Camil Petrescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Camil Petrescu

Camil Petrescu

Date personale

Născut 9/21 aprilie 1894[2] 

București, Regatul României[3] 

Decedat 14 mai 1957 (63 de ani)[4][5] 

București, Republica Populară
Română[6] 

Înmormântat Cimitirul Bellu[7] 

Părinți Camil Petrescu, Ana Cheler

Cetățenie  România 

Ocupație dramaturg
romancier[*]
filozof
poet
critic de teatru[*] 

Pseudonim Raul D.

Limbi limba română[1]  

Studii Universitatea din București  

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1914-1957

Mișcare/curent Realism, Modernism
 literar

Operă de debut Femeile și fetele de azi

Opere semnificative Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război, Patul lui
Procust, Un om între oameni,
Jocul ielelor, Danton

Note

Este considerat un pionier al romanului modern.

 Membru titular al Academiei Române

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894,[2] București, Regatul României[3] – d. 14 mai 1957,[4]

[5]
 București, Republica Populară Română[6]) a fost un romancier, dramaturg, doctor
în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura
română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga
poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii
absolute a omului”.[necesită  citare] Membru titular al Academiei Române (din 1948).

Cuprins

 1Biografie
 2Opera literară
o 2.1Concepte estetice
o 2.2Teme și motive
o 2.3Personajele
o 2.4Stilul anticalofil
o 2.5Studii
o 2.6Romane
o 2.7Nuvele
o 2.8Poezie
o 2.9Dramaturgie
o 2.10Însemnări
 3Bibliografie critică selectivă
 4Bibliografie suplimentară
 5Referințe și note
 6Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare,
înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia
subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă
studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele
bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății
de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul
„magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P.
Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o
teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în
lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp
nou, fenomenologia în opera lui Husserl.
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul
„Raul D”.
Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se
regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916,
e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge
iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își
pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează
în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi
ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate
posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de
atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn
vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi
eliberat din lagărul german, revenind la București.
Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen
Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N.
D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu
Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933
publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante
ale Modernismului european, Patul lui Procust.
În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni,
iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae
Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec
romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile
realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie
diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului
literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966)[8]: "Lucrare de vastă
documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între
oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre
epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează
întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri.
Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:
Dar eu,
Eu am văzut idei...
(...)
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.
Concepte estetice[modificare | modificare sursă]

 Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil

Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă
originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice
de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității
prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura
realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele,
conținutul meu psihologic“.
 Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform
căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții:
iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea,
dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale
absolute.
 Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este
armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia
epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de
descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut
nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
 Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil
Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili,
intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară
voluptatea reală, ci o sporește“.
 Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care
aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind
subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar,
experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce
gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot
vorbi onest decât la persoana întâi“.
 Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în
jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme
morale.
 Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată
bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula
literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact,
„ca într-un proces verbal“.
Teme și motive[modificare | modificare sursă]

 Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă

a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și
absurd.
Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea

operelor sale, prin observarea vieții interioare,
prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.
Reprezentant: Patul lui Procust
 Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este
prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială,
dominat de setea de absolut.
 Operele sunt structurate pe o pasiune sau un
sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor
idei".
Personajele[modificare | modificare sursă]

 Născute din frământări, scepticism, tensiune

intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu
sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment
puternic („singura existență reală e aceea a
conștiinței“).
 Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a
unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei
catastrofe.
 Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o
luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul,
politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel
„geniul neînțeles“ eminescian).
 Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității
conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă
luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta
pasiune și deci atâta dramă.“
 Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante,
intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind
însetați de absolut.
 Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor
ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul
supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
 Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a
personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței,
a aspirației spre absolut.
 Autorul se identifică cu personajul
principal (narațiunea la persoana I) și, deseori,
replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile
lui Camil Petrescu.
Stilul anticalofil[modificare | modificare sursă]

 Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările

difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până
în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
 Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
 Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința
selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea
finală.
 Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor
lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale
(afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
 Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
 Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar
„fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără
caligrafie“.
 Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare
existențială, prin care spiritul se descoperă și se
mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor
metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui
covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).
Studii[modificare | modificare sursă]

 Teze și antiteze (1936), eseuri

 Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de
doctorat
 Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică,
un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
 Doctrina substanței 1940, editată integral postum
în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu
filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată
în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și
Bergson[9]
Romane[modificare | modificare sursă]

 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război (1930)
 Patul lui Procust (1933)
 Un om între oameni (1953 - 1957, neterminat) O
caracterizare cuprinzătoare și sintetică a
romancierului Camil Petrescu este formulată de G.
Călinescu în Istoria literaturii române.
Compendiu (1968)[10]: "Camil Petrescu este în roman
un anticalofil, partizan al dicteului
automat...Bergsonian și proustian, înțelege să cultive
fără stânjenire "fluxul amintirilor" și gidian, să respecte
autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica
nimic din cursul amintirii...".
Nuvele[modificare | modificare sursă]

 Turnul de fildeș (1950)
 Moartea pescărușului (1950)
 Mănușile (1950)
 Cei care plătesc cu viața (1950)
 Un episod... (1957)
Poezie[modificare | modificare sursă]

 Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)

 Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
 Transcendentalia (1931),
 Din versurile lui Ladima (1932)
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

 Jocul ielelor (1918)
 Act venețian (1918-1946)
 Suflete tari (1921)
 Danton (1924-1925)
 Mioara (1926)
 Mitică Popescu (1925-1926)
 Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece
tablouri după Moreto (1938)
 Iată femeia pe care o iubesc (1943)
 Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
 Bălcescu (1948)
 Caragiale în vremea lui (1955)
Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu
(Op.cit., p.292) scrie: "Cea mai profundă operă [în
dramaturgie] este Danton..." Despre personajul Danton,
construit de Camil, G. Călinescu afirmă: "Danton e un
burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri
sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria,
suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".
Însemnări[modificare | modificare sursă]

 Rapid Constantinopole – Bioram (1933), reportaje de

călătorie
 Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat
de Mircea Zaciu.

Bibliografie critică selectivă