obt, inerea imaginii punc-
tului. Trebuie avut ı̂nsă grijă cum deviază dispozitivul razele de lumină. De exemplu o
lentilă convergentă le ı̂nclină ı̂ntotdeauna spre axa optică principală, pe când o lentilă
divergentă le ı̂nclină ı̂n direct, ia opusă. O oglindă le ı̂nclină ı̂ntotdeauna ı̂n direct, ia opusă
fat, ă de normala la suprafat, ă, care pentru o oglindă sferică coincide cu direct, ia razei de
curbură.
Lentile subt, iri
Considerăm o lentilă subt, ire (pentru care propagarea luminii prin grosimea lentilei
poate fi neglijată). Această lentilă produce doar o schimbare a direct, iei fasciculului inci-
dent. Vom determina relat, ia ı̂ntre coordonatele obiectului s, i imaginii sale prin aceasta.
Pentru simplitate considerăm o lentilă convergentă (fig. 4.7). Obiectul este AB, iar imag-
inea sa A’B’. S-au notat ı̂n dreptul punctelor coordonatele acestora s, i pe laturi lungimile
acestora. Coordonata x este negativă, fiind ı̂n zona negativă a axei Ox, de unde se obt, ine
lungimea laturii OA: |OA| = |BC| = |x| = −x. La fel, y 0 < 0 s, i |A0 B 0 | = |y 0 | = −y 0 .
Din asemănarea triunghiurilor: ∆OAB ∼ ∆OA0 B 0 se obt, ine:
|OA| |AB| −x y x y
0
= 0 0 ⇒ 0 = 0
⇒ 0 = 0.
|OA | |A B | x −y x y
Din asemănarea triunghiurilor: ∆F 0 OC ∼ ∆F 0 A0 B 0 rezultă:
|F 0 O| |OC| f y f y
= 0 0 ⇒ 0 = ⇒ = 0.
|F 0 A0 | |A B | x −f −y 0 f − x0 y
Din cele 2 relat, ii se obt, ine:
x f x0 f − x0 x0 x0 x0
= ⇒ = = 1 − ⇒ 1 − = .
x0 f − x0 x f f x f
Împărt, ind cu x0 se obt, ine:

1 1 1
0
− = . (4.5)
x x f
Această formulă reprezintă formula lentilelor subtiri s, i este valabilă s, i pentru lentile
divergente, pentru care f < 0. Termenul
1
C= (4.6)
f
se mai numes, te convergent, a lentilei s, i se măsoară ı̂n dioptrii, unde 1 dioptrie = 1 m−1
= 1/m.
82
Figura 4.7: Formarea unei imagini printr-o lentilă convergentă.
Din formulele de mai sus se obt, ine s, i mărirea liniară a lentilelor subt, iri:
y0 x0
β= = . (4.7)
y x
Oglinzi
Formulele caracteristice pentru oglinzi se obt, in din formulele pentru lentile (4.5) s, i
(4.7). Se observă că fat, ă de lentile oglinzile sferice deviază lumina ı̂n partea opusă ı̂n
raport cu axa Oy. Transformările care permit trecerea de la lentile la oglinzi sferice sunt:
f 7→ −f s, i x0 7→ −x0 . Rezultă că formula oglinzilor sferice este:
1 1 1
+ = . (4.8)
x0 x f
Mărirea liniară a oglinzilor sferice este:
y0 x0
β= =− . (4.9)
y x
Distant, a focală a oglinzilor sferice este legată de raza de curbură prin formula:
R
f=. (4.10)
2
Cazul oglinzilor plane se obt, ine din formulele pentru oglinzile sferice luând R → −∞
sau f → −∞. Se obt, ine atunci din (4.8):
x0 = −x. (4.11)
Mărirea corespunzătoare este:
y0
β= = 1. (4.12)
y
Rezultă astfel că o oglindă plană formează o imagine ı̂n spatele oglinzii (imagine virtuală).
Imaginea este dreaptă s, i de aceeas, i dimensiune cu obiectul.
83
Figura 4.8: Formarea unei imagini printr-o oglindă concavă.
84
85
86
Capitolul 5
Fizică atomică
5.1 Structura atomului

Atomii sunt compus, i din nucleu s, i electroni. Nucleul este compus din nucleoni :
neutroni s, i protoni. Protonii au sarcină electrică pozitivă qp = +e, unde e = 1, 6·10−19 C
este sarcina electrică elementară, iar neutronii nu au sarcină electrică. Nucleonii se atrag
prin fort, e nucleare tari, mult mai puternice decât fort, ele electrostatice de respingere
dintre protoni. Electronii au sarcină electrică negativă qe = −e s, i sunt situat, i la distant, ă
mai mare de nucleu, formând ı̂nvelis, ul electronic. Între electroni s, i nucleul ı̂ncărcat
pozitiv se manifestă fort, e electrostatice de atract, ie. Atomii sunt neutri din punct de
vedere electric (nu au sarcină netă) deoarece ı̂n mod normal numărul de protoni este
egal cu numărul de electroni, sarcinile lor anulându-se reciproc. Masa nucleonilor este
de aproximativ 1800 ori mai mare decât masa electronilor, astfel ı̂ncât masa atomului
este concentrată aproape integral ı̂n nucleu.
Un element chimic X este caracterizat as, adar de numărul de protoni Z, numit număr
atomic s, i de numărul total de nucleoni A, numit număr de masă. Un element chimic
este simbolizat A A
Z X (sau XZ ). Numărul de electroni este tot Z, iar numărul de neutroni
este N = A − Z.
Exemplul 33. Câte particule cont, ine atomul de 56

26 Fe?
56 Fe are Z = 26 si A = 56. Asadar contine 26 protoni, 26 electroni si 56-26=30
26 , , , ,
neutroni.
Exemplul 34. Câte particule cont, ine atomul de 235

92 U?
235 U are Z = 92 si A = 235. Asadar contine 92 protoni, 92 electroni si 235-92=143
92 , , , ,
neutroni.
Elementele chimice sunt pozit, ionate ı̂n tabelul periodic al elementelor ı̂n ordinea
crescătoare a numărului atomic Z. Un element chimic poate avea specii cu numere de
masă A diferite. Atomii cu acelas, i număr atomic Z s, i numere de masă A diferite se
numesc izotopi.
87
Figura 5.1: Un atom hidrogenoid compus dintr-un nucleu cu sarcina +Ze s, i un electron
pe orbită circulară.
5.2 Atomul din punct de vedere electric

Considerăm un atom cu Z protoni ı̂n nucleu s, i ı̂n care fiecare electron interact, ionează
doar cu nucleul. Atunci putem considera că atomul cont, ine doar 1 electron. Un astfel
de atom cu un singur electron se numes, te atom hidrogenoid. Presupunem că electronul
de masă m se mis, că sub act, iunea fort, elor electrostatice ı̂n jurul nucleului pe o traiectorie
circulară de rază r, cu viteza v. Nucleul este considerat ı̂n repaus.
Asupra electronului act, ionează fort, a electrostatică F de atract, ie din partea nucleului
s, i fort, a centrifugă Fcf . Aceste fort, e sunt:
1 Ze · (−e) 1 Ze2
F = = − , (5.1)
4πε0 r2 4πε0 r2
mv 2
Fcf = . (5.2)
r
Aici ε0 este permitivitatea electrică a vidului. Ambele ı̂l t, in pe orbită, deci rezultanta
→
− → −
lor este zero: F + F cf = 0, de unde se obt, ine ı̂n modul |F | = Fcf , adică:
1 Ze2
= mv 2 ,
4πε0 r
88
s
1 Ze2
v= . (5.3)
4πε0 mr
→
−
Momentul cinetic al electronului pe orbită este L = →
−
r ×→
−
p , L = rmv, de unde se
obt, ine: s
Ze2 mr
L= . (5.4)
4πε0
Energia totală a electronului este:
mv 2 1 Ze2
E = EC + EP = − ,
2 4πε0 r
1 Ze2
E=− . (5.5)
8πε0 r
Deoarece asupra sa act, ionează doar o fort, ă conservativă (fort, a electrostatică; fort, a cen-
trifugă este o fort, ă virtuală care apare doar din punctul de vedere al electronului, care
reprezintă un sistem de referint, ă neinert, ial, ı̂n mis, care circulară accelerată) rezultă că
E = const. (energia totală se conservă). Energia totală este negativă deoarece electronul
este legat ı̂n atom, nu este liber.
5.3 Modelul atomic al lui Bohr

Atomul as, a cum e descris mai sus nu este realist. Când o sarcină electrică se de-
plasează accelerat (pe o traiectorie circulară, sub influent, a fort, ei electrostatice) acesta
emite radiat, ie electromagnetică s, i pierde energie, căzând pe nucleu; deci atomul nu ar
trebui să fie stabil. Valorile energiei obt, inute mai sus nu au fost obt, inute experimental.
Nu s-a obt, inut un spectru de valori continuu (un interval de valori) ale energiei, cum
indică formula de mai sus. Experimental se constată că E ia valori discrete ı̂n acest
interval (ia doar unele valori, la distant, ă una de alta).
Pentru a explica experimentele, Niels Bohr a introdus un model atomic bazat pe 2
postulate:
1) În atom electronii se deplasează pe orbite stat, ionare, caracterizate de faptul că
momentul cinetic al electronului este multiplu de ~:
L = Ln = n~, n = 1, 2, 3, 4, ... (5.6)
2) Electronii din atom pot suferi tranzit, ii (salturi) doar ı̂ntre orbite stat, ionare.
Aici se foloses, te constanta lui Planck h = 6, 626 · 10−34 J · s (Joule·secundă) s, i con-
h
stanta lui Planck redusă ~ = 2π (h barat).
Din primul postulat rezultă că momentul cinetic este cuantificat (ia valori discrete).
De aici rezultă cuantificarea razei electronului, vitezei s, i energiei sale:
4πε0 2 4πε0 2 2
rn = L = ~ n , (5.7)
Ze2 m n Ze2 m
89
s
1 Ze2
vn = , (5.8)
4πε0 mrn
1 Ze2 mZ 2 e4 1
En = − =− . (5.9)
8πε0 rn 32π 2 ε20 ~2 n2
Energia En caracterizează nivelul energetic n pe care se poate găsi electronul. În
atom există o infinitate de nivele energetice cu energii crescătoare En , n = 1, 2, 3, 4, ..., ∞.
Ultimul nivel are energia E∞ = 0, energie la care electronul devine liber. Un electron va
tinde să aibă orbita cea mai stabilă, care este orbita de energie minimă, corespunzând
nivelului n = 1 (nivelul fundamental). Ca să ajungă pe nivelele superioare electronul
trebuie să primească energie. Conform postulatului 2 electronul poate suferi salturi de
pe un nivel n pe un nivel n0 cu energia de tranzit, ie:
mZ 2 e4

1 1
∆Enn0 = En0 − En = − . (5.10)
32π 2 ε20 ~2 n2 n02
În timpul tranzit, iei electronul absoarbe sau emite această energie sub forma unui fo-
ton cu energia hνnn0 = ∆Enn0 . Frecvent, ele νnn0 ale acestor fotoni emis, i sau absorbit, i
formează spectrul de emisie (absorbt, ie) al atomului. Experimental spectrul se obt, ine de-
scompunând lumina emisă sau absorbită de atom in culorile (frecvent, ele) componente.
Apare astfel un domeniu de frecvent, e care acoperă spectrul undelor electromagnetice sau
o port, iune a sa. În acest domeniu spectrul de emisie apare ca o serie de linii luminoase
de diverse culori (frecvent, e) corespunzând frecvent, elor νnn0 la care se face emisia; ı̂ntre
aceste linii spectrul este ı̂ntunecat. Spectrul de absorbt, ie este complementarul spectrului
de emisie: domeniul de frecventt, e apare iluminat iar la frecvent, ele νnn0 la care atomul
absoarbe energie apar nis, te linii ı̂ntunecate. Se zice ca aceste spectre sunt spectre de linii.
Există s, i spectre de benzi la sursele de lumină care emit ı̂ntr-un ı̂ntreg domeniu (cum ar
fi becul cu incandescent, ă). Radiat, ia termică are un spectru de emisie continuu. Atomii
au ı̂nsă ı̂ntotdeauna spectre de emisie (absorbt, ie) de linii. Fiecare element chimic are alt
spectru de emisie. Aceste spectre au fost determinate experimental. Pe baza lor se poate
determina compozit, ia chimică a unei substant, e din spectrul său. Această proprietate
este folosită ı̂n analiza spectroscopică a compozit, iei metalelor s, i aliajelor.
În mecanica cuantică se arată că energia electronilor ı̂n atom depinde nu de 1, ci de
4 numere discrete n, l, m, ms , numite numere cuantice.
90
Bibliografie
[1] Nicolae Cret, u, Bazele fizicii, Editura Universităt, ii ”Transilvania” din Bras, ov, 2010.
[2] Nicolae Cret, u, Fizică, Editura Universităt, ii ”Transilvania” din Bras, ov, 2008.
[3] M. Rădoi, E. Deciu, Mecanica, Editura Didactică s, i Pedagogică, Bucures, ti, 1981.
[4] M. Atanasiu, Mecanica tehnică - Vol. I, Editura Didactică s, i Pedagogică, Bucures, ti,
1965.
[5] D. Boiangiu, E. Rizescu, Mecanica tehnică - Vol. II, Editura Didactică s, i Pedagogică,
Bucures, ti, 1965.
[6] Gheorghe Ciobanu, Termodinamică s, i fizică statistică, Editura Tehnică, Bucures, ti,
2004.
[7] G. Ciobanu, O. Gherman, L. Saliu, Fizică moleculară, termodinamică s, i statis-

tică pentru perfect, ionarea profesorilor, Editura Didactică s, i Pedagogică, Bucures, ti,
1983.
[8] Z. Gabos, O. Gherman, Termodinamica s, i fizica statistică, Editura Didactică s, i

Pedagogică, Bucures, ti, 1967.
[9] C. Plăvit, u, I. Petrea, A. Hristev, L. Georgescu, D. Bors, an, V. Dima, R. Moldovan,

Fizică moleculară: probleme, Editura Didactică s, i Pedagogică, Bucures, ti, 1981.
[10] C. Plăvit, u, A. Hristev, L. Georgescu, D. Bors, an, V. Dima, C. Stănescu, L. Ionescu,

R. Moldovan, Probleme de mecanică fizică s, i acustică, Editura Didactică s, i Peda-
gogică, Bucures, ti, 1981.
[11] Traian Cret, u, Fizica generală, Vol. I (1984), II (1986), Editura Tehnică, Bucures, ti.
[12] Boér Attila, Optica, Editura Matrix Rom, Bucures, ti, 2006.
[13] I. Int, a, S. Dumitru, Complemente de fizică I, Editura Tehnică, Bucures, ti, 1982.
[14] I. Int, a, Complemente de fizică II, Editura Tehnică, Bucures, ti, 1985.
[15] Constantin Mantea, Mihaela Garabet, Fizică: manual pentru clasa a IX-a, Editura
ALL Educational, Bucures, ti, 2004.
91
[16] Octavian Rusu, Livia Dinică, Adrian Galbură, Fizică: manual pentru clasa a X-a,
Editura Corint, Bucures, ti, 2008.
[17] Constantin Mantea, Mihaela Garabet, Fizică: manual pentru clasa a XI-a, Editura
[18] Constantin Mantea, Mihaela Garabet, Fizică: manual pentru clasa a XII-a, Editura
[19] Bruce Knuteson, Eric Hudson, George Stephans, John Belcher, John Joannopou-
los, Michael Feld, and Peter Dourmashkin. 8.02T Electricity and Magnetism.
Spring 2005. Massachusetts Institute of Technology: MIT OpenCourseWare, https:
//ocw.mit.edu. License: Creative Commons BY-NC-SA. https://ocw.mit.edu/
courses/physics/8-02t-electricity-and-magnetism-spring-2005.
[20] Paola Cappellaro. 22.02 Introduction to Applied Nuclear Physics.

Spring 2012. Massachusetts Institute of Technology: MIT Open-
CourseWare, https://ocw.mit.edu. License: Creative Commons
BY-NC-SA. https://ocw.mit.edu/courses/nuclear-engineering/
22-02-introduction-to-applied-nuclear-physics-spring-2012/.
[21] Michael Short. 22.01 Introduction to Nuclear Engineering and Ioniz-

ing Radiation. Fall 2015. Massachusetts Institute of Technology: MIT
OpenCourseWare, https://ocw.mit.edu. License: Creative Commons
BY-NC-SA. https://ocw.mit.edu/courses/nuclear-engineering/
22-01-introduction-to-nuclear-engineering-and-ionizing-radiation-fall-2015/.
[22] The Physics classroom, http://www.physicsclassroom.com/.
[23] A. G. Kasatkin, Procese s, i aparate principale ı̂n tehnologia chimică, Editura

Tehnică, Bucures, ti, 1963.
[24] Radu Cramariuc, Virgil Spulber, De la electrostatică la racheta ionică, Editura

Albatros, Bucures, ti, 1983.
[25] Bureau International des Poids et Mesures, SI Brochure: The International Sys-
tem of Units (SI), 8th edition, 2006, http://www.bipm.org/en/publications/
si-brochure/.
[26] Wikipedia, https://en.wikipedia.org, https://fr.wikipedia.org.
92

Fizica I IESC ET

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fizica I IESC ET

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fizică I

Curs - programul Electrotehnică

1.1 Opt, ional: Mărimi s, i unităt, i de măsură. Sistemul Internat, ional

Mărimea Simbol Unitatea de măsură Simbol

Mărimea Simbol Unitatea de măsură Simbol

Tabelul 1.3: Multipli s, i submultipli ai unităt, ilor de măsură

Submultiplu Simbol Semnificat, ie Multiplu Simbol Semnificat, ie

Exemplul 1. Micrometrul (numit s, i micron) este un submultiplu al metrului: 1 µm =

1.2 Sisteme de coordonate

Figura 1.3: Sistemul de coordonate carteziene.

Un element de suprafat, ă (suprafat, ă infinitezimală) situat de exemplu in planul xOy

1.3.2 Mis, carea rectilinie uniformă

Figura 1.6: Exemplul 3.

În SI: v1 = 36 km 1000 m m m 3

1.3.3 Mis, carea rectilinie uniform variată

Dacă notăm drumul parcurs de corp d = x − x0 , se obt, ine relat, ia:

v 2 = v02 + 2ad. (1.17)

Exemplul 4. Un automobil are o viteză v1 =36 km/h. La un moment dat frânează.

vf2 = v12 − 2ad1 = 0 ⇒ v12 = 2ad1 ,

[F ]SI = 1N. (1.20)

unde m este masa corpului iar → −

de unde se obt, ine accelerat, ia:

Pe Ox vom avea atunci:

a ' 9, 8 · 0, 7 · (1 − 0, 5) ' 3, 4( m/s2 ).

Exemplul 6. Un corp de masă m1 = 1 kg este situat pe un plan ı̂nclinat, fiind legat

Figura 1.9: Exemplul 6.

T − G1 sin α − µG1 cos α = m1 a ⇒ T − m1 g (sin α − µ cos α) = m1 a. (1.23)

Pentru m2 alegem o axă Oy verticală, ı̂ndreptată ı̂n jos; atunci:

1.4.2 Teoreme de variat, ie s, i legi de conservare

Teorema impulsului mecanic

Exemplul 7. Un corp cu masa m = 1 kg este act, ionat de o fort, ă F (t) = 2 sin(2t) N

Teorema energiei cinetice

Ultima cantitate cont, ine energia cinetică a punctului material:

W = ∆Ec = Ec2 − Ec1 . (1.29)

Teorema de variat, ie a energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de fort, a rezul-

Fort, e conservative. Teorema energiei mecanice

∆Ec = −∆Ep + WN ⇒ ∆(Ec + Ep ) = WN .

Exemple de fort, e conservative

Fort, a elastică derivă din energia potent, ială:

Figura 1.12: Exemplul 8.

Alegem o axă verticală Oy pe care se deplasează corpul, cu originea la nivelul solului.

Figura 1.13: Exemplul 9.

1.4.3 Oscilat, ii mecanice

sau ı̂mpărt, ind la m:

x(t) = C1 eiωt + C2 e−iωt . (1.52)

x(t) = C1 sin (ωt) + C2 cos (ωt) , (1.53)

• x: elongat, ia oscilat, iei

• A: amplitudinea oscilat, iei

• ϕ0 : faza init, ială

Pulsat, ia ω poate fi scrisă ca:

v(t) = ẋ(t) = −ωA sin (ωt + ϕ0 ) , (1.56)

a(t) = ẍ(t) = v̇(t) = −ω 2 A cos (ωt + ϕ0 ) = −ω 2 x(t). (1.57)

Energiile cinetică s, i potent, ială s, i energia mecanică a corpului m sunt:

Opt, ional: Diagrama fazorială a unei oscilat, ii armonice

x(t) = A cos (ωt + ϕ0 ) .

Acesteia i se poate asocia o oscilat, ie pe axa Oy:

y(t) = A sin (ωt + ϕ0 ) .

Opt, ional: Compunerea oscilat, iilor cu aceeas, i frecvent, ă

Împărt, ind a doua ecuat, ie la prima se obt, ine:

sin ϕ A1 sin ϕ1 + A2 sin ϕ2

x1 (t) = 0, 3 cos (100πt + π/6) m,

x(t) = 0, 5 cos (100πt + 1, 45) m.

2.1 Sisteme termodinamice s, i mărimi termodinamice

f (p, V, T ) = const. (2.1)