Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
REFERAT
2
I. Reglementări privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE
3
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE,
Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate
într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei
subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind-pentru prima dată-
în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe
teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul oricărui
cetățean sau cetățene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se
stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European),
România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Elementul-cheie al strategiei de
aderare îl constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de România, enunțând principiile,
obiectivele și prioritățile de acționare și mobilizând într-un cadru unic toate formele de
asistenta comunitară. Constituția României în art. 25 stabilește ca "Dreptul la libera circulație,
în țară și în străinătate, este garantat".
Conform Directivei nr. 2004/38, orice cetățean al Uniunii are dreptul să părăsească
teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru. Statele membre nu pot solicita
cetățenilor lor o viză de ieșire sau îndeplinirea vreunei alte formalități similare, simpla
deținere a unui pașaport sau a unei cărți de identitate valabile fiind suficiente.
Totodată, libera circulație a persoanelor va include și dreptul de intrare și de ieșire. Astfel,
cetățenii Uniunii se pot deplasa în mod liber dintr-un stat membru în altul. În plus, în
conformitate cu art. 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:
4
“(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte
condiții de muncă.
(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și
sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:
(a) De a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) De a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) De ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate
cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă
a lucrătorilor statului respectiv;
(d) De a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat,
în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de comisie.
Astfel, cel puțin în principiu, fiecare cetățean UE are dreptul de a lucra și de a locui în
alt stat membru fără a fi discriminat pe motiv de naționalitate. În acest sens, termenul de
“lucrător” are un sens bine definit în dreptul Uniunii și acesta nu poate fi obiectul unor
definiții naționale, fapt statuat și în cauza Curții C-75/63, unde termenul de “lucrător” are un
sens comunitar și se referă la orice persoană care, sub orice fel de denumire, este acoperită de
un sistem național de asigurări sociale. Criteriul cel mai important pentru a hotărî dacă o
persoană este sau nu un lucrător este natura muncii în sine. Curtea a susținut în mod sistematic
că o persoană trebuie să desfășoare o activitate cu valoare economică autentică și reală, cu
excepția activităților la o scară atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar
marginale sau auxiliare.
În ceea ce privește libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, care
implică în același timp și membrii acestora de familie, Curtea are o jurisprudență bogată din
care putem aminti cauza Metock și alții (C-127/08) privind dreptul de intrare și ședere pe
teritoriul unui stat membru al soțului/soției unui cetățean european provenind dintr-un stat
terț, care nu a mai domiciliat anterior într-un alt stat membru, cauza Ioannidis (C-258/04)
privind dreptul la ajutor de integrare profesională al unui cetățean al unui alt stat membru care
și-a definitivat studiile în acel stat.
Tratatul permite unui stat membru să refuze unui cetățean al UE dreptul de intrare sau
ședere din motive ce țin de ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Măsurile respective
trebuie să se bazeze pe comportamentul personal al individului respectiv, iar acest
comportament trebuie să reprezinte o amenințare suficient de gravă și prezentă pentru
interesele fundamentale ale statului. În această privință, Directiva 2004/38/CE prevede o serie
de garanții procedurale.
5
În conformitate cu articolul 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor
nu se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public, deși această derogare a fost
interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de Justiție, conform căreia numai
accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea autorității publice și
responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de exemplu, securitatea
internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului în cauză.
Pe durata unei perioade de tranziție, după aderarea noilor state membre, se pot aplica
anumite condiții care restricționează libera circulație a lucrătorilor din, către și între aceste
state membre. Aceste restricții nu au drept obiect călătoriile în străinătate sau activitățile
independente și pot fi diferite de la un stat membru la altul. În prezent există perioade de
tranziție pentru resortisanții croați, care vor expira până cel târziu în iulie 2020.
Cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe
obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două
acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de
Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În prezent Convenţia este semnată de 13 state membre: Irlanda şi Marea Britanie nu sunt
membre ale Convenţiei, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părţi ale
corpului de legislaţie Schengen. Din momentul aplicării Convenţiei pentru Italia şi Austria (1
aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare,
cu excepţia Greciei. În plus, Islanda şi Norvegia (membre ale Uniunii Pașapoartelor Nordice)
au statut de membrii asociaţi.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la
frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării
cererilor de azil, cooperare judiciară şi polițienească, precum şi un schimb eficient de
informaţii. La frontierele externe ale spațiului Schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte
un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai
căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în
întregul spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul
cetăţenilor altor terţe ţări.
6
vreunui control al persoanelor. Totuşi, pentru motive de ordine publică sau securitate
naţională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părţi, ca în cursul
unei perioade limitate vor fi efectuate controale naţionale la frontierele interne, adaptate la
situaţia apărută. Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei şi
potrivit orarului de funcţionare al acestora (art. 2 şi art. 3 din Convenţia Schengen).
Intrarea pe teritoriile Părţilor Contractante pentru o şedere care nu depăşeşte 3 luni poate fi
acordată străinului care îndeplineşte următoarele condiţii:
7
III. Efectele migraţiei forţei de muncă în Uniunea Europeană
8
eficienței economice în țările dezvoltate. Totodată, capitalul și investițiile directe vor merge
spre țările sărace, atrăgând specialiști din țările bogate.
Efectele negative ale migrației pentru statele de origine sunt determinate de pierderea
forței de muncă înalt calificate, dar și de consecințele migrației ilegale, respectiv nevoia de a-i
integra în societate și pe piața muncii pe cei repatriați. Pentru lucrătorii migranți, principalul
avantaj îl constituie posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, în funcție de aptitudini și
calificare, de cele mai multe ori obținând un salariu mai mare decât în țara de origine.
Acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face incertă evoluția profesională pe
termen mediu și lung. Mai mult, lucrătorii imigranți sunt de multe ori dispuși la compromisuri
în ceea ce privește tipul de activitate pe care urmează să o desfășoare în străinătate raportat la
studiile, calificările și aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activității
specializate are un impact negativ asupra continuității profesionale, precum și asupra
abilităților necesare pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în țară.
9
BIBLIOGRAFIE
www.europarl.europa
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura ALL
Beck, Bucuresti, 2003;
O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, Ediţia a III-a,
2001
N.Păun, A.C. Păun,G.Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, Ed. Presa
Universitară Clujeană, 2003.
Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Libera
circulaţie a persoanelor, Centrul de Resurse Juridice, 2002
10