Sunteți pe pagina 1din 5

Cursul 2

FINANŢAREA PE TERMEN LUNG

Alternativele de finanţare ale întreprinderilor pe termen lung sunt: finanţarea internă


pe seama costurilor de capital recuperate prin amortizarea valorii activelor corporale şi
necorporale, la care se adaugă profitul reinvestit, finanţarea prin creşterea capitalurilor proprii,
finanţarea prin capitaluri împrumutate.

2.1 FINANŢAREA INTERNĂ

2.1.1 Utilitatea şi structura autofinanţării

Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie o resursă generată de activitatea de


exploatare curentă a întreprinderii. Nivelul autofinanţării depinde de investiţiile realizate şi de
gestionarea activităţilor economice. În acelaşi timp este utilizată pentru a finanţa, alături de
activitatea de exploatare, şi noi investiţii viitoare.
Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie pentru toate întreprinderile cel mai
vechi mijloc de finanţare, prin care se asigură:
reînnoirea potenţialului productiv, prin intermediul investiţiilor de înlocuire şi modernizare
în vederea menţinerii nivelului patrimoniului;
creşterea economică, prin intermediul investiţiilor de dezvoltare şi strategice în scopul
creşterii valorii patrimoniului.
Importanţa finanţării interne creşte atunci când întreprinderea nu are acces sau accesul
îi este limitat la capitalurile disponibile pe piaţa monetară şi/sau pe pieţele de capital. Alte
întreprinderi (cele mici, mijlocii şi noi) depind exclusiv de finanţarea internă, întrucât, datorită
costului ridicat al capitalului împrumutat, acestea evită să se îndatoreze. Pentru întreprinderile
cu o situaţie financiară consolidată, care realizează fluxuri importante de profit, finanţarea
internă constituie un mijloc important al finanţării.
Sub aspect structural, finanţarea internă se realizează pe seama amortizării şi profiturilor
nedistribuite. Refacerea capitalului investit în scopul menţinerii nivelului patrimoniului
utilizează amortizarea ca resursă internă de finanţare. Creşterea capitalului investit în
scopul creşterii patrimoniului utilizează profiturile nedistribuite ca resursă internă de
finanţare. Structura autofinanţării, sub aspect financiar-contabil, este următoarea:
AMORTIZĂRI PROFITURI NEDISTRIBUITE

AMORTIZĂRI PRIVIND
IMOBILIZĂRILE REZERVE LEGALE
necorporale
corporale ALTE REZERVE
AJUSTĂRI PENTRU PIERDEREA - rezerve statutare (contractuale)
DE VALOARE A - facilităţi fiscale
IMOBILIZĂRILOR - rezerve din profitul net
necorporale
PRIME DE CAPITAL
corporale
- prime din emisiuni, fuziuni,
în curs
aporturi
PROVIZIOANE
REGLEMENTATE REZERVE DIN REEVALUĂRI
- pentru amortizări derogatorii

DIFERENŢE DIN REZULTATUL REPORTAT


REEVALUAREA - până în momentul distribuţiei
IMOBILIZĂRILOR CORPORALE potrivit destinaţiilor legale şi
statutare

AUTOFINANŢAREA PENTRU AUTOFINANŢAREA PENTRU


MENŢINEREA NIVELULUI CREŞTEREA PATRIMONIULUI
PATRIMONIULUI

Fig. 3.1 Structura autofinanţării

2.1.2 Menţinerea nivelului patrimoniului pe seama finanţării


interne

Considerarea amortizării acumulate, ajustărilor pentru deprecierea sau pierderea de


valoare a activelor imobilizate şi altor elemente cu caracter nemonetar, ca resurse interne de
care dispune întreprinderea pentru a-şi finanţa reînnoirea potenţialului de producţie,
corespunde abordării practicienilor. Logica financiară, bazată pe teoria surplusurilor,
consideră că amortizarea şi ajustările de valoare pentru deprecierea activelor imobilizate
constituie elemente nemonetare care influenţează rezultatul net (surplusul monetar) al
întreprinderii. Aceste elemente nemonetare corectează rezultatul impozabil, influenţând
indirect impozitul pe profit, participarea salariaţilor la profit, dividendele (care sunt elemente
monetare). Amortizarea şi ajustările nu generează schimburi de monedă, constituind
operaţiuni interne prin care se corectează evaluarea patrimoniului la închiderea
exerciţiului financiar contabil.
Pierderea de valoare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale,
datorată utilizării sau deţinerii de către întreprindere, pierdere recuperată prin
includerea în costurile de exploatare, constituie amortizarea acumulată, care rămâne la
dispoziţia întreprinderii. Dacă deprecierea fizică este generată de utilizare, în schimb
deprecierea morală este generată de progresul tehnic.
Amortizarea estimează deprecierea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale. Totuşi, sub influenţa progresului tehnic şi inflaţiei, amortizarea acumulată
poate fi inferioară (mai redusă) decât resursele monetare necesare reînnoirii imobilizărilor.
Regimurile de amortizare existente în practică caută să estimeze evoluţia deprecierii
sub aspect tehnic, având sau nu în vedere deprecierea morală, asigurând sau nu corelaţia cu
evoluţia inflaţiei, cu randamentul mijloacelor fixe şi gradul de utilizare a acestora. Acestea
sunt reglementate pe cale legislativă. Indiferent de regimul de amortizare aplicat, se impune a
se a avea în vedere:

 activele corporale şi necorporale supuse procesului de amortizare;


 determinarea valorii de intrare în funcţie de provenienţă, mod de
dobândire sau de realizare;
 stabilirea duratelor normale de utilizare;
 determinarea datei punerii în funcţiune;
 stabilirea cotelor de amortizare;
 scutirile prevăzute de lege;
 scoaterea din funcţiune şi efectele sale financiare.

Regimurile de amortizare aprobate pentru calculul amortizării economice sunt:

Regimul de amortizare liniară

Amortizarea liniară anuală se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare


a cheltuielilor cu amortizarea, calculate sub forma unor anuităţi fixe. Cota de amortizare
liniară (CL) se determină pe baza duratei normale de utilizare (DNU):

1 100
C L%  x100  (3.1)
DNU DNU

Amortizarea liniară anuală AL se calculează prin aplicarea cotei de amortizare liniare


la valoarea de intrare a mijlocului fix (Vi)

C L%
A L  Vi x (3.2)
100

Pentru calculul amortizării medii trimestriale şi lunare a capitalului imobilizat în active


corporale şi necorporale se stabileşte:
 valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe;
 valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe;
 valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
 cota medie anuală unică de amortizare.
Aceste informaţii sunt utile în activitatea de previziune şi respectiv de analiză.

Regimul de amortizare degresivă

Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienţi de


multiplicare, stabiliţi în funcţie de durata normală de utilizare a mijlocului fix:
Coeficient Durata normală

1,5 între 2 şi 5 ani inclusiv


2 între 5 şi 10 ani inclusiv
2,5 mai mare de 10 ani

Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) şi a coeficienţilor de multiplicare (k), se


determină cota de amortizare degresivă (CD):
100
C D%   k sau C D %  C L %  k (3.3)
DNU

Amortizarea degresivă anuală, se realizează prin includerea în cheltuielile de


exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate conform următoarelor reguli:
 în primul an de funcţionare se aplică asupra valorii de intrare a mijlocului fix (Vi) sau
asupra valorii rămase actualizate a mijlocului fix (Vra) cota de amortizare degresivă (C D).
Amortizarea obţinută se include în cheltuieli şi se scade din valoarea de intrare (sau din
valoarea rămasă actualizată, după caz), obţinându-se valoarea rămasă de recuperat (VR);
 în anii următori se aplică asupra valorii rămase de recuperat (la sfârşitul fiecărui an) Vri
aceeaşi cotă de amortizare degresivă (CD), până în anul de funcţionare în care, amortizarea
anuală rezultată este egală sau mai mică cu/decât amortizarea anuală determinată prin raportul
dintre valoarea rămasă de recuperat VR şi numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr);
 din acel an de funcţionare şi până la expirarea duratei normale de utilizare, se trece la
amortizarea liniară (AL). Aceasta se obţine prin raportarea valorii rămase de recuperat (VR) la
numărul anilor rămaşi (Nr).
Deci:
A1 = Vi x CD, VR1 = Vi – A1 (3.5)
A2 = VR1 x CD, VR2 = VR1 – A2 (3.6)
.
.
.
Ai = VRi-1 x CD, VRi = VRi-1 – Ai (3.7)

Se verifică la sfârşitul fiecărui an (anul 2,3,…i) dacă:

VR2 VRi
VR2  C D ...VRi  C D  ... (3.8)
Nrn  2 Nrn i

Răspuns negativ: se continuă aplicarea cotei de amortizare degresivă la valoarea


rămasă de recuperat.
Răspuns afirmativ: se trece la amortizarea liniară. Considerând că afirmaţia este
adevărată în anul 4 de funcţionare, atunci:

VR 4 VR i
AL  sau generalizând: A L  (3.9)
Nrn  4 Nrn i

Regimul de amortizare accelerată

Amortizarea accelerată anuală (AA) se realizează prin includerea, în cheltuielile de


exploatare, a cheltuielilor cu amortizarea, reprezentând:
 în primul an, 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix;
 în anii următori, amortizarea anuală se calculează conform principiului liniar, raportând
valoarea rămasă de recuperat (VR) la numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr).
Deci:

A1 = Vi x 50% VR1 = Vi – A1 (3.15)


VR 1
A2 = Ai = An este (3.16)
Nr

Reglementările actuale prevăd expres că amortizarea capitalurilor imobilizate în


mijloacele fixe din grupa “Construcţii” se realizează în regim liniar, indiferent de
regimul de amortizare utilizat (liniar, degresiv, accelerat) de către întreprindere.
Competenţa de aprobare a utilizării regimului de amortizare liniar şi a celui degresiv revine
Consiliului de administraţie al întreprinderii. Utilizarea regimului de amortizare accelerat se
propune de Consiliul de administraţie al întreprinderii şi se aprobă de organele teritoriale ale
Ministerului Finanţelor.
Amortizarea acumulată nu rămâne neutilizată, deşii întreprinderea nu decide
cumpărarea de active corporale şi necorporale. Aceasta permite finanţarea activităţii
curente de exploatare.