REFERAT

FORME SI PRINCIPII DE COOPERARE

JUDICIARA ALE U.E. IN MATERIE
PENALA

MANDATUL EUROPEAN DE
ARESTARE-EXTRADAREA

LECJ
ANUL I
CÎRSTEA ALEXANDRA
 INTRODUCERE

Conceptul de cooperare judiciară, la fel ca și cel de extrădare, sunt concepte relativ

noi, însă existența lor încă din Evul Mediu, este certă.Chiar daca acestea nu au avut forma
legală și instituțională din prezent, ele au reprezentat un raport de curtoazie și bună înțelegere
între suveranii statelor.

În dreptul penal român, extradărea era “predarea unui individ acuzat sau condamnat
pentru o infracțiune, de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea sa penala”.

Extrădarea poate fi definită ca fiind un act juridic bilateral prin care un stat, pe al cărui
teritoriu s-a refugiat o persoană care a săvârșit o infracțiune sau care a fost condamnată pe
teritoriul altui stat, o predă, la cererea acestui din urmă stat, în vederea urmăririi penale,
judecării ori punerii în executare a pedepsei la care a fost condamnată.
Rolul extrădării este de a evita sustragerea infractorilor de la urmărirea penală,
judecată ori de la executarea unor pedepse prin părăsirea teritoriului statului unde au comis
infracțiunea sau unde au fost condamnați.
Prin finalitatea ei, extrădarea reprezintă un act de asistență juridică pe care statele și-o
acordă reciproc, în vederea combaterii criminalității.
În raport de rolul statelor implicate în această procedură, extrădarea poate fi activă sau
pasivă. Activă este când se solicită extrădarea și pasivă, când se acordă extrădarea.
De asemenea, extrădarea poate fi voluntară sau forțată, în funcție de poziția persoanei
a cărei extrădare se cere. Astfel, extrădarea este voluntară atunci când persoana solicitată este
de acord cu extrădarea și este forțată când decizia de extrădare este luată în pofida împotrivirii
persoanei extrădate.
În România, potrivit art. 14 alin. (1) Cod penal, extrădarea poate fi acordată sau
solicitată în temeiul unui tratat internațional la care statul român este parte ori pe bază de
reciprocitate, în condițiile legii.
Procedura și condițiile extrădării sunt reglementate prin Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea internațională judiciară în materie penală, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.

Importanța cooperării judiciare internaționale în materie penală

Societatea, în ansamblul ei, a cunoscut, începând cu secolul trecut, o dezvoltare

nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Această evoluție a fost posibilă și ca urmare a relațiilor
internaționale care s-au stabilit între state pe parcursul timpului.
Dezvoltarea societății umane a dus, în mod inevitabil, și la o creștere fără precedent a
criminalității internaționale. Astfel, a apărut nevoia de cooperarea între state pentru predarea
sau primirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul unui stat, iar ulterior se
refugiază în alt stat, în scopul evitării consecințelor faptelor lor.
Datorită acestei necesități de cooperare între state au apărut treptat mecanisme create
cu scopul de apăra ordinea de drept din societate. Unul dintre aceste mecanisme îl reprezintă
și extrădarea.
Cooperarea judiciară internațională a fost posibilă doar cu respectarea principiului
independenței și suveranității statelor și, în mod implicit, a dreptului lor intern. De asemenea,
un alt element principal care a stat la baza apariției și dezvoltării ulterioare a cooperării
internaționale l-a constituit încrederea reciprocă a statelor într-un cadru instituțional bine
reglementat.

Scopul extrădării este de a aduce persoana suspectată de a fi comis o infracţiune cât

mai curând în ţara unde a comis infracţiunea şi, acolo, de a o aduce în faţa instanţei în a cărei
circumscripţie s-a comis infracţiunea. Această cooperare transnaţională necesită un fundament
legal şi trebuie să decurgă conform regulilor interstatale prevăzute şi garantate pentru o astfel
de situaţie. Extrădarea este, din acest punct de vedere, un angajament convenit între guvernele
statelor suverane de a încredinţa o persoană în puterea statului solicitant în scopul urmăririi
penale pentru anumite infracţiuni sau pentru executarea pedepsei privative de libertate sau
pentru aplicarea de măsuri preventive. Instituţia juridică a extrădării aparţine mai multor
domenii de drept. Se află la intersecţia dintre dreptul internaţional, dreptul naţional şi dreptul
internaţional penal.

Reguli tradiţionale de extrădare

Lunga istorie a dreptului referitor la extrădare în Europa este cuprinsă în Convenţia

europeană cu privire la extrădare din 13.12.1957 elaborată de Consiliu, ratificată de toate
Statele Membre UE şi în cele două Protocoale Adiţionale din 1975 şi 1978, care au fost de
asemenea ratificate de multe dintre Statele Membre UE. Numeroase state au folosit ocazia
pentru a formula rezerve la diversele prevederi individuale. De asemenea, au fost încheiate
multe tratate bilaterale venind în completarea convenţiilor multilaterale şi care cuprind reguli
diferite. În ultimii 15 ani Consiliul Europei a predat UE rolul principal în dezvoltarea
dreptului privind extrădarea. Succesiv, s-au încheiat Acordul privind simplificarea şi
modernizarea procedurilor de transmitere a cererilor de extrădare (aşa numita Acordul de la
San Sebastian) din 26.5.1989, Convenţia privind procedurile de extrădare simplificate din
10.3.1995 şi Convenţia privind extrădarea din 27.9.1996. Şi în Convenţia de aplicare a
Acordului Schengen (CAS) sunt abordate chestiuni specifice dreptului de extrădare, în Art.
59–66. O mare importanţă practică are şi semnalarea în Sistemul de Informaţii Schengen
(SIS) – Art. 95 CAS. Şi Convenţiile privind infracţiuni specifice cuprind propriile prevederi
legate de extrădare.

Fundamente ale extrădării

Principiul director al dreptului tradiţional privitor la extrădare este: Nu există obligaţie

de extrădare fără existenţa unui tratat. Acesta este un principiu de bază în dreptul internaţional
şi rezultă din suveranitatea unui stat, în sensul că acesta deţine „dreptul de suveranitate”
asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său. Nici dreptul internaţional comun nu
prevede o obligaţie de extrădare. Acesta prevede numai modul în care statul căruia i se
solicită extrădarea trebuie să reacţioneze la această solicitare. După exerciţiul interstatal, statul
căruia i se adresează solicitarea încearcă să explice refuzul sau respingerea solicitării chiar şi
în lipsa unui tratat, din motive diplomatice. Acest lucru se întâmplă mai ales când se stabileşte
un raport de reciprocitate pe care statele implicate înţeleg să-l respecte.

Tipuri de tratate de extrădare

În principiu, există două tipuri diferite de tratate de extrădare:

 1. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda enumerării”,
adică prin stabilirea unei liste de infracţiuni;
2. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda eliminării”; 3.
Metoda mixtă reprezintă o fază intermediară unde pe lângă o listă a faptelor ce intră sub
incidenţa extrădării se mai stabileşte şi condiţia unui grad minim de sancţiune penală.
Când se utilizează metoda eliminării nu se poate exclude posibilitatea de a schimba unilateral
conţinutul tratatului printr-o schimbare de lege naţională precum modificarea sistemului penal,
scăderea sau ridicarea nivelului pedepselor privative de libertate, dezincriminarea, etc. Nu este necesar
acordul celeilalte părţi deoarece aceasta a acceptat deja posibilitatea unor viitoare schimbări odată cu
acceptarea fără rezerve a metodei eliminării.
Principii clasice ale extrădării

 Principiul reciprocităţii;

 Principiul specialităţii;

 Principiul dublei incriminări;

 Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune politică;

 Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune de ordin fiscal şi militar;

 Pedepse nepermise: pedeapsa cu moartea;

 Pericolul de persecuţie politică;

Procedura tradiţională de extrădare

În majoritatea statelor, procedura tradiţională de extrădare este caracterizată prin două

componente – hotărârea judecătorească şi decizia administrativă (politică) . Procedura judiciară
începe de regulă cu arestarea persoanei a cărei extrădare a fost solicitată şi continuă cu audierea
acesteia de către judecător. La prima audiere se poate lua imediat decizia punerii în libertate dacă se
constată că există această posibilitate, după care se decide în ceea ce priveşte legitimitatea extrădării
pe baza cererii de extrădare; hotărârea instanţei poate fi atacată. Dacă extrădarea este considerată
legitimă şi din partea unei instanţe de nivel superior, documentele sunt puse la dispoziţia Ministerului
Justiţiei care urmează să decidă definitiv asupra aprobării sau respingerii extrădării. Decizia
administrativă a Ministerului Justiţiei poate fi luată ţinându-se cont de considerente de politică de stat
(ordinea publică).

Fundamente juridice ale extrădării în Europa

Extrădarea se bazează în Europa pe tratatele Consiliului Europei. În cadrul Uniunii Europene

au fost adoptate o serie de convenţii, între care Convenţia din 1995 privind procedurile simplificate de
extrădare între statele membre ale UE şi Convenţia din 1996 privind extrădarea între statele membre.
Însă, din cauza numeroaselor posibilităţi de rezervă şi diferitelor declaraţii, aplicarea acestora a
devenit din ce în ce mai dificilă pe fondul cererilor din ce în ce mai numeroase. Iniţiativele UE aveau
ca obiectiv principal simplificarea şi accelerarea procedurilor şi au contribuit întrucâtva, la o aplicare
unitară. Din cauza numeroaselor reglementări speciale de până atunci între două sau mai multe state,
era greu chiar şi pentru specialiştii în domeniu să încadreze exact un caz de extrădare şi să cerceteze
fundamentele legale. În acest context sunt de înţeles eforturile Comisiei Europene de a elabora un
instrument de extrădare unitar şi mai puţin complicat, pentru un spaţiu comun al libertăţii, siguranţei şi
dreptului.

Concluzii

Utilitatea extrădării, ca un act de reciprocă asistență judiciară internațională, este

incontestabilă, mai ales în condițiile actuale ale sporirii posibilităților de liberă circulație a
persoanelor și, în același timp, exacerbării fenomenului criminalității (în special a formelor
infracționale transfrontaliere).
Toate statele aflate pe continentul european și majoritatea statelor lumii au înțeles
importanța acestei instituții în lupta împotriva criminalității la nivel mondial, acționând pentru
transpunerea în practică a acesteia, prin adoptarea unei legislații corespunzătoare.Ca exemplu,
în România instituția extrădării este prevăzută în Constituție, Codul penal, Legea nr. 302/2004
și O.U.G. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti
internaţionale, republicată. De asemenea, trebuie precizat că normele juridice interne
referitoare la extrădare sunt completate de convențiile și tratatele încheiate cu diferite state și
ratificate de România.
Cu ajutorul acestui mecanism, cei care încalcă legea nu se pot ascunde la nesfârșit de
consecințele faptelor pe care le-au comis, deplasându-se pe teritoriul altor state. Așadar, se
poate spune că și datorită cooperării judiciare internaționale, societatea a devenit în ansamblul
ei un loc mai sigur.
Apreciem că instituția extrădării pasive în România – în pofida unor necorelări și
imprecizii de redactare – cunoaște, în general, o reglementare eficace și flexibilă, iar în ceea
ce privește aplicarea acestor dispoziții de către organele judiciare române, se impune o
abordare dialectică a acestora, pentru a asigura echilibrul dintre necesitatea realizării finalității
acestei forme de cooperare judiciară cu imperativul respectării drepturilor fundamentale ale
persoanei extrădabile.
Deși admitem că procedura extrădării pasive presupune un oarecare grad de
formalism, acesta nu trebuie privit ca un scop în sine. Drept urmare, nu există justificare ca
unele dintre instanțele naționale să se manifeste în soluționarea cererilor de extrădare
formulate de alte state precum instanțe sesizate cu o simplă procedură de exequatur,
dispunând arestarea provizorie și extrădarea în mod cvasi-automat, fără o analiză temeinică și
fără a argumenta corespunzător aceste măsuri.
Tot astfel, câtă vreme procedura specială a extrădării, în integralitatea sa,  presupune
exercitarea funcției de judecată, judecătorul de drepturi și libertăți este oprit de dispozițiile art.
3 Cod procedură penală să soluționeze  astfel de cereri.