DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.1

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu
privire la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

1
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 2
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica o evadare în
condiţiile legii;
c) pentru a reprima in condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Din formularea conţinutului art.2 alin 2 se observă folosirea sintagmei ”recurs la forţă
absolut necesar”, ceea ce presupune un criteriu de necesitate mai strict decât cel obişnuit
intr-o societate democratică.3 Acest recurs la forţă absolut necesar presupune aplicarea a două
criterii: -existenţa unei stări de pericol căruia agenţii statului trebuie să-i facă faţă şi caracterul
proporţional al intervenţiei lor.
Obligaţiile statelor părţi la C.E.D.O. pentru respectarea şi garantarea dreptului la viaţă
se grupează în două mari categorii: obligaţii negative şi obligaţii pozitive.
În privinţa obligaţiilor negative, amintim obligaţia primordială negativă, de ordin
general a statelor de a se abţine de la orice provocare intenţionată a morţii unei persoane.
Acest lucru se realizează, în primul rând prin adoptarea unei legislaţii interne foarte clare,
prin care să se prevadă care sunt limitele exacte prin care agenţii statului pot recurge la
folosirea forţei, într-o societate democratică. Mai mult, într-o speţă,4, Curtea europeană a
drepturilor omului a afirmat că prin agenţi ai statului se pot înţelege şi civili înarmaţi, care
lucrează în sarcina şi sub controlul statului.
- O altă obligaţie negativă a statelor este aceea de a nu expulza o persoană într-o ţară
în care este expusă riscului de execuţie capitală. Astfel, în 2005, CEDO a reţinut o încălcare a
art. 2 al Convenţiei, în cazul expulzării unui străin riscând în statul unde urma să fie trimis, un

2 Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
3
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia a II-a, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 74, citând cauza Isayeva ş.a. c/Rusiei (24.02.2005), în care CEDO a constatat că
recursul la forţă al autorităţilor statului împotriva unor presupuşi terorişti aflaţi în satul Katyr-Yourt din Cecenia,
în anul 2000, a fost disproporţionat şi a antrenat moartea unor civili şi rănirea altora.
4
R. Chiriţă, Op. cit., p. 73, citând Cauza Acar ş.a. c. Turciei. În spetă, rudele reclamanţilor au fost executate
de către paznicii unui sat din sudul Turciei, care erau angajaţi de către autorităţile locale şi înarmate de către
acestea. Curtea a considerat că statul tur şi-a asumat un risc utilizând civili înarmaşi, astfel că este responsabil
pentru actele acestora.
proces cu negarea totală a drepturilor sale procesuale, având ca şi posibil rezultat pedeapsa cu
moartea (cauza Bader ş.a. contra Suediei).5
În privinţa obligaţiilor pozitive, acestea se referă la:
-a) adoptarea unui sistem judiciar independent şi eficient, care să fie în măsură să
sancţioneze orice încălcare a dreptului la viaţă;
-b) adoptarea unor măsuri operaţionale preventive, mai ales în lupta contra
terorismului;
-c) obligaţii procedurale ale autorităţilor statului pentru desfăşurarea unor anchete
eficiente 6 împotriva celor care au adus atingere vieţii , mai ales dacă victima se afla în
custodia autorităţilor statului. În acest context, se va pune accent pe următoarele aspecte:
administrarea tuturor probelor pentru aflarea adevărului, rapiditatea deschiderii procedurii7,
posibilitatea apropiaţilor victimei de a participa activ la anchetă, imparţialitatea anchetatorilor
şi celeritatea procesului. 8Un ultim aspect referitor la eficacitatea unei anchete eficiente, îl
constituie rezultatul anchetei. Din acest punct de vedere, lipsa sancţiunii penale sau aplicarea
unei sancţiuni penale minime pentru atingeri aduse dreptului la viaţă, echivalează cu un refuz
al statului de a împiedica repetarea unor fapte similare şi ca o lipsă de respect a vieţii
persoanei care a decedat. Spre exemplu, CEDO a constatat că sancţionarea unui poliţist ce a
ucis o persoană în mod nejustificat, cu o pedeapsă de trei ani închisoare, cu suspendare,
constituie un element care probează lipsa de eficacitate a anchetei penale realizate.9
-d) obligaţia statelor de a informa publicul despre existenţa unor pericole de pierdere
a vieţii unor persoane. În acest sens, autorităţile statului au obligaţia de a acţiona preventiv
pentru înlăturarea riscurilor de pierderi de vieţi omeneşti, ceea ce presupune şi informarea
celor ale căror vieţi sunt în pericol, asupra riscurilor respective.10

1.4. Restrângeri aduse dreptului la viaţă

a) Problema pedepsei cu moartea

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat în 1966 şi intrat
în vigoare în 1977), prevedea în art.6, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, deoarece
majoritatea statelor membre ale ONU, aveau stipulată în legislaţia naţională, pedeapsa
capitală. Protocolul nr. II facultativ la Pact (adoptat în 15.12.1989), abolea pedeapsa capitată,
pe timp de pace şi o menţinea pe timp de război, cu respectarea anumitor condiţii şi a unei
anumite proceduri.

5
J. F. Renucci, Op. cit., p. 96, citând Cauza Bader ş.a. c. Suediei, nr. 13248/03
6
În cauza Predică c. României (07.07.2011), CEDO a constatat încălcarea art. 2 sub aspect substanţial,
deoarece autorităţile nu au oferit o explicaţie plauzibilă pentru moartea fiului reclamantului, ce a survenit în
timp ce se afla în custodia statului, în Penitenciarul Rahova, iar ancheta penală internă împotriva angajaţilor
penitenciarului şi a colegilor defunctului a reţinut exclusiv decesul din cauze medicale, în condiţiile în care
acesta era perfect sănătos când a fost încarcerat. De asemenea, ineficienţa anchetei penale, l-a pus pe reclamant
în imposibilitatea de a primi eventuale despăgubiri civile. (www.echr.coe.int)
7
În cauza Pastor, Ţiclete c/României (19.04.2011), CEDO condamnă România pentru durata excesivă a
procesului din „Dosarul Revoluţiei”, de la Cluj, în care au murit26 de oameni şi alţi 52 au fost răniţi,
concluzionând încălcarea art. 2 al CEDO, sub aspectul lipsei de celeritate a procesului penal, în condiţiile în care
procesul a durat din 1990 şi până în 2006. (www.jurisclasorCEDO.ro)
8
R. Chiriţă, Op. cit, p. 90. C. Bîrsan, Op. cit.,p. 99
9 R. Chiriţă, Op. cit. p. 95, citând CEDO, hot. Nikolova c. Rusiei
10 C. Bîrsan , Op. cit., p. 90, citând Cauza Oneryildz c/Turciei (noiembrie 2004), în care Curtea a reţinut că autorităţile turce

nu au informat victimele despre iminenţa producerii unei explozii din cauza acumulării de gaze la groapa de gunoi a
oraşului Istambul, fapt ce s-a soldat cu o puternică deflagraţie ce a avut drept rezultat, moartea a 39 de persoane şi
distrugerea mai multor locuinţe din zona apropiată.
 Convenţia europeană a drepturilor omului (adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în
1953) prevede în cadrul art.2 alin. 1, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, în condiţiile
pe care le-am precizat anterior.
Explicaţia pentru care aceste documente internaţionale importante prevăd posibilitatea
aplicării pedepsei capitale, cu condiţia respectării principiului legalităţii, se referă la contextul
istoric al adoptării lor, la faptul că statele lumii nu erau pregătite la acea dată să accepte
doctrina dreptului intangibil la viaţă.
La nivel european, pedeapsa cu moartea a fost abolită pe timp de pace prin art. 1 al
Protocolului nr. 6 adiţional la CEDO (adoptat în 01.03.1985).11
Protocolul nr. 13 adiţional la CEDO, (semnat la Vilnius în 2002şi intrat în vigoare în
2003) aboleşte pedeapsa cu moartea în orice împrejurare, inclusiv în timp de război, iar art.2
al acestuia nu autorizează nici o derogare şi nu este permisă aderarea cu rezerve.12
La nivel mondial, pedeapsa capitală a rămas o soluţie pentru multe state, în ciuda
opoziţiei crescânde a opiniei publice; astfel, din cele 197 de state ale ONU, 58 de state au
prevăzută în legislaţia naţională pedeapsa capitală.
La nivel european, conform Rezoluţiei nr. 1187/1999 a Consiliului Europei, vorbim
despre „O Europă, continent fără pedeapsa cu moartea”.

b) Problema avortului
Implicaţiile juridice ale avortului au fost amplu analizate în cadrul sistemelor de
drept şi al literaturii de specialitate.13
Analiza juridică a problematicii avortului, ca întrerupere voluntară de sarcină,
raportată la analizarea dreptului la viaţă, presupune luarea în considerare a momentului de
început şi de sfârşit a protecţiei juridice a dreptului la viaţă al unei persoane.14
În cadrul european, CEDO a fost chemată să dea un răspuns la problema de a se şti
dacă şi de când fătul devine fiinţă umană, intrând sub protecţia art. 2 al Convenţiei; făcând un
examen al jurisprudenţei internaţionale, dar şi al legislaţiilor naţionale privitoare la
întreruperea de sarcină, Curtea a ajuns la concluzia că un copil care urmează să se nască nu
poate fi considerat încă persoană în sensul art. 2 al Convenţiei, întrucât dreptul său la viaţă,
dacă există, este limitat de dreptul mamei de dispune de propriul corp, de dreptul la sănătate
al acesteia.15
În concluzie, Curtea a considerat că embrionii nu au drept la viaţă, în sensul art. 2 al
Convenţiei, iar problema delicată a începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la
nivel naţional, mai ales că nu există un consens european asupra definiţiei ştiinţifice şi legale
a începutului vieţii.16
În Codul penal român, art. 201 incriminează întreruperea ilegală a sarcinii, enumerând
împrejurările care constituie o asemenea infracţiune şi precizând, între altele, şi împrejurarea
întreruperii cursului sarcinii ce a depăşit a paisprezecea săptămână. Cu toate acestea,
întreruperea cursului sarcinii şi după această dată, nu constituie infracţiune dacă era necesară
pentru salvarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a femeii însărcinate sau în interesul
fătului (art.201 alin. 6 C.pen.). Rezultă că, avortul terapeutic nu constituie infracţiune, în

11 La data de 01.03.2009, acest Protocol era ratificat de 46, din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei. Singura
ţară care era doar semnatară a Protocolului, dar fără a-l fi ratificat, era doar Federaţia Rusă, care a aplicat un moratoriu
privind executarea pedepsei capitale
12 România a ratificat Protocolul nr. 13 prin Legea nr. 7/2003.
13 Domnica Cătălina Drăgiciu, Aspecte noi ale dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei, Editura

PROUNIVERSITARIA, Bucureşti, p. 32.

14 N. Diaconu, N. Purdă Op. cit., p. 184.
15
C. Bîrsan, Op. cit., p. 73, citând Cauza Vo c/France, din 08.07.2004
16
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a IV-a, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2011, p. 92.
concordanţă cu jurisprudenţa europeană. De asemenea, femeia însărcinată care îşi întrerupe
singură cursul sarcinii, nu este pedepsită, (art. 201 alin. 7 C.pen.), de unde rezultă că
legiuitorul penal dă prioritate dreptului femeii de dispune de corpul său, în concordanţă cu
jurisprudenţa CEDO, anterior citată.

c) Problema euthanasiei (din grecescul „Eu—bine şi „Thanatos”- zeul morţii)

Caracterul licit sau ilicit al euthanasiei pleacă de la o idee a lui Francis Bacon
conform căreia medicina nu are rolul numai de a restabili sănătatea şi de a ameliora durerile
bolnavului, dar şi de a-i asigura o moarte liniştită atunci când nu mai există nicio speranţă
pentru salvarea sa.17
Euthanasia poate fi definită ca fiind o acţiune sau o inacţiune prin care un profesionist
al sănătăţii sau o persoană apropiată bolnavului incurabil, provoacă în mod deliberat moartea
pacientului, din dorinţa de a pune capăt vieţii sale marcate de suferinţă.
Începând cu secolul al XX-lea, au existat preocupări de legiferare a euthanasiei – de
exemplu, Codul penal rus din 1922, exonera de răspundere pe autorul unui omor săvârşit din
milă, dacă acesta dovedea că a acţionat la solicitarea victimei; euthanasia a fost pentru prima
dată în istorie legiferată în anul 1906, în statul american Ohio, iar în prezent un alt stat
american permite euthanasia, şi anume statul Oregon.18
În alte legislaţii europene, omorul săvârşit la rugămintea victimei nu exonerează de
răspundere penală, dar constituie o circumstanţă atenuantă (în Germania, Danemarca,
Finlanda). În Elveţia, în unele cantoane, euthanasia pasivă este permisă – adică dreptul de a
refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii.
De asemenea, în Franţa a fost adoptată legea din 22.04.2005, care recunoaşte
euthanasia pasivă.19 În Olanda este permisă euthanasia de orice fel din 2001, iar în Belgia,
din 2002.
Problema existenţei unui aşa-numit drept de a muri, s-a pus în contextul sesizării
CEDO într-o speţă în care s-a pus întrebarea dacă statele părţi la Convenţie au obligaţia
pozitivă de a asigura exercitarea acestui aşa-zis drept de a cere euthanasierea asistată
medical.20
Curtea s-a pronunţat în sensul că nu se poate deduce din formularea art. 2 al
Convenţiei, un drept de a muri, ca un corespondent al dreptului la viaţă, fără a-i distorsiona
limbajul21Deci, dreptul la viaţă nu implică şi dreptul de a muri. Interpretarea Curţii este în
concordanţă cu Recomandarea 1418 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
conform căreia statele membre trebuie să respecte demnitatea bolnavilor incurabili şi a
muribunzilor în toate privinţele, menţinând interdicţia absolută de a pune capăt intenţionat
vieţii acestora; dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de către un muribund,
nu poate servi ca justificare legală a executării acţiunilor destinate să provoace moartea.
În concluzie, în actuala etapă de dezvoltare a dreptului european, statele sunt obligate
cel puţin, să permită unei persoane să nu mai trăiască, dacă nu pot fi obligate să ofere
asistenţă la suicid.22

17
Victor Duculescu, Op. cit., p. 54
18
V. Duculescu, Op. cit. p. 50
19
B. Selejan-Guţan, Op. cit., p. 93
20
Cauza Pretty c/ Marii Britanii (29.04.2002), în care reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă
incurabilă, având o stare de sănătate deteriorată rapid, fiind complet paralizată şi a dorit să se sinucidă, dar nu
era capabilă să acţioneze singură în îndeplinirea acestui act. De aceea, ea a solicitat instanţelor engleze să-i
permită soţului său să o ajute la îndeplinirea actului sinuciderii, ceea ce acestea au refuzat.
21
J.F.Renucci, Op. cit. p.111
22
R.Chiriţă, Op. cit., p. 66
 În Codul penal român, în art 190 este incriminată infracţiunea de „Ucidere la cererea
victimei”, ca fiind uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă asistată medical,
cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, care se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani, iar art. 191 C.pen. incriminează determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
rezultând din formularea acestuia că legiuitorul român nu permite nici euthanasia activă
(determinarea sinuciderii) şi nici cea pasivă (înlesnirea sinuciderii), dar cu precizarea că, dacă
actele de determinare sau de înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate (art. 191 alin. 4 C.pen.). Concluzionând, observăm
că legiuitorul a consacrat o infracţiune nouă - uciderea la cererea victimei, pentru care a
prevăzut o pedeapsă cu închisoarea mai mică, considerând că cererea victimei constituie o
circumstanţă atenuantă, dacă sunt respectate condiţiile legale, şi, pe de altă parte, în cazul
determinării sau înlesnirii sinuciderii, a precizat la alin. 4 al art. 191 C.pen., că dacă aceste
acte au fost urmate de o încercare de sinucidere, atunci sunt reduse la jumătate limitele
speciale ale pedepsei, ceea ce înseamnă că autorul a acţionat la dorinţa victimei.

d) Problema clonării fiinţelor umane

Clonarea fiinţelor umane se referă la posibilitatea oferită de ingineria genetică de a
obţine indivizi identici, în serie.23
Consiliul Europei a adoptat „Convenţia asupra protejării drepturilor omului şi
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Convenţia asupra
drepturilor omului şi biomedicinei” (în vigoare din 1999, la care România este parte din
2001), în care ideea esenţială care se desprinde din contextul ei, este aceea a faptului că
interesul fiecărei fiinţe umane trebuie să prevaleze în faţa intereselor ştiinţei.
Această Convenţie se referă, în principal la următoarele aspecte:
- testele de detectare a maladiilor genetice sunt autorizate;
- intervenţiile asupra genelor umane sunt autorizate, dar numai în scopuri de
prevenţie şi terapie (nu şi pentru modificarea genelor descendenţilor)
- tehnica fecundării „in vitro” este autorizată, precum şi alegerea sexului viitorului
copil, dar numai pentru prevenirea unor maladii grave (în alte condiţii,
determinarea sexului copilului este interzisă).
Rezultă că, clonarea „terapeutică” este permisă, dar clonarea „reproductivă” este
interzisă 24 . De altfel, şi art. 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
interzice clonarea în scopuri reproductive a fiinţei umane.
Legiuitorul român a transpus aceste principii în cadrul Capitolului II, secţiunea a II-a
din noul Cod civil, prevăzând interzicerea practicilor eugenice prin care se tinde la
organizarea selecţiei persoanelor, deoarece nimeni nu poate aduce atingere speciei umane
(art. 62 C. civ.).
Mai mult, art. 63 C. civ. interzice intervenţia asupra caracterelor genetice ale
persoanei (cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice),
crearea unei fiinţe umane identică unei alte fiinţe vii sau moarte, crearea de embrioni umani
în scop de cercetare, precum şi alegerea sexului viitorului copil, prin utilizarea de tehnici de
reproducere umană asistată medical (cu excepţia situaţiilor prin care se urmăreşte evitarea
unei boli grave ereditare, legate de sexul acestuia).
Deci, noul Cod civil român completează lacunele din legislaţia anterioară, în
contextul în care România devenise parte la Convenţia asupra drepturilor omului şi

23
N. Diaconu, N.Purdă, Op. cit., p. 186
24
Dintre ţările care permit clonarea de celule stem amintim Marea Britanie, Suedia, Finlanda; Belgia, Japonia,
Israel, Spania, Canada, trei state americane (California, New Jersey şi Massachusets)
biomedicinei din anul 2001 şi stipulează norme imperative prohibitive clare în privinţa
clonării fiinţelor umane.