Turnurile de asediu:

Cele mai mari şi mai complexe maşini de luptă din Antichitate şi Evul Mediu

Până la apariţia armelor de foc, zidurile cetăţilor s-au dovedit a fi adeseori

impenetrabile în faţa asalturilor, loviturilor de berbec sau tirului de proiectile ale
balistelor şi catapultelor. Asediatorilor le rămânea atunci una dintre cele mai
costisitoare, dar şi mai eficiente opţiuni: construirea unor gigantice turnuri de asediu, de
cele mai multe ori mobile, mai înalte decât zidurile cetăţilor asediate. Acestea permiteau
atacatorilor să se apropie în siguranţă de metereze şi să mute lupta chiar pe zidurile
fortificaţiilor potrivnice.
În principiu, există cinci modalităţi distincte de a cuceri o cetate: 1. trecerea pe
deasupra zidurilor ei, folosind scări sau construind platforme până la înălţimea
meterezelor; 2. distrugerea unui segment al zidurilor prin tiruri de proiectile şi lovituri de
berbec; 3. provocarea prăbuşirii zidurilor, prin săparea de galerii subterane sau demolarea
bazei acestora; 4. provocarea capitulării prin încercuire şi înfometare; 5. utilizarea
şiretlicurilor şi exploatarea trădătorilor.
Cea mai simplă metodă pare a fi prima, fără a necesita cunoştinţe tehnice
deosebite. În schimb, ea este şi cea mai primejdioasă, atacatorii fiind expuşi permanent
tirului celor asediaţi. Apariţia turnului de asediu se explică tocmai prin dorinţa de a oferi
protecţia necesară trupelor care au ca obiectiv să ajungă pe zidurile cetăţii vizate.
În varianta sa cea mai simplă, turnul de asediu nu este deci decât un paralelipiped
construit din lemn, cu o înălţime mai mare decât cea a zidurilor atacate (deci de obicei
mai înalt de 10 metri), care adăposteşte în interiorul său războinici dispuşi la mai multe
niveluri care comunică prin scări. Turnul, aşezat în general pe roţi, este deplasat prin
diferite metode până în apropierea zidurilor duşmane, unde războinicii situaţi la cel mai
înalt nivel reuşesc să coboare pe metereze prin intermediul unui pod de lemn, mutând
astfel lupta în interiorul cetăţii.
Acestei idei de bază i-au fost adăugate însă numeroase îmbunătăţiri de-a lungul
timpului, în funcţie de necesităţile, resursele şi inventivitatea diferitelor armate care au
folosit o asemenea maşină de război. Astfel, încă de la începuturi, în Asiria, alături de
soldaţii care urmau să lupte corp la corp, în turnurile de asediu au fost adăpostiţi şi arcaşi
care aveau ca scop eliminarea sau incomodarea apărătorilor de pe segmentele de zid unde
urmau să fie alipite turnurile. Mai târziu, alături de arcaşi, la diferite niveluri din
interiorul turnurilor sau chiar pe acoperişul acestora, au fost amplasate maşini de luptă
care aruncau diverse proiectile. Spre sfârşitul Evului Mediu s-a ajuns chiar ca pe
platformele superioare ale turnurilor de asediu să fie amplasate de către francezi şi
genovezi imense catapulte cu contragreutate (trebuchet), în vreme ce la sol să fie montaţi
berbeci gigantici. Alteori, ca în timpul asediului Niceei din timpul primei cruciade,
turnurile au fost folosite pentru a distrage forţele asediate în lupte pe ziduri, protejând
astfel activitatea sabotorilor care acţionau la baza fortificaţiilor. Astfel, dedicat iniţial
depăşirii zidurilor pe deasupra, turnul de asediu a devenit cu timpul o maşină complexă
de luptă, fiind un adăpost perfect pentru mai multe categorii de arme.
Mai mult, turnul de asediu putea fi utilizat în conexiune cu alte categorii de forţe
şi alte maşini de luptă, fiind astfel şi mai de temut. De exemplu, la asediul
Constantinopolului din 1204, veneţienii au construit turnuri de asediu pe galerele cu care
îi atacau de pe mare pe bizantini. Pe de altă parte, de multe ori turnurile nu erau
concepute pentru a fi deplasate, ci doar pentru a obţine supremaţia în duelul cu artileria
de pe zidurile inamice şi a curăţa de la distanţă meterezele de inamici, permiţând
berbecilor sau trupelor de asalt să se apropie în siguranţă de fortificaţii.
Faptul că adeseori turnurile de asalt rămâneau imobile indică unul dintre
principalele lor dezavantaje: dificultatea de a fi mişcate. Nu de puţine ori turnurile se
prăbuşeau chiar de la prima încercare de a le deplasa, ca în cazul asediului avarilor asupra
Thesalonicului din 617-618. Sistemele de tracţiune erau oricum rudimentare, turnurile
fiind mişcate ori cu ajutorul boilor, vulnerabili în faţa săgeţilor apărătorilor, ori prin
efortul a sute şi mii de soldaţi care le împingeau din interior şi din spate. Abia mai târziu,
ca la asediul castelului Kenilworth din 1266, ultimul mare asediu din istoria Angliei, un
complex sistem de pârghii şi scripeţi a fost utilizat pentru deplasarea turnurilor mobile.
Alteori, terenul era ori prea accidentat, ori prea înclinat, ori prea moale pentru ca turnurile
să poată fi utilizate cu succes. De exemplu, la asediul Lisabonei din 1147, turnul
cruciaţilor anglo-flamanzi s-a afundat în solul moale de pe ţărm, iar fluxul Atlanticului i-a
izolat pentru un timp pe războinicii din turn de restul camarazilor. Conştienţi de aceste
limitări, apărătorii încercau să sporească barierele naturale împotriva turnurilor de asalt,
săpând şanţuri cât mai adânci sau deversând în drumul maşinilor de război mari cantităţi
de apă, noroi şi chiar excremente. În consecinţă, asediatorii erau nevoiţi să execute lucrări
suplimentare pentru ca turnurile să beneficieze de un drum solid şi neted spre zidurile
inamice: de pildă, spre sfârşitul războiului de 100 de ani, la asediul castelului Bréteuil din
Normandia, francezii au folosit toţi şerbii din împrejurimi, pe o perioadă de o lună, pentru
a astupa şanţul de apărare pe un segment de câteva zeci de metri, necesar deplasării spre
ziduri a unui gigantic turn de asediu. Totuşi, se putea ajunge la o asemenea măiestrie în
construcţia şi manevrarea turnurilor de asediu, astfel încât la asediul Ierusalimului din
prima cruciadă, creştinii au reuşit doar în noaptea de 9 spre 10 iulie 1099 să mute un
imnes turn de asediu şi un berbec gigantic pe o distanţă de 1000 metri, spre un sector mai
slab al apărării musulmane. Manevra s-a dovedit a fi decisivă pentru cucerirea Oraşului
Sfânt.
Imobilitatea era doar unul dintre neajunsurile turnurilor de asediu. Era însoţită şi
de costurile mari, şi de lipsa resurselor necesare construirii lor. Mai ales în ţinuturile aride
din Orient, lipsa lemnului se dovedea un impediment considerabil: nu de puţine ori
cruciaţii au adus cheresteaua necesară construirii turnurilor pe mare, folosind corăbiile
veneţienilor sau genovezilor. Pe de altă parte, lemnul este un material uşor inflamabil,
astfel încât unele dintre contramăsurile cele mai la îndemână pentru asediaţi erau de a le
supune unui tir de proiectile incendiare sau de a organiza atacuri surpriză în afara
zidurilor şi de a le aprinde de la bază. În consecinţă, atacatorii protejau părţile expuse ale
turnurilor, ataşând fie piei de animale înmuiate în noroi şi oţet, fie, mai rar, plăci
metalice, mai eficiente, dar şi mai costisitoare. De asemenea, împotriva atacurilor
surpriză se lua chiar măsura săpării unor şanţuri în jurul turnurilor, ca în cazul asediului
cruciat asupra Tyrului din 1111.
Printre celelalte neajunsuri se mai poate număra şi durata mare necesară
construcţiei unui turn de asediu, precum şi imposibilitatea de a ţine ascunsă pentru mult
timp această operaţiune, ceea ce permitea apărătorilor să se organizeze împotriva ei.
Avarii au reuşit să surmonteze acest obstacol în 626, la asediul Bizanţului, evitând
construirea turnurilor la faţa locului prin aducerea componentelor, deja fabricate, în care
de transport, şi doar asambalarea lor în faţa zidurilor duşmane. Totuşi, în mod normal, o
asemenea manevră nu era posibilă: doar o armată care domina indiscutabil o regiune îşi
putea permite să îşi îngreuneze deplasarea cu un număr atât de mare de care.
În plus, succesul turnurilor de luptă nu era niciodată sigur. Pe lângă
contramăsurile deja amintite, asediaţii mai beneficiau şi de alte opţiuni pentru a stăvili
turnurile de asediu. Astfel, apărătorii puteau opta pentru a construi la rândul lor turnuri de
lemn pe sau în spatele propriilor ziduri, astfel încât să le întreacă în înălţime pe cele ale
atacatorilor. De asemenea, grinzi groase puteau fi folosite pentru a bloca rabatarea
podului de lemn al turnului de asediu, astfel încât războinicii adverşi nu aveau cum să
mai coboare pe metereze. Nu în ultimul rând, o prăbuşire controlată a zidului, chiar în
momentul apropierii turnului de asediu de fortificaţie, putea conduce la blocarea maşinii
de luptă fără ca cetatea să devină uşor penetrabilă, măsura fiind aplicată de musulmani la
acelaşi asediu al Tyrului din 1111.
Deşi unele armate aveau o adevărată preferinţă pentru construirea turnurilor de
asediu, precum oştile cruciate împotriva puternicelor fortăreţe din Mediterana Orientală,
de cele mai multe ori utilizarea unei asemenea maşini de luptă rămânea ultima opţiune a
comandanţilor. Se miza inclusiv pe efectul psihologic al unei asemenea construcţii, care
prin dimensiunile ei putea afecta serios moralul apărătorilor până acolo încât aceştia să se
predea. Se ajungea până acolo încât, pentru sporirea efectului înfricoşător, dar şi pentru
protecţie în faţa proiectilelor, prizonierii erau ţintuiţi pe laturile expuse ale turnurilor de
asediu, aşa cum au făcut syracusanii tiranului Agathokles la asediul asupra cetăţii
carthagineze Utica din 307 î.e.n. (Diod. Sic. 20.54.2-7) sau soldaţii împăratului romano-
german Frederic al II-lea la asediul Bresciei din 1328.
În consecinţă, balanţa dintre avantajele şi dezavantajele turnurilor de asediu
depindea foarte mult de contextul istoric particular al desfăşurării asediilor. Nu este
întâmplător că utilizarea turnurilor de asediu în istorie a fost destul de inegală, ea fiind
foarte diferită de la un spaţiu geografic la altul şi de la o epocă la alta.
Primele menţiuni despre utilizarea turnurilor de asediu vin din epoca mijlocie a
bronzului, în urmă cu 3500 de ani, din Orientul Mijlociu, şi se datorează imaginilor de pe
pereţii mormintelor egiptene şi textelor din arhivele de la Mari (important oraş-stat situat
pe râul Eufrat). Unii istorici au argumentat că turnurile de asediu au fost folosite în
bazinul răsăritean al Mediteranei şi în epoca târzie a bronzului, citând ca exemplu
faimosul „cal troian”. Argumentele în favoarea identificării dispozitivului menţionat de
miturile din ciclul troian cu un turn de asediu rămân totuşi profund speculative.
Sigur este însă faptul că în epoca fierului, începând cu sec. al IX-lea î.e.n.,
teribila armată a imperiului neo-asirian reia utilizarea turnurilor de asediu, fapt atestat de
basoreliefurile palatelor regilor asirieni. Arcaşi sunt figuraţi luptând din turnuri, iar unii
interpretează imaginile ca atestând şi utilizarea berbecilor la nivelurile inferioare ale
turnurilor. Totuşi, asirienii nu au folosit pe scară largă aceste maşini de război, rămânând
recunoscuţi mai ales pentru platformele de asalt şi pentru utilizarea intensivă a berbecilor.
Tradiţia asiriană a turnurilor de luptă a fost preluată de perşi. Principala menţiune
îi aparţine istoricului grec Xenophon, care îl credita pe Cyrus cel Mare ca dotând fiecare
corp de armată cu turnuri de luptă grele de aproximativ trei tone, trase de câte opt perechi
de boi, care puteau adăposti câte douăzeci de oameni (Xen. Cyr. 6.1.52-54). Menţiunea
istoricului grec poate fi interpretată şi ca una dintre puţinele atestări ale utilizării
turnurilor de luptă şi în bătălii purtate în câmp deschis, aceasta fiind totuşi, cel mai
probabil, o simplă eroare a lui Xenophon.
Deşi grecii s-au confruntat adeseori cu perşii, ei s-au limitat pentru multă vreme la
tactica escaladării zidurilor folosind scări, dar mai ales la cea a împresurării cetăţilor şi
înfometării apărătorilor. Relieful accidentat al Eladei, precum şi resursele reduse ale
oraşelor-stat greceşti au constituit factori decisivi care au împiedicat pentru multă vreme
utilizarea unor maşini de luptă complexe precum turnurile de asediu. Condiţiile
favorabile în acest sens au fost întrunite iniţial în Sicilia, la începutul secolului al IV-lea
î.e.n., unde ameninţarea Carthaginei a condus la unificarea grecilor din insulă în jurul
tiranului Dionysos al Syracusei. Împotriva unor duşmani redutabili precum carthaginezii
(care probabil aveau unele cunoştinţe privind maşinile de luptă, fiind colonişti veniţi din
Orient), Dionysos a angajat cei mai renumiţi ingineri ai timpurilor sale pentru a-şi
diversifica arsenalul de război. În acest context, tiranul Syracusei este primul grec atestat
ca utilizând turnuri de asediu, noile maşini de luptă fiind de o mare importanţă în
cucerirea Motyei în 397 î.e.n..
Modelul lui Dionysos a fost adoptat rapid şi de un alt dinast ambiţios: Filip al II-
lea al Macedoniei. Recunoscut pentru inovaţiile sale militare, Filip a promovat şi
maşinile de luptă, astfel că la atacul nereuşit asupra Perinthosului din 340 î.e.n. turnurile
de asediu sunt menţionate pentru prima oară în Grecia continentală. Inovaţiile lui Filip au
fost folosite pe scară largă şi de fiul său, Alexandru cel Mare, în timpul campaniei de
cucerire a imperiului persan, cel mai renumit asediu fiind cel al Tyrului, cetate insulară de
pe coasta feniciană. Cu această ocazie sunt menţionate de asemenea turnuri de asediu,
distruse de apărători cu ajutorul corăbiilor incendiare.
Epoca de aur a turnurilor de asediu era la apogeu. Beneficiind de mijloace
materiale imense şi de ambiţii nu mai puţin uriaşe, monarhii elenistici au excelat în
utilizarea acestor maşini de luptă. Emblematic rămâne excentricul Demetrios, care şi-a
câştigat chiar supranumele Poliorketes („Asediatorul”). Turnurile sale folosite împotriva
Salaminei din Cipru, Rhodos-ului şi Thebei au fost celebre în lumea antică, fiind
poreclite Helepolis („Cuceritorul de cetăţi”, denumire care se va transforma în cele din
urmă într-un substantiv comun aplicat turnurilor de asediu în limba greacă). Helepolis-ul
utilizat împotriva Rhodos-ului în 305/304 î.e.n. a rămas celebru drept cel mai impozant
turn de asediu care a fost construit vreodată: avea o înălţime de 45 de metri, o bază de 22
metri pătraţi, o platformă superioară de 9 metri pătraţi, 9 niveluri cu deschizături ce erau
acţionate mecanic, prin care diferite alte tipuri de maşini de luptă puteau arunca
proiectile, era căptuşit cu plăci de fier, fiind necesari nu mai puţin de 3400 de oameni
pentru a-l împinge spre cetatea rhodiană. Turnul lui Demetrios a provocat ravagii serioase
zidurilor rhodiene, totuşi asediul a fost ridicat în cele din urmă, iar maşinile de luptă
părăsite au ajuns în posesia apărătorilor. Din vânzarea materialelor capturate au fost
obţinute fondurile pentru ridicarea Colosului din Rhodos, una dintre cele şapte minuni ale
lumii antice.
Contrar părerii încetăţenite, romanii nu au fost nişte adepţi neclinitiţi ai maşinilor
de asediu. În general ei utilizau metoda asaltului sau a înfometării prin blocadă. Totuşi,
intraţi în contact cu grecii din Sicilia în secolul al III-lea î.e.n., apoi cu monarhiile
elenistice, romanii au preluat şi au perfecţionat majoritatea maşinilor de luptă, printre
care şi turnurile de asediu. Prima menţiune a utilizării turnurilor de asediu de către
romani este făcută cu ocazia atacului asupra cetăţii carthagineze Lilybaeum din Sicilia, la
250 î.e.n.
După cucerirea întregului bazin mediteranean, utilizarea turnurilor de asediu a
căzut întrucâtva în desuetudine deoarece inamicii din Barbaricum nu aveau fortăreţe atât
de puternice încât să solicite construcţia unor asemenea maşini, iar imperiul a adoptat mai
degrabă o strategie defensivă împotriva acestora. Totuşi, războaiele civile şi confruntările
cu perşii în Răsărit au făcut ca meşteşugul construirii turnurilor de asediu să nu fie uitat.
Dimpotrivă, specialişti în inginerie şi arta militară precum Vitruvius şi Vegetius au
explicat pe larg în lucrările lor modalităţile de construcţie şi utilizare a turnurilor mobile.
Nici chiar după căderea Imperiului Roman de Apus, construcţia turnurilor de
asediu nu a fost abandonată total. Bizantinii au păstrat vechile cunoştinţe şi chiar barbarii
au început să le folosească, fără prea mare succes însă. Ilustrativ este exemplul
ostrogoţilor care, în timpul luptelor cu bizantinii pentru supremaţie în Italia, de la
mijlocul secolului al VI-lea, au utilizat turnuri de asediu împotriva Romei şi
Ariminiumului, fiind totuşi înfrânţi.
Încetul cu încetul, folosirea turnurilor de asediu a devenit tot mai puţin frecventă.
Abia spre sfârşitul secolului al X-lea se observă o resurgescenţă a turnurilor de asediu,
începând din vestul Franţei. Maeştrii utilizării lor sunt normanzii, care le folosesc spre a-
şi spori influenţa în Franţa, dar mai ales la cucerirea Siciliei şi sudului Italiei în secolul al
XI-lea. Turnurile de asediu revin la modă şi sunt folosite pe scară tot mai largă în întreaga
Europă, începând cu maurii din Spania şi sfârşind cu regele polon Boleslaw al III-lea.
Frecvenţa cea mai ridicată a utilizării lor se înregistrează însă în timpul primelor cruciade
când, confruntaţi cu extinsele şi complexele sisteme de fortificaţii orientale, creştinii sunt
nevoiţi să recurgă la asemenea maşini uriaşe de luptă. Experienţa cruciadelor va conduce
la perfecţionarea turnurilor de asediu care, în secolele XIV-XV, ajung din nou la
complexitatea şi dimensiunile din perioada elenistică: echipate cu berbeci şi catapulte cu
contragreutate, protejate împotriva incendierii, folosind metode ingenioase de tracţiune,
turnurile de asediu sunt instrumentale în succesele francezilor din timpul războiului de o
sută de ani sau în atacurile genovezilor asupra Ciprului.
Totuşi, epoca turnurilor de asediu se apropiase de sfârşit: artileria bazată pe
acţiunea prafului de puşcă le-a scos treptat din uz, fiind extrem de vulnerabile la loviturile
de tun. Nu este mai puţin adevărat că în estul Europei, mai ales în Rusia, turnurile de
lemn au fost utilizate chiar şi după 1500 pentru a adăposti un număr mare de tunuri şi de
a le spori eficienţa prin ridicarea lor la înălţime. Oricum ar fi, după mai bine de 3000 de
ani de utilizare mai mult sau mai puţin intensă, giganţii asediilor au dispărut în negura
istoriei.

Bibliografie selectivă
Connoly, P. (1998) Greece and Rome at War, London, Greenhill Books.
Hindley, G. (2009) Medieval Sieges and Siegecraft, Barnsley: Pen & Sword Military.
Kern, P.B. (1999) Ancient Siege Warfare, Bloomington, Indiana University Press.
Purton, P.F. (2010) A History of the Early Medieval Siege, c. 450-1200, Woodbridge,
Boydell Press.
Purton, P.F. (2010) A History of the Late Medieval Siege, 1200-1500, Woodbridge,
Boydell Press.