1

Date generale privind căile sintezei şi secreţiei celulare

Procesele de sinteză şi secreţie celulară reprezintă modalităţi de răspuns ale celulei

ca urmare a recepționării de semnale din varii surse. Punctul central în aceste procese
este reprezentat de sinteza şi maturarea proteinelor. Aceste procese au loc în citoplasmă
şi implică participarea unor organite celulare cum ar fi ribozomii, reticulul endoplasmatic
(RE) şi aparatul Golgi (AG). Dacă sinteza proteinelor are loc la nivelul ribozomilor liberi din
citoplasmă sau a ribozomilor atașați membranelor reticulului endoplasmatic rugos (RER),
maturarea proteinelor nou sintetizate se realizează atât în compartimentul luminal al RE
cât și în cisternele AG. Ulterior, proteinele sintetizate și maturate astfel sunt dirijate spre
plasmalemă, unde au loc procese de exocitoză, realizând finalizarea răspunsului celular
secretor. Traiectoria acestor produși ai secreției urmează un principiu comun - transportul
vezicular de la nivelul organitelor membranare de sinteză (RE) către organitele
membranare de maturare (AG) și ulterior, pe variate căi, spre plasmalemă, pentru secreția
prin exocitoză. Proteinele sintetizate sunt fie proteine de secreție, fie proteine constitutive,
care vor rămâne inserate în structura membranelor celulei sau ale altor membrane ale
organitelor din aceeași celulă. Transportul proteinelor sintetizate între compartimente se
realizează eminamente prin vezicule de transport care provin prin înmugurire din
compartimentul de origine şi care vor fuziona ulterior cu membranele compartimentului
consecutiv pe traiectoria secretorie. Este important de menționat că, de la apariția
veziculelor dintr-un compartiment și până la fuziunea cu membranele compartimentului
următor, membranele veziculare păstrează aceeași simetrie în raport cu citoplasma: fața
non-citoplasmatică rămâne aceeași pe tot parcursul procesului secretor. Astfel, o proteină
inserată în membrana RER sau eliberată în lumenul acestuia va fi transportată de-a lungul
căii secretorii fără a suferi procese de translocare sau de alterare a poziției în membrană.
Odată sintetizate la nivelul RER, proteinele sunt incluse în vezicule de transport
anterograd; aceste vezicule fuzionează între ele și formează un compartiment membranar
aplatizat, denumit cisternă Golgi-cis (fața de formare a AG). Anumite proteine din RE
provin din cisternele cis ale AG prin intermediul unor vezicule de transport retrograd. Din
cisternele cis ale AG, proteinele sunt incluse în noi vezicule de secreție care progresează
și fuzionează cu cisternele mediale ale AG. De aici, proteinele sintetizate circulă prin alte
vezicule anterograde spre zonele trans ale AG. Există și proteine secretorii destinate şi
altor compartimente celulare, cum ar fi mitocondriile, lizozomii, peroxizomii, nucleul; aceste
proteine sunt dirijate spre o rețea complexă de membrane și vezicule numită rețeaua
trans-Golgi (TGN). Ulterior, proteinele sunt dirijate în 3 tipuri de vezicule.
1. Prima categorie de vezicule este emisă prin înmugurire din rețeaua trans-Golgi și se
îndreaptă direct spre plasmalemă pentru procese de exocitoză. Aceste vezicule
sunt caracteristice în toate tipurile celulare pentru anumite proteine de secreție care
sunt emise în mod continuu, realizând un proces de secreție constitutivă.
Exemple în acest sens sunt: secreția colagenului de către fibroblaste sau secreția
proteinelor serice de către hepatocite.
2. A doua categorie este reprezentată de vezicule care sunt stocate în citoplasmă
până în momentul în care un semnal specific de exocitoză inițiază procesul de
eliberare a conținutului acestor vezicule către exteriorul celulei. Această cale de
secreție este numită discontinuă sau reglată. Unii hormoni peptidici (ACTH -
adenocorticotrop, insulină, glucagon) din celule endocrine sau diferite enzime
digestive din celulele acinare pancreatice precum și unii neurotransmițători
neuronali urmează această cale de secreție.
3. A treia categorie de vezicule de secreție se îndreaptă spre lizozomi (organite ale
digestiei celulare), unde conținutul acestora poate fi maturat (clivarea unor pro-
 2

enzime) înainte de exocitoză. Alți produși de secreție pot fi inactivați și trimiși spre
compartimentele endosomale înainte de fuziunea finală cu lizozomii

Prescurtări:
RER – reticul endoplasmatic rugos
REN – reticul endoplasmatic neted
AG – aparat Golgi

Biosinteza proteinelor

Generalități privind biosinteza proteinelor

Abilitatea celulelor de a menţine un înalt nivel de ordine într-un univers haotic

depinde de informaţia genetică, informaţie care este exprimată, menţinută, replicată şi
ocazional ameliorată printr-o serie de procese specifice cum ar fi: sinteza ARN şi a
proteinelor, repararea ADN, replicarea ADN şi recombinarea genică.
În cadrul acestor procese, informaţia dintr-o secvenţă lineară de nucleotide este
transpusă fie într-un alt lanţ de nucleotide (ADN sau ARN) fie într-un lanţ de aminoacizi
(peptid).
Proteinele constituie mai mult de 50% din masa uscată a unei celule iar sinteza lor
este esenţială pentru menţinerea statusului celular ca şi pentru creştere şi dezvoltare.
Sinteza proteinelor reprezintă cel mai complex proces biosintetic descris până la
momentul de faţă; aceasta deoarece, la eucariote, procesul de sinteză a proteinelor
implică activitatea a 70 proteine ribozomale diferite, a peste 20 de enzime necesare
activării aminoacizilor precursori, a zeci de proteine auxiliare alături de factori de iniţiere,
elongare şi terminalizare, a aproximativ 100 enzime adiţionale pentru procesare finală a
diferitelor proteine, a peste 40 de tipuri de ARNt. Circa 300 de macromolecule sunt
implicate în cooperarea necesară sintezei proteinelor.
Necesar de „materiale” pentru biosinteza proteinelor
Sinteza proteinelor necesită, ca şi construcţia unei clădiri,
- “cărămizi” care în acest caz sunt reprezentate de aminoacizi
- “transportorii” – ARNt specifici
- “constructori” – ribozomii
- “un plan”, aici reprezentat de informaţia cuprinsă în ARNm, copiat pe baza codului
genetic cuprins în ADN

ARNt - de transfer
ARNt reprezintă sistemul de transport pentru aminoacizii care se vor constitui, în
citoplasmă, în viitorul lanţ peptidic; acţionează ca şi molecule adaptor, care vor transla
(traduce) secvenţa nucleotidică în secvenţă peptidică.
Molecula de ARNt este o moleculă mică, având circa 70-90 nucleotide. Are o
structură specifică, cu o extremitate posedând sistemul de conectare la secvenţa
codonului de pe ARNm (deci un anticodon) şi o alta care cuprinde sistemul de conectare
la un aminoacid specific.
O a doua funcţie a ARNt este aceea de a activa un aminoacid (AA) specific,
cuplându-l la capătul carboxi–terminal printr-o legătură de înaltă energie; astfel, capătul
carboxi-terminal “încărcat” din punct de vedere energetic va putea să se cupleze cu
regiunea amino-terminală a următorului aminoacid adus de un alt ARNt. Activarea este
posibilă numai în prezența unei enzime, specifică pentru fiecare aminoacid, numită
aminoacil-ARNt-sintetază. Activarea este necesară, deoarece un AA neactivat nu va putea
 3

fi adăugat unui lanţ polipeptidic în creştere. Activarea AA necesită energia furnizată de

hidroliza ATP.

Structura ARNt (forma desfăşurată) Structura ARNt (structura tridimensională)

Ribozomii

Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt organite celulare nemembranare ce participă

la sinteza proteinelor prin asamblarea acizilor aminaţi într-o ordine stabilită de ARNm şi
ARNt. Sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia eritrocitelor; se găsesc liberi în
citoplasmă sau ataşaţi membranelor reticulului endoplasmatic rugos şi membranei externe
a învelişului nuclear. Numărul ribozomilor variază în funcţie de tipul celular şi starea
funcţională a celulelor.
La eucariote, ribozomul, ca și organit fundamental al sintezei proteice, este un
nanosistem și, în același timp, cel mai mare complex biologic asimetric, structura sa fiind
determinată prin difracție cu raze X în anul 2010.
Structura morfologică:
Ribozomii nu pot fi observaţi în microscopia fotonică.
În microscopia electronică au fost descrişi ca şi corpusculi elipsoidali cu diametrul
mare de 20-25 nm iar cel mic de 15-17 nm.
Din punct de vedere ultrastructural cuprind 2 subunităţi:
- Subunitatea mică  la eucariote au un coeficient de sedimentare 40S (30S
la procariote)
- Subunitatea mare  la eucariote au un coeficient de sedimentare 60S (50S
la procariote)
Subunitatea mică prezintă o proeminenţă numită cap, o platformă şi o bază sau
corp (platforma şi baza reprezintă 2/3 din unitate). Între cap şi bază se găseşte o
strangulaţie.
Subunitatea mare prezintă 3 proeminenţe din care una centrală numită
protuberanţă centrală iar celelalte – tulpină şi creastă. Între protuberanţa centrală şi
creastă există o depresiune şi un canal prin care se scurge lanţul polipeptidic în reticulul
endoplasmatic rugos.
 4

Ribozomii se formează prin autoasamblarea în citoplasmă a celor două subunităţi

în prezenţa ionilor de Ca2+ şi Mg2+. Informaţia necesară asamblării ribozomilor este
conţinută în componentele sale, nefiind necesari factori neribosomali; ARNr este esenţial
acestui proces.
Asamblarea ribozomilor începe în nucleoli; ARNr după ce este sintetizat este
îmbrăcat în proteine formând precursori ribozomali ce trec în citoplasmă.
Structura moleculară a ribozomilor
Ribozomii au o masă moleculară de 3,3 MDa și sunt compuși din:
- ARN ribozomal (ARNr). Toate speciile de ARNr provin dintr-un precursor comun
care după ce a fost sintetizat pe matriţa ADN este scindat. Pe lângă rolul important
pe care îl are în asamblarea proteinelor ribozomale ARNr joacă rol important în
procesul de recunoaştere între ribozom–ARNm–ARNt
- proteine bazice bogate în arginină şi lizină;
- ioni de Mg2+ şi Ca2+.
a) subunitatea mică este formată dintr-o moleculă de ARNr cu un coeficient de
sedimentare 18S şi pondere moleculară 600000 Da şi 33 de proteine diferite
b) subunitatea mare este formată din:
- 3 molecule ARNr cu un coeficient de sedimentare 28S, 5,8S şi 5S;
- 45 proteine diferite;
Structura tridimensională a ribozomilor a fost descrisă complet pentru E. coli în
august 2000. Astfel s-a constatat că proteinele din compoziţie sunt structuri de asigurare a
unităţii şi mobilităţii ribozomale, fiind situate mai mult la suprafaţa ribozomului de unde
trimit extensii sinuoase spre interior, unde sunt locaţiile de cuplare a ARNt. Sinteza
propriu-zisă a peptidului şi mai ales formarea legăturii peptidice reprezintă opera aproape
exclusivă a ARNr 23S (28S la eucariote). Astfel ribozomul poate fi privit ca o uriaşă
riboenzimă.

ARNm, planul construcţiei proteinelor

ARN este sintetizat (copiat) plecând de la molecula bicatenară de ADN sub

influenţa unor enzime denumite ARN-polimeraze; procesul poartă numele de transcripţie.
Toate cele 3 tipuri de ARN (transfer, mesager sau ribozomal) reprezintă copii ale unor
secvenţe de ADN.
ARNm este deci o moleculă monocatenară, cu lungimea cuprinsă între 70 şi 10.000
de nucleotide. Deşi, în principiu, orice parte a moleculei de ADN poate fi transcrisă, numai
anumite zone sunt utilizate în acest scop, în funcţie de anumite secvenţe nucleotidice,
denumite promotori.
Sunt definite trei tipuri de ARN şi anume ARNm, ARNt şi ARNr.

Codul genetic și modul de interpretare

În timpul sintezei proteice, maşinăria translaţională se mişcă dinspre capătul 5’ spre

capătul 3’ al moleculei de ARNm. Secvenţa ARNm este citită cu câte 3 nucleotide odată (3
nucleotide succesive = codon). Fiecare aminoacid este specificat în secvenţa ARNm de
către un triplet de nucleotide, denumit codon, care corespunde unei secvenţe similare de
nucleotide la nivelul ARNt, anticodon.
 5

Complementaritatea ARNm-ARNt. Alinierea ARNm şi ARNt este antiparalelă.

Trei tipuri de relaţii posibile codon anticodon atunci când anticodonul ARNt conţine
inozinat

Deoarece numai un anumit ARNt poate fi complementar unui anumit codon de pe

ARNm, acesta din urmă va determina aminoacidul specific ce va fi adăugat.
Având în vedere că ARN este compus din 4 tipuri de nucleotide, există 64 de
posibilităţi de a aranja câte 3 nucleotide într-un codon (4x4x4). Trei secvenţe din aceste 64
nu codifică pentru aminoacizi, reprezentând codonii stop. Rămân deci, 61 de codoni care
vor codifica pentru 20 de aminoacizi. De aceea majoritatea AA sunt reprezentaţi de mai
mult de 1 codon, motiv pentru care codul genetic este denumit degenerat. Doi AA, Met şi
Trp sunt reprezentaţi de un singur codon şi în acelaşi timp sunt cei mai puţin abundenţi AA
dintr-o celulă.
Degenerarea codului genetic constă fie în faptul că există mai mulţi ARNt specifici
pentru acelaşi aminoacid fie în acela că un ARNt poate cupla mai mulţi codoni diferiţi. De
fapt, ambele situaţii sunt valabile. Pentru unii aminoacizi există mai mult de un ARNt, iar
unele molecule de ARNt sunt astfel construite încât necesită o omologie numai la nivelul
primelor 2 nucleotide din codon, tolerând o nepotrivire la cel de-al treilea – ipoteza wobble
– şovăială.
De exemplu, alanina (Ala) este codată de tripletele GCU, GCC, GCA sau GCG.
Primele 2 perechi de baze (GC şi AT) la nivelul cuplului codon-anticodon formează legături
puternice de hidrogen (numite legături Watson-Crick); în schimb, a treia bază azotată din
codon (A, U sau C) formează punţi de hidrogen slabe cu reziduul inosinat, localizat în
prima poziţie a anticodonului (vezi figura de mai sus).

Etapele biosintezei proteice şi evenimente moleculare implicate

Sinteza proteinelor include 3 etape principale şi 2 accesorii, una care precede

sinteza propriu-zisă – activarea presintetică a precursorilor şi una postsintetică –
procesarea lanţului de aminoacizi.
 6

În rezumat, etapele se prezintă după cum urmează:

Pentru sinteza unui polipeptid cu o secvenţă definită sunt necesare 2 condiţii
biochimice:
- grupul carboxil al fiecărui aminoacid trebuie să fie activat pentru a facilita
formarea legăturii peptidice
ETAPA I - trebuie stabilită o legătură între fiecare nou AA şi informaţia din ARNm-ul
care îl codează.
ACTIVAREA Ambele necesităţi sunt îndeplinite de ataşarea unui AA la un ARNt specific în
PRESINTETICĂ A prima etapă a sintezei proteice. Ataşarea AA corect este esenţială. Această
PRECURSORILOR reacţie are loc în citoplasmă şi nu în ribozom. Fiecare din cei 20 de aminoacizi
este cuplat covalent la ARNt specific prin energia furnizată de hidroliza ATP, în
prezenţa unor enzime de activare dependente de Mg, numite ARS (amioacil
ARNt-sintetaze). Odată ce AA este ataşat la ARNt, se formează un aminoacil-
ARNt (AA-ARNt) iar AA este numit „activat”.
ARNm care transportă codul pentru polipetidul de sintetizat se cuplează la
subunitatea ribozomală mică şi la AA-ARNt. Apoi are loc cuplarea subunităţii
ETAPA II
mari pentru a forma complexul de iniţiere. AA-ARNt de iniţiere şi codonul AUG
INIŢIEREA
de pe ARNm semnalizează debutul sintezei polipeptidului. Acest proces
necesită GTP şi este indus de o serie de factori numiţi factori de iniţiere.
Polipeptidul nascent este alungit prin legarea covalentă succesivă a unităţilor
AA, fiecare fiind transportat la ribozom în poziţia corectă de către ARNt
ETAPA III-a
specific. Elongarea necesită proteine citoplasmatice numite factori de elongare.
ELONGAREA
Ataşarea fiecărui AA-ARNt şi mişcarea ribozomului de-a lungul ARNm este
determinată de hidroliza GTP (1 GTP la fiecare reziduu AA adăugat la
polipeptid).
ETAPA IV-a Completarea lanţului polipeptidic este semnalizată de codonii stop din ARNm.
TERMINALIZAREA Polipeptidul este eliberat din ribozom cu ajutorul factorilor de eliberare.
Pentru determinarea formei active biologic, polipeptidul trebuie pliat pentru
ETAPA V determinarea conformaţiei tridimensionale. Înainte sau după pliere,
PLIERE ŞI PROCESARE polipeptidele suferă procesare enzimatică care include înlăturarea unor
POSTTRANSLAŢIONALĂ aminoacizi (de obicei de la capătul amino-terminal), adiţia grupărilor acetil,
fosforil, metil, carboxil etc.), ataşarea unor grupări carboxilice sau prostetice

ETAPA I – ACTIVAREA PRESINTETICĂ A PRECURSORILOR

Aminoacil-ARNt-sintetazele activează ARNt.

Am văzut modul în care un anumit ARNt recunoaşte codonul care specifică un
anumit aminoacid. Să vedem modul în care ARNt cuplează AA devenind activat. Acest
proces crucial este catalizat de 20 aminoacil-ARNt sintetaze (ARSs), fiecare fiind capabilă
de a recunoaşte un anumit AA şi ARNt-ul său corespunzător. Aceste enzime de cuplare
leagă un AA la hidroxilii 2’ sau 3’ care sunt liberi la nivelul ribozei din adenozină, înspre
capătul terminal al moleculei de ARNt. Reacţia de cuplare a AA este o reacţie în doi paşi,
dependentă de hidroliza ATP.

Enzimă + AA + ATP Mg Enzimă(aminoacil-AMP) + PPi

ARNt + Enzimă(aminoacil-AMP) aminoacil-ARNt + AMP + Enzimă

În prima etapă, enzima, aminoacidul şi ATP formează un complex şi eliberează PPi

În a doua etapă, grupul aminoacil este transferat din complexul enzimatic pe ARNt,
care va elibera AMP.
Aproape jumătate din ARSs transferă grupul aminoacil la hidroxilul 2’ al adenozinei,
constituind sintetaze de clasa I, iar celelalte, care transferă aminoacilul la hidroxilul 3’ al
adenozinei reprezintă sintetaze de clasa II. AA-ARNt rezultat păstrează energia rezultată
din hidroliza ATP, reziduul de aminoacid fiind astfel activat. Echilibrul reacţiei este dirijat
 7

înspre activarea aminoacidului datorită pirofosfatazei care desface legăturile

fosfoanhidridice înalt energetice din pirofosfat.
Întreaga reacţie se poate scrie sub forma:

AA + ATP + ARNt enzimă aminoacil-ARNt + AMP + 2Pi

Fiecare moleculă de ARNt este recunoscută de o aminoacil-ARNt-sintetază specifică.

Identificarea ARNt de către ARS specifică este la fel de importantă pentru translaţie ca şi
împerecherea corectă codon-anticodon. Odată ARNt încărcat cu un AA, împerecherea
codon-anticodon va direcţiona ARNt pe locul corect din ribosom. Dacă este ataşat un alt
AA se produce o eroare în sinteza lanţului.

Activarea presintetică a aminoacidului

 8

Nu se ştie încă precis modul în care ARS identifică ARNt specific. Se ştie totuşi că o ARS
poate adăuga acelaşi AA la 2 (sau mai mulţi) ARNt, cu anticodoni diferiţi care codează
acelaşi AA. Astfel, fiecare din aceşti ARNt diferiţi au situsuri de cuplare similare care vor fi
recunoscute de sintetaze.
În vederea identificării unui anumit AA de către ARNt, un rol important îl joacă structura
braţului acceptor al ARNt. Inserţia unei singure perechi de baze la nivelul braţului acceptor
pentru AA la ARNtPhe poate comuta identitatea acestuia de la Phe la Ala.

INIŢIEREA

Semnalul de iniţiere la nivelul ARNm este codonul AUG.

Primul eveniment al etapei de iniţiere este ataşarea unei molecule libere de Met la
ARNtMet (specific) sub acţiunea unei aminoacil-ARNt-sintetaze specifice. Există cel puţin
2 tipuri de ARNtMet. Primul tip, desemnat sub sigla ARNtiMet, poate iniţia sinteza proteică
în timp ce al doilea poate incorpora Met dar nu participă la creşterea lanţului polipeptidic.
Aceeaşi enzimă, metionil-ARNt-sintetaza poate ataşa Met la ambele tipuri de ARNt dar
numai complexul metionil-ARNtiMet poate cupla subunitatea ribosomală mică în vederea
iniţierii sintezei proteice. (la bacterii, grupul amino al Met este formilat). Complexul Met-
ARNtiMet (asistat de un complex proteină-GTP) împreună cu subunitatea ribosomală mică
se leagă la ARNm, pe un situs specific, localizat adesea în imediata vecinătate a
codonului de iniţiere AUG.
La majoritatea bacteriilor, subunitatea ribosomală mică identifică situsul de iniţiere prin
interacţiunea dintre anumite secvenţe din ARNr16s şi ARNm. La nivelul ARNm există aşa
numita secvenţă Shine-Delgarno chiar lângă situsul de start al sintezei proteice, secvenţă
care este complementară cu o secvenţă la sau imediat lângă capătul 3’ al moleculei de
ARNr16s. Astfel:

mRNA5’-UAAGGAGG-(5-10 nucleotide)-AUG
HO-AUUCCUCC-(aprox.1400 nucleotide)-5’ rRNA

Semnalele start pentru sinteza proteică nu se potrivesc exact cu secvenţa din ARNr dar în
general există o corespondenţă la 6 din 8 nucleotide. Astfel, ARNr bacterian joacă un rol
esenţial în selectarea unui situs de start al sintezei proteice la nivelul ARNm. Astfel,
ribosomii bacterieni pot iniţia sinteza proteică la nivelul acestor situsuri chiar dacă acestea
sunt situate in mijlocul unor molecule de ARNm foarte lungi.
La eucariote, mecanismul prin care subunitatea ribosomală mică recunoaşte situsul de
iniţiere nu este precizat. Primul semnal recunoscut este capătul 5’, prezent la toate
moleculele ARNm la eucariote. Totuşi, unele molecule de ARNm viral care sunt translate
prin mecanismul celulă gazdă în eucariotele infectate, nu posedă capăt 5’. În acest caz,
recunoaşterea are loc cu ajutorul unor factori proteici adiţionali. De obicei, după
recunoaşterea capului 5’, are loc o glisare a subunităţii mici de-a lungul moleculei de
ARNm în vederea localizării AUG. De obicei este utilizat primul codon AUG dar eficienţa
iniţierii este accentuată considerabil de prezenţa unor anumite nucleotide în preajma AUG.
Această secvenţă, esenţială pentru iniţiere, situată la capătul 5’ al ARNm se numeşte
secvenţă Kozak (Marilyn Kozak).

mRNA5’-ACCAUGG-

Ca şi suport al acestei ipoteze, menţionăm că un ARNm circular artificial care nu are

capete nu va fi translat. De asemenea, ARNm fără capătul 5’ sunt slab translate iar mutaţii
 9

survenite la nivelul secvenţei Kozak duc la o scădere a iniţierii sintezei proteice. Totuşi,
chiar dacă în cazul virusului poliomielitei, lipseşte capătul 5’, ribosomul găseşte situsul de
iniţiere la 600 de nucleotide de acest capăt. Se pare că, la eucariote, translaţia ARNm are
loc după recunoaşterea capului 5’ fie prin utilizarea primului AUG fie prin recunoaşterea
unui AUG proximal datorită secvenţei Kozak specifice.

Factorii de iniţiere, ARNt, ARNm şi subunitatea ribozomală mică formează un complex de

iniţiere.
Subunitatea ribosomală mică poate găsi situsul de iniţiere datorită unui grup de proteine,
denumite factori de iniţiere (IF). Fără aceste proteine nu se poate forma complexul de
iniţiere (cu ARNm, ARNtMet şi subunitatea mică). S-au caracterizat 3 IF la procariote şi cel
puţin 5 la eucariote.
La procariote, IF3 este esenţial pentru găsirea AUG.
La eucariote, complexul eIF4 asigură faptul că ARNm este monocatenar (astfel asigurând
atât fixarea capului 5’ cât şi eliminarea unor structuri secundare nedorite); de asemenea,
eIF4 asigură faptul că 5’ este pregătit pentru ca subunitatea mică să localizeze AUG.
Numai după ce subunitatea mică găseşte şi leagă AUG, subunitatea mare poate fi
adăugată.

Iniţierea lanţului polipeptidic.

eIF2 care aduce cuplată o moleculă de GTP se va lega de Met-ARNtiMet. (la procariote,
Met de la ARNtMet este formilată).
eIF2+ Met-ARNtiMet leagă eIF3 şi complexul eIF4 alături de ARNm şi R40, formând
complexul de iniţiere de 40S.
Are loc poziţionarea corectă a Met-ARNtiMet la AUG, cu consum energetic (ATP şi GTP).
Este eliberat eIF3.
Este cuplată R60, cu intervenţia eIF1 şi eIF5. Se consumă o moleculă de GTP. Se
formează R80, deci ribozomul funcţional, gata de sinteză şi care va cuprinde locurile E şi
P (spre capătul 5’) şi locul A (spre capătul 3’). Sunt eliberaţi factorii de iniţiere care-şi reiau
funcţia.

Inițierea lanțului polipeptidic.

Capetele 3’ şi 5’ ale ARNm sunt cuplate
cu un complex proteic care cuprinde
unii factori de iniţiere şi proteina de
cuplare PAB. eIF4E şi eIF4G sunt parte
a unui complex mai mare numit eIF4F,
complex care cuplează subunitatea
ribozomală mică (40S)

Elongarea lanţului polipeptidic.

Presupune intervenţia unor factori de elongare (EFTu, EFTs şi EF-G la eucariote).

În acest moment, Met-ARNtiMet ocupă locul P în ribosom.
 10

Inserţia. Sub influenţa unui complex EFTu-GTP, are loc poziţionarea corectă a unui AA-
ARNt în locul A al ribozomului. GTP este hidrolizat iar EFTu-GDP este regenerat sub
influenţa EFTs fiind retransformat în EFTu-GTP.

Locul A este liber pentru al doilea AA-

ARNt care va fi cuplat la lanţ

Al doilea AA-ARNt este adus de către

EFTu-GTP, eliberat şi fixat pe locul A.
GTP din complex este hidrolizat iar
EFTu-GDP este eliberat în citoplasmă
unde va regenera EFTu-GTP sub
influenţa EFTs-GTP

Al doilea AA-ARNt este inserat în

locul A
 11

Transferul. Aici, lanţul peptidic de pe locul P (în acest caz, doar Met) este desprins de
ARNt de pe locul P şi cuplează AA de pe locul A printr-o legătură peptidică. Locul P va fi
ocupat de un ARNt deacilat iar locul A de un dipeptidil ARNt.

Translocarea. Prin hidroliza unei molecule de GTP, ribosomul se deplasează către capătul
3’ cu un codon. Astfel, ARNt de pe fostul loc P este eliberat în citoplasmă, locul P devine
 12

acum locul A şi va fi ocupat de acelaşi dipeptidil ARNt. Locul A este acum liber şi gata de
a primi un nou AA-ARNt. Acest proces este mediat de EF-G, proteină care aduce cuplată
molecula de GTP necesară translocării.

Prin acelaşi mecanism se adaugă, pas cu pas câte un nou aminoacid, conform codonilor
respectivi, la lanţul polipeptidic în creştere.
 13

Desfășurarea secvențială a etapei de elongare a lanțului

14
 15

Terminalizarea.

Are loc în momentul când citirea ARNm întâlneşte pe acesta unul din cei 3 codoni stop,
UAA, UAG, UGA. Aceştia nu fixează nici un ARNt ci unul din cei 2 factori specifici, RF1
sau RF2. Aceştia, induc hidroliza legăturii lanţului peptidic cu ultimul ARNt, cu regenerarea
COOH terminal. Sinteza a luat sfârşit.
 16

RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)

RE este un organit celular membranar, localizat perinuclear în interiorul celulelor

eucariote, format din 3 elemente: o reţea de cisterne conectată printr-un sistem tubular
complex alături de vezicule care realizează comunicarea cu alte organite intracelulare.
Membranele RE se continuă, din loc în loc cu membrana nucleară externă. RE este
abundent în celulele cu procese intense de sinteză şi secreţie, membranele sale
reprezentând mai mult de jumătate din totalul suprafeței membranelor într-o celulă
eucariotă. RE se prezintă în celulă sub două forme: Reticul Endoplasmatic Rugos (RER),
cu ribosomi ataşaţi la suprafaţă şi Reticul Endoplasmatic Neted (REN), fără ribosomi
ataşaţi. Cele două tipuri de RE diferă şi ca funcţii şi structură chimică.
Structura generală a reticulului endoplasmatic include o reţea de structuri saculare,
mărginite de membrane, reunite de elemente ale citoscheletului şi conectate printr-o reţea
de canalicule specifice. Membranele RE sunt de natură fosfolipidică şi delimitează lumenul
cisternelor RE, lumen care ocupă 10% din volumul celular şi care se continuă cu spaţiul
perinuclear (spaţiul între membranele nucleare internă şi externă).
Deşi cele două regiuni ale RE, rugos şi neted, nu sunt separate printr-o graniţă netă, ci
prezintă interconexiuni morfologice şi funcţionale; RE rugos este specializat în sinteza
proteinelor (având ribozomii legaţi de membrană), iar RE neted în sinteza lipidelor. De
aceea RE neted este bine dezvoltat numai în celule specializate în sinteza lipidelor, în
restul celulelor fiind slab reprezentat şi în acest caz este numit RE de tranziţie (în loc de
RE neted). RE mai este implicat în depozitarea calciului intracelular, iar membranele sale
reprezintă locul sintezei tuturor tipurilor de proteine şi lipide care intră în compoziţia
organitelor celulare (aparat Golgi, lizozomi, endozomi, vezicule secretorii, chiar RE).
Majoritatea proteinelor destinate interiorului celorlalte organite celulare sau proteinele
destinate exportului (exocitozei), sunt iniţial produse în lumenul RE.
Structura chimică generală a RE include 60% proteine și 40% lipide – fosfolipide şi
colesterol; Glicoproteinele membranare sunt situate pe faţa luminală (non-citoplasmatică)
a membranei. Prin aceasta lumenul RE prezintă asemănări cu spaţiul extracelular, fiindcă
şi în cazul plasmalemei grupările glucidice sunt la exteriorul plasmalemei (pe fața non-
citoplasmatică). Lipidele din membrana RE sunt în majoritate fosfolipide, cele majore fiind:
fosfatidilcolina (45%), fosfatidiletanolamina (30%), fosfatidilserina (10%) şi
fosfatidilinozitolul (5%). Există puţin colesterol, iar acizii graşi din fosfolipide sunt foarte
nesaturaţi, ceea ce conferă o mare fluiditate membranei RE.
Enzimele cele mai frecvent întâlnite la RE sunt: NADH citocromul b5, ATPaza, şi enzima
marker – glucozo-6-fosfatază.
Originea RE nu este clară: este posibil să provină prin înmugurirea membranei nucleare
externe.

RETICULUL ENDOPLASMATIC RUGOS (RER)

RER este format din saci (cisterne) şi tuburi care au un lumen comun, având la
suprafaţă ataşaţi ribosomi.
În microscopia fotonică, RER se poate observa ca o formaţiune bazofilă perinucleară. În
celulă poate ocupa diverse poziţii: în celulele pancreasului exocrin sau în celulele
parotidei, RER ocupă o poziţie bazală. În hepatocite RER este dispus concentric în jurul
nucleului formând corpii Berg. În neuroni este bine dezvoltat la nivelul corpului neuronal
formând corpii Nissl. Membranele RER se continuă cu membrana nucleară externă iar
lumenul RER se continuă cu spaţiul perinuclear (vezi capitolul nucleu).
 17

RETICULUL ENDOPLASMATIC NETED (REN)

Este reprezentat de o reţea de canalicule (canale mai mici) care comunică cu sacii care
formează RER. Nu prezintă ribozomi la suprafaţă. Se poate găsi în toate tipurile celulare,
dar este mai bine dezvoltat în:
celule care sintetizează hormoni steroizi: suprarenală, celule interstiţiale din testicul şi
ovar;
celule care sintetizează mari cantităţi de glicogen: hepatocite, miocite;
celule care sintetizează pigmenţi: melanocite.
Funcţiile RE
Putem descrie trei tipuri de funcţii:
- funcții specifice reticulului endoplasmatic rugos
- funcții specifice reticulului endoplasmatic neted
- funcții comune celor două tipuri de reticul endoplasmatic
Funcţii specifice RER
Sinteza şi sortarea proteinelor prin prezenţa ribozomilor ataşaţi.
Având ribozomi ataşaţi, principala funcţie a RE rugos constă în sinteza proteinelor, şi
anume a proteinelor „de export”, ce sunt secretate de celule, precum şi a proteinelor care
vor intra în structura membranelor, destinate diferitelor compartimente membranare ale
celulei. Se înţelege de ce RE rugos este foarte bine dezvoltat în celulele pancreasului
exocrin (ce secretă enzime digestive), în plasmocite (care sintetizează imunoglobuline), în
hepatocite (care produc albumina şi alte proteine serice). De asemenea, având rol în
biogeneza membranelor, este bine dezvoltat în neuroni, care trebuie să-şi întreţină „o
suprafaţă mare de membrană” în prelungiri.
RER are capacitatea de a capta proteinele din citoplasmă, în timpul sintezei lor de către
ribosomi; o parte dintre aceste proteine sunt translocate parțial prin membrana RER și
devin proteine structurale iar altele sunt translocate complet în lumenul RER, devenind
proteine secretorii.
Mecanismele de translocare prin membranele RER diferă pentru proteinele solubile (de
export) față de cele structurale (cu domenii transmembranare).
 18

Sortarea intracelulară a proteinelor

Sinteza polipeptidelor începe în citoplasmă. În momentul în care polipeptidul are circa 30

de aminoacizi, sinteza poate urma două căi:

IMPORT CO-TRANSLAŢIONAL IMPORT POST-TRANSLAŢIONAL

Dacă este destinat oricărui dintre Dacă polipeptidele sunt destinate
compartimentele sistemului citoplasmei sau importului nuclear,
endomembranar, polipeptidul devine mitocondriilor, cloroplastelor sau
asociat cu membranele RER şi este peroxizomilor, sinteza lor continuă în
transferat prin aceste membrane în lumen citoplasmă. Atunci când polipeptidul este
(cisternele RER) în timp ce sinteza complet, este eliberat din ribozom şi fie
continuă. Ulterior, polipeptidul complet rămâne în citoplasmă, fie este transportat în
rămâne în RER sau este transportat prin organitele ţintă prin transport
 19

vezicule la complexul Golgi sau către alte posttranslaţional. Mecanismele de transport

destinaţii. Proteinele membranare integrale sunt specifice pentru fiecare organit.
sunt inserate în membranele RER pe
măsură ce sunt sintetizate şi nu sunt
eliberate în lumen.

COMPLEXUL GOLGI (CG)

CG este un organit celular membranar format dintr-un grup heterogen de compartimente

delimitate de membrane – un grup de cisterne.

Structura în microscopia fotonică

În microscopia fotonică, CG este vizibil doar datorită unor coloraţii speciale, cum ar fi
impregnaţia argentică. Este un organit polimorf, cu variate aspecte morfologice: vacuole,
trabecule anastomozate etc. Poziţia CG în celulă variază în funcţie de tipul şi funcţia
celulei. În celulele nervoase (neuroni) CG este dispus perinuclear. În celulele glandelor cu
secreţie exocrină CG este situat între nucleu şi polul apical, aproape de zona de sinteză a
produşilor de secreţie. În celulele endocrine este situat între nucleu şi polul bazal. Este o
structură în permanentă transformare (dinamică) şi mişcare, situându-se în zonele din
celulă unde activitatea metabolică este mai accentuată.

Funcţiile CG
Funcţii în secreţia celulară
formarea de granule de secreţie: compuşii sintetizaţi în RE sunt înglobaţi în microvezicule
şi trimişi la dichtiozomi. Aici, microveziculele fuzionează cu aceştia iar conţinutul se varsă
în lumenul sacilor CG. Enzimele din CG acţionează asupra acestor produşi în variate
moduri;
glicozilarea terminală a proteinelor: produşii de secreţie proveniţi din RE sunt glicozilaţi
terminal în prezenţa glicozil-transferazei şi -manozidazei;
glicozilarea gangliozidelor şi cerebrozidelor are loc în celulele din creier şi rinichi şi este
asistată de glicoziltransferază;
 20

sulfatarea produşilor proveniţi din RE, în prezenţa sulfotransferazelor: CG are un rol

important în secreţia mucopolizaharidelor;
concentrarea produşilor de secreţie: are loc în sacii CG. Produşii de secreţie
interacţionează cu unele complexe protein-polizaharidice cu sarcină electrică opusă şi îşi
reduc presiunea osmotică, având ca rezultat eliminarea apei şi concentrarea;
maturarea produşilor de secreţie: de exemplu, proinsulina este transformată în insulină
biogeneza lizozomilor: enzimele lizozomale prezintă un marker, manoză-6-fosfat, pentru
care există receptori la nivelul zonelor dilatate din coarnele CG. Aici enzimele sunt
împachetate în vezicule care se desprind ca lizozomi primari.
traficul de membrane şi reciclarea membranelor: traficul de membrane presupune
transferul de vezicule de la RE la CG urmat de formarea de macrovezicule pe faţa de
maturare cu exocitoza acestora. Circuitul endocitoză-sinteză-exocitoză face ca suprafaţa
totală a plasmalemei să rămână constantă.