Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ceai
Prezență online
Modifică date / text
Cuprins
1Istorie
2Cultivarea și recoltarea ceaiului
3Prelucrarea frunzelor de ceai
4Clasificare
o 4.1După calitatea frunzelor și gradul de fărâmițare
4.1.1Frunze întregi
4.1.2Frunze mărunțite
5Principalele tipuri de ceai
o 5.1Ceaiul alb
o 5.2Ceaiul verde
5.2.1Ceaiuri chinezești
5.2.2Ceaiuri japoneze (ocha)
5.2.3Ceaiuri aromatizate
o 5.3Ceaiul oolong
5.3.1Varietăți de ceai oolong
o 5.4Ceaiul negru
5.4.1Ceai chinezesc
5.4.2Ceai indian
5.4.3Amestecuri de ceai negru
5.4.4Ceaiuri aromatizate
o 5.5Ceaiul pu-erh
6Efectele asupra sănătății
o 6.1Potențiale beneficii
7Prepararea și servirea ceaiului
o 7.1Metoda chinezească
o 7.2Metoda japoneză
o 7.3Metoda marocană
o 7.4Metoda englezească
o 7.5Metoda rusească
8Ceaiul în culturile lumii
o 8.1China
o 8.2Japonia
8.2.1Tipuri
o 8.3Regatul Unit
o 8.4Hong Kong
o 8.5Iran
o 8.6Irlanda
o 8.7India
o 8.8Sri Lanka
o 8.9Turcia
9Etimologie
10Economie
11Vezi și
12Surse
13Note
14Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
Planta de ceai își are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-
estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost
întrebuințat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la
prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor.
Ceaiul fiind de mare importanță pentru civilizațiile asiatice, s-au născut legende despre
descoperirea sa. O legenda populară chineză spune că împăratul Shennong a
descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în
anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul împăratului, făcând culoarea apei să
se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură și fu plăcut surprins de aroma și
de proprietățile revigorante ale băuturii.
Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma,
fondatorul școlii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă
ani, s-a întâmplat să adoarmă. Disprețuindu-se pentru slăbiciunea sa, își tăie pleoapele
și acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.
Dovezi materiale ale întrebuințării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în
morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară
aparține unui funcționar chinez despre care se știe că a murit în anul 273; despre planta
de ceai se poate să fi pomenit și Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însă
atestarea este nesigură. Cert este că în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului
devenise popular datorită gustului său și a calităților sale medicinale. Ceainăriile
atrăgeau artiștii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre
ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).
Cam în aceeași perioadă (648-749), ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un
călugăr budist, Gyoki; el a plantat arbuștii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al
XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea apar mențiuni rare despre acest obicei și la europeni,
autorii acestora fiind negustorii și misionarii portughezi care trăiseră în părțile acelea
răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai
în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european
a ajuns la Amsterdam în 1606 și pe parcursul secolului a câștigat în popularitate. Ceaiul
a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din Olanda s-a răspândit și în alte
țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la
mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza în urma
căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm
obiceiul, fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.
în Asia: Bangladesh, China, India, Indonezia, Japonia, Malaezia, Nepal, Sri
Lanka, Taiwan, Vietnam;
în Africa: Camerun, Mauritius, Kenya, Ruanda, Zimbabwe;
în America de Sud: Argentina, Brazilia;
în regiunea Mării Caspice și a Mării Negre: Georgia, Iran, Turcia.
Două varietăți principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici
de China (C. Sinensis Sinensis) și cea cu frunze mari de Assam (C. Sinensis
Assamica). Planta de ceai necesită un climat tropical și soluri acide, permeabile și
bogate în humus. Ceaiul se cultivă în pantă, pentru ca apa de ploaie să se poată
scurge, o prea mare umezeală fiind dăunătoare. Cea mai bună calitate a frunzelor este
obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1500 m, deoarece planta crește mai
încet și capătă o aromă mai bună. Pe plantații înmulțirea se face prin butași. După o
perioadă de stat în pepiniere, noile plante de ceai sunt transplantate și lăsate să
crească timp de patru ani înainte de prima recoltare. Dacă asupra plantei nu se
efectuează modificări, aceasta va crește sub forma unui copac, putând atinge și 9 m
înălțime, însă cele de pe plantații sunt menținute la înălțimi mici (de cel mult 1.25 m)
pentru a fi mai ușor de recoltat. Lumina solară indirectă favorizează obținerea unor
frunze cu aromă mai bogată, de aceea printre tufele tunse sunt lăsați să crească copaci
care filtrează și împrăștie razele soarelui. Viața plantei de ceai nu depășește de obicei
40-50 de ani, însă există varietăți care pot atinge și vârsta de 100 de ani. Perioadele în
care se face recoltarea depind de climatul în care se află cultura de ceai. În China și
nordul Indiei (Darjeeling, Assam) sezonul durează din Februarie până în Noiembrie; în
Taiwan, de la sfârșitul lunii Martie până la sfârșitul lunii Octombrie; în Japonia, din Mai
până în Octombrie; în sudul Indiei, Sri Lanka (Ceylon) și Indonezia culesul se face tot
timpul anului, exceptând zonele de mare altitudine. Recoltarea se face după mai multe
metode: fie se culeg doar mugurii apicali, fie se culeg și primele 2-3 frunze în josul
tulpinii sau primele 4-5. Frunzele se culeg împreună cu partea de tulpină pe care se
află, pentru a permite vârfurilor să se regenereze. După o perioadă de 7-10 zile, timp în
care vârfurile plantei se refac, recoltarea se va relua. În țările asiatice majoritatea
culegătorilor sunt femei, iar în Africa printre culegători sunt mai mult bărbați. Ei poartă în
spate coșuri de nuiele în care aruncă frunzele culese. De câteva ori pe zi coșul este
descărcat, recolta strânsă de fiecare culegător este cântărită și inspectată calitativ;
fiecare este plătit în funcție de cantitatea de frunze recoltată.
Clasificare[modificare | modificare sursă]
Sunt mai multe criterii după care se face clasificarea ceaiurilor. Unul dintre ele
este gradul de oxidare („fermentare") a frunzelor, după care avem 5 categorii
principale:
F.O.P. Flowery Orange Pekoe: ceai din cea mai buna recoltă, compus din muguri
și următoarele două frunze din vârf. Termenul „Orange” provine de la numele
dinastiei olandeze Orania-Nassau („Orange” în limba engleză), iar termenul „pekoe”,
provenit din chinezescul pak-ho, denotă perișorii albi de pe mugurii terminali ai
plantei.
O.P. Orange Pekoe: ceai din frunze tinere, strâns rulate; recolta este de buna
calitate, dar ceva mai târzie ca precedenta, în care caz, mulți muguri deja au crescut
și au devenit frunze, ceaiul ajungând să conțină mai puțini muguri.
P. Pekoe: recolta este mai puțin rafinată și nu conține muguri;
S. Souchong: frunzele sunt culese mai din josul tulpinii, sunt mai mari, mai
bătrâne și cu un conținut mai scăzut de teină, iar prin infuzare dau un lichid mai slab
colorat; sunt rulate pe lungime și sunt folosite mai ales în rețetele de ceaiuri
afumate.
Se pot adăuga și următoarele categorii, care indică ceaiuri scumpe, de cea mai bună
calitate, produse de obicei în regiunea indiana Darjeeling:
Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint): obținut numai din mugurii nedeschiși, cărnoși,
fără defecte, acoperiți cu perișori albi; mugurii sunt culeși primăvara, pe timp uscat.
Aceasta este cea mai scumpă varietate de ceai alb și este produs aproape in
exclusivitate în provincia Fujian din soiul Da Bai.
Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb): ceai de calitate foarte bună, considerat a fi
al doilea tip de ceai pe scara valorică după Yin Zhen; sunt culeși nu doar mugurii ci
și primele doua frunzulițe acoperite cu puf argintiu; la fel ca și Yin Zhen, este cules
primăvara, niciodată pe timp ploios și numai după ce roua s-a evaporat complet de
pe plante.
Gong Mei (Sprâncenele onoarei): ceai alb de gradul trei, provenit mai ales din
culturile soiului Xiao Bai.
Shou Mei (Sprâncenele vieții lungi și nobile): cules în urma ceaiurilor Yin
Zhen și Bai Mu Dan; pentru că este recoltat mai târziu, compoziția sa constă din
frunzulițele tinere și mugurii rămași de pe urma recoltărilor anterioare. Gustul său
este fructat, asemănător ceaiurilor oolong.
Ceylon White (Ceai alb de Ceylon): ceai apreciat, produs în Sri Lanka; cultivat la
altitudini situate între 2200 și 2500 m, cules manual și uscat la soare. În urma
infuzării rezultă un lichid auriu cu gust delicat, având note de miere și pin.
Darjeeling White (Ceai alb de Darjeeling): cultivat la 2000 m altitudine, ceaiul
este recoltat și rulat manual, apoi uscat la soare. Culoarea sa este de un auriu pal,
iar gustul suav și ușor dulce.
Ceaiul verde[modificare | modificare sursă]
Ceaiul verde este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora
imediat după recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere.
Majoritatea ceaiurilor verzi sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice.
Frunzele pot fi uscate prin metoda tradiționala chinezească de prăjire în tigaie sau prin
metoda japoneză de oprire a oxidării cu abur fierbinte; aceste procedee distrug enzima
responsabilă de oxidarea frunzelor.
Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o ușoară nuanța verde-gălbuie și aromă
delicată specifică.
Originar din China, este cel mai consumat tip de ceai în tarile asiatice, fiind popular și în
restul lumii.
Ceaiuri chinezești[modificare | modificare sursă]
Gyokuro (Picătura de rouă): cel mai prețios ceai japonez. Cu cel puțin două
săptămâni înainte de recoltare, frunzele sunt acoperite, pentru ca diminuarea luminii
solare să dulceața ceaiului.
Matcha: ceai măcinat sub formă de pulbere fină, folosit în cadrul Ceremoniei
ceaiului, dar și pentru a da gust și culoare unor feluri de mâncare.
Sencha: ceai japonez nefărâmițat, cu gust ierbos provenit din prima și a doua
recoltă.
Bancha: ceai provenit din a treia și a patra recoltă; are o aromă puternică de
fânețe.
Ceai verde Jasmine
Kukicha: ceai obținut din rămurele și codițe de ceai. Gustul său amintește de cel
de nuci și de rooibos.
Tamaryokucha : ceai verde cu aromă de fructe de pădure, migdale, citrice și
ierburi.
Ceaiuri aromatizate[modificare | modificare sursă]
Jasmine: ceai verde impregnat cu parfum de iasomie; procedeul este originar din
nordul Chinei și constă în așezarea alternativă a straturilor de ceai și flori, urmata de
o a doua uscare a ceaiului dupa impreganare șî îndepărtarea florilor.
Osmathus: ceai obținut printr-o metodă similară cu cea de obținere a
ceaiului Jasmine.
Ceai vietnamez cu lotus: florile de lotus Nelumbo nucifera sunt împănate cu
frunze de ceai verde; ceaiul este lăsat astfel peste noapte pentru ca parfumul florii
să intre în frunzele de ceai. Un alt procedeu este coacerea ceaiului împreună
cu staminele de lotus.
Ceaiul oolong[modificare | modificare sursă]
Ceaiul oolong (Ceaiul Dragonului Negru) este un fel de ceai tradițional chinezesc,
semioxidat, numit qīngchá (albastru-verzui). În funcție de numărul de zile care trece
între recoltare și uscare, ceaiul oolong poate fi „fermentat” în proporție de 10-70%,
situându-se din acest punct de vedere între ceaiul verde și cel negru. Lichidul obținut
poate de la verde deschis până la auriu închis, iar aroma sa poate fi ierboasă, florală
sau fructată, lăsând în gură un gust dulceag.
Varietăți de ceai oolong[modificare | modificare sursă]
Da Hong Pao (Marea robă roșie) : ceai chinezesc foarte prețuit; gustul său diferă
în funcție de condițiile din locurile de cultivare și de prelucrarea ulterioară.
Shu Xian (Zâna apei): este un ceai oolong oxidat destul de puternic, de culoare
închisă și cu gust puternic de miere.
Tie Guan Yin (Zeița de fier a milei)
Pouchong/ Baozhong: foarte puțin oxidat, considerat câteodată drept un ceai
verde; gustul său este floral, iar cele mai bune ceaiuri din această varietate au o
aromă suavă de pepene galben.
Dong Ding: ceai de proveniența taiwaneză, floral cu note de miere și de cantalup.
Formosa Oolong: ceai din Taiwan (denumirea sa provenind de la numele dat de
portughezi Taiwanului: Isla Formosa - Insula Frumoasa); are gust de fructe și se
servește fără adaosuri.
Ceaiul negru[modificare | modificare sursă]
Numit de chinezi ceai roșu (Hongcha), acest tip de ceai este obținut lăsând frunzele de
ceai să se oxideze complet în mod natural înainte de a fi uscate. Frunzele sunt lăsate
pentru început la uscat cel mult 18 ore în lădițe de lemn, apoi sunt rulate și întinse în
încăperi umede și reci. Acest procedeu dă frunzelor culoarea neagră.
Ceaiul negru își păstrează aroma mai bine și timp mai îndelungat decât ceaiul verde.
Infuzia are culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate,
putând avea arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț.
În țările europene, această formă a ceaiului chinezesc este cea mai consumată.
Ceai chinezesc[modificare | modificare sursă]
Ceai negru Assam
Assam: ceai cultivat la nivelul marii; în urma infuziei rezulta un ceai tare, puternic
aromat, cu gust de malț și culoare intensă. Se folosește și în amestecurile English
Breakfast, Irish Breakfast și Scottish Breakfast.
Darjeeling: foarte apreciat, infuzia este limpede, de culoare deschisă, variind de
la auriu la roșiatic; este un ceai floral, astringent, cu note fructate.
Nilgiri: ceai foarte aromat, parfumat, savuros.
Ceylon: gustul variază în funcție de regiunea de cultură; de obicei culoarea
infuziei este intensă, maro-roșiatică, gustul aspru, intens aromat.
Amestecuri de ceai negru[modificare | modificare sursă]
Earl Grey
Rose Congou: ceaiul negru este lăsat la oxidat împreună cu flori de trandafir.
Ceaiul pu-erh[modificare | modificare sursă]
Ceai pu-erh sheng
Acest tip de ceai este făcut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de
dimensiunea unei palme). Denumirea provine de la târgușorul Pu-erh din
provincia Yunnan, unde comerțul cu acest fel de ceai inflorea în vremea
dinastiei Tang (618 - 907). Este singurul tip de ceai care se îmbunătățește pe măsură
ce se învechește; de fapt, un ceai pu-erh de bună calitate se obține printr-o învechire de
cel puțin câțiva ani. Ceaiul pu-erh este disponibil în diferite stadii de oxidare iar
procesarea presupune de obicei și comprimarea frunzelor în diferite forme. Există două
categorii principale în care poate fi împărțit acest tip de ceai:
sheng – deloc sau foarte puțin oxidat înainte de a fi presat în diverse forme ;
shu – oxidat, mult sau puțin, apoi comprimat sau lăsat în forma liberă
(necomprimată).
Ceaiul sheng neînvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar
ceaiul pu-erh, shu și cel sheng învechit sunt considerate ceaiuri negre.
Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci sălbatici bătrâni, uscate la
soare și prelucrate manual.
Ambele tipuri de ceai se depozitează în locuri răcoroase, ventilate și uscate, ferite de
lumina soarelui unde stau la oxidat vreme de mai mulți ani, gustul catifelându-se în
urma acestui proces. Ceaiul shu necesită 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai
bună, iar cel sheng devine mai bun an după an dacă este păstrat în condiții potrivite.
Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu roșiatice; infuzia este limpede, are culoare
roșiatica și un gust puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi.
Caracteristicile frunzelor uscate și ale infuziei diferă în funcție de vârsta și de forma în
care frunzele au fost păstrate (comprimate sau nu).
Anemia feriprivă: compușii fenolici din ceai (precum și cei din cafea, vin roșu,
unele frunze, nuci și legume) inhibă absorbția fierului în organism.
Prezenta fluorului și a aluminiului: toate frunzele de ceai conțin fluor, cele mature
de 10 până la 20 de ori mai mult decât cele tinere, deoarece planta îl absoarbe
foarte ușor. Ceaiul cultivat în regiuni poluate trebuie evitat, deoarece fluorul reduce
proprietățile anti-cancerigene ale ceaiului și chiar cauzează afecțiuni neurologice și
renale, precum și osteoporoză, artrită și cancer de tract digestiv.
Oxalați: deși oxalații sunt un ajutor eficient în lupta cu infecțiile, inclusiv cu HIV,
acumulările afectează sănătatea rinichilor; concentrațiile de oxalați din ceai sunt
mici, fiind nevoie de mari cantități pentru a produce acumulări periculoase.
1. - pentru ceaiul verde: temperatura apei trebuie să fie sub punctul de fierbere; cu
cât temperatura este mai scăzută (60, chiar 50 de grade Celsius), cu atât timpul
de infuzare poate fi mai lung și aroma va fi mai puternică, fără a deveni și
amară;
2. - ceaiul oolong se recomandă a fi infuzat 3 minute la 80 de grade Celsius;
3. - ceaiul negru se infuzează 3 minute la 85 de grade Celsius;
4. - pentru ceaiul pu-erh se folosește apă la 100 de grade Celsius, lăsându-l la
infuzat între 3 și 5 minute.
încălzirea ceainicului;
adăugarea frunzelor de ceai, câte o linguriță pentru fiecare persoană și una în
plus „pentru ceainic”;
turnarea apei fierbinți, dar nu clocotite peste frunze și infuzarea timp de 3-5
minute;
amestecarea conținutului cu o mișcare circulară a ceainicului.
Musafirilor li se pune la dispoziție și lămâie, lapte și zahăr.
Metoda rusească[modificare | modificare sursă]
Ceaiul rusesc se prepară folosind un samovar.
Astăzi, locuri unde se consumă ceai se pot găsi în majoritatea cartierelor și localităților
chinezești. Casele de ceai chinezești oferă zeci de varietăți și combinații de ceaiuri
calde și reci. Deasemenea, servesc alte mâncăruri care se consumă cu ceaiul. Timpul
când se consumă cel mai mult ceaiul este după masa, înainte de apunerea soarelui,
când casele de ceaiuri devin pline cu studenți și muncitori. China este patria ceaiului,
având o istorie de 4-5 mii de ani de cultivare a acestei plante. În 2003 suprafața
plantată cu arbuști de ceai s-a extins la 1.200.000 de hectare și, care a produs peste
700.000 de tone de ceai, realizând o valoare de 34 de miliarde de yuani, circa 4
miliarde de dolari americani. În orașele chineze se pot găsi peste tot magazine de ceai
și ceainării. Renumitele sunt acelea din orașele Hangzhou, Chengdu, Guangzhou,
Chaozhou. Mulți oameni, atât vârstnici cât și tineri au obiceiul de a se duce împreună cu
prietenii la ceainărie. Este o plăcere deosebită să mergi împreună cu prietenii la o
ceainărie.
Japonia[modificare | modificare sursă]
Ceaiul verde japonez este bogat în vitamina C și prezintă un modest conținut de teină.
Ceaiul verde (茶 cha , sau お茶 o-cha) este una din băuturile cele mai îndrăgite de
?
din frunzele cele mai moi de pe plantație, care este protejată de un fel de jaluzele de
bambus. Prelucrarea este la fel ca cea pentru sencha.
Matcha (抹茶 ): este forma pulverizată a ceaiului verde, folosit mai ales
?
până când devin maro. Are culoare transparentă (maro roșiatic), iar gustul este puțin
prăjit.
Sencha
Gyokuro
Matcha
Bancha
Hōjicha