RECENZII ŞI NOTE DE LECTURĂ

Între frustrare şi ignoranţă.

Răspuns la o pseudoscriere critică a d-lui Eugen S. Teodor*

1. Prezentările de cărţi (simple sau comparative) şi recenziile sunt produse

ştiinţifice care analizează critic alte lucrări ştiinţifice. Ele sunt rezultate ale
activităţii de cunoaştere în domeniu, de competenţă ştiinţifică, de lectură la
subiect, care cuprind atât contribuţiile, cât şi lacunele lucrării criticate. Aşa, sau
cam aşa, scriu manualele de metodologie a cercetării.
Pentru a elabora aşadar o prezentare de carte sau o recenzie este nevoie de
competenţă în domeniul analizat critic, competenţă care se măsoară prin lucrări
de diferite nivele în domeniu. Mai este nevoie şi de multă lectură colaterală.
Mai trebuie adăugat pentru cazul de faţă şi o prevedere importantă a
Codului Deontologic al arheologilor din România, care prevede la punctul II.2
că arheologul are obligaţia de a nu se implica într-o evaluare teoretică pentru
care nu este calificat sau pregătit (CDAR, art. 12; art. 24). Ca să nu mai vorbim
de punctul II.3, care precizează că arheologul nu trebuie să se angajeze în
proiecte de cercetare arheologică pentru care nu este instruit sau pregătit adecvat.
Toate aceste prevederi se aplică din plin la ţinta răspunsului nostru: dl. Eugen S.
Teodor (prescurtat în acest text S. T.).
2. S. T. a publicat în revista Ephemeris Napocensis o „încercare de
recenzie” (crede el) la lucrarea noastră Castrul roman de la Răcari. Încercare de
monografie, Cluj-Napoca, 2009, 230 pagini text + 75 ilustraţii pentru text şi 166
planşe cu material arheologic + rezumat în limba engleză (28 pagini).
Foarte iritat de apariţia lucrării (deşi chiar el ceruse publicarea cât mai
rapidă a materialelor de la Răcari provenind din săpăturile mai vechi sau mai
noi), S. T. s-a cam grăbit, a fost obligat (zice el) să „ia poziţie publică”,
încălcând prevederile CDAR (pe care în chip evident nu le cunoaşte), neglijând
metodologia de cercetare (pe care evident nu o ştie !). Această iritare şi grabă a
dezvăluit gravele lipsuri de pregătire metodică şi arheologică şi, mai grav, totala
ignoranţă în domeniu. Textul, aşa-zisa „încercare”, poate fi interpretat ca o
frustrare plângăcioasă, cu multe jigniri şi răutăţi la adresa mai tânărului Dorel
Bondoc (prescurtat aici D. B.) şi maliţiozităţi la adresa mai experimentatului

*
Scrierea lui S. T. a apărut în revista Ephemeris Napocensis, pe internet; pentru că revista nu este
încă între cele acreditate la vârf şi pentru că nu are o apariţie regulată şi sigură, am preferat să
răspundem într-o revistă acreditată şi mai sigură.
552 Recenzii şi note de lectură

Nicolae Gudea (N. G.). S-a cam grăbit dl. S. T. folosind o terminologie care
frizează literatura de mahala, cu accente de miştocar şi spiritual (de la Caru’ cu
Bere). Oricum, este un demers jalnic şi nefericit, atât datorită comportamentului
în sine, cât şi datorită dovezilor de ignoranţă arheologică (pe care le vom dovedi
mai jos). Nu prea îi face cinste la vârsta lui.
Noi am numit produsul lui „scriere” pentru că nu se înscrie în niciunul din
produsele de critică istorică, chiar dacă a botezat-o „încercare”. Textul este în
acelaşi timp un atac la adresa lui D. B., cu formulări care frizează penalul. Un
astfel de „atac” pune în pericol propria-i persoană. „Scrierea” nu se referă la
lucrarea noastră (pe care probabil că nici nu a citit-o în întregime ca să aprecieze
ceva), ci la mici părţi din ea (unde S. T. crede că se pricepe !), iar când depăşeşte
această mică parte, „dă în gropi”, ca să folosim şi noi terminologia literară !
3. Să vedem acum cine este dl. S. T. (ca să procedăm metodologic !).
Monografii de castre nu are. Studii întinse de castrametatio (nu castramentaţie,
cum scrie el, ca şi alţi ignoranţi în domeniu !) nu are. În Bibliografia istorică a
României (BIR, IX, 1994-1999) aflăm cu uimire că este autor a două articolaşe
despre ceramica ... slavă !; în BIR, X, 1999-2004 este trecut cu 7-8 titluri, toate
referitoare la epoca prefeudală şi feudală; în BIR, XI, 2004-2006 apare din nou
cu două titluri referitoare la ceramica prefeudală. În Bibliografia Daciei romane
(1919-2000) (S. Cociş, O. Ţentea, F. Marcu) nu există. Chiar şi într-o addenda a
acestei bibliografii pe anii 2000-2005 (S. Cociş, O. Ţentea, în Ephemeris
Napocensis, XVI-XVII, 2006-2007, p. 231-344) apare cu numai două rapoarte
preliminare de săpătură, însumând 6 pagini, pe anii 2003-2004 (p. 339).
Noi (D.B., N.G.) l-am înregistrat cinstit cu cinci rapoarte colective de
săpătură pe anii 2003-2007 (şantierul Răcari), însumând 14 pagini pe cinci ani şi
un articolaş de 15 pagini despre faza de început a castrului (Dacia Augusti
Provincia. Crearea provinciei, Bucureşti 2006, p. 219-236). Acelaşi articolaş a
fost augmentat în chip primitiv şi publicat apoi în limba engleză în lucrările
congresului de limes din anul 2006 din Spania (2009) (The roman fort from
Răcari and its four stages, Limes XX, p. 1525-1539). În acest ultim articol, S. T.
a republicat tot ce publicase în mai sus-amintitele lucrări (probabil ca să arate că
a desenat profile !).
Rapoartele de săpătură publicate în Cronica cercetărilor arheologice din
România sunt preliminare, dar şi incomplete; astfel, în raportul publicat în anul
2004 are un plan al castrului (CCA, 2004, p. 446, pl. 56), dar fără precizarea
clădirii horreum-ului, deşi respectivul edificiu fusese identificat încă de la finele
secolului XIX de către P. Polonic şi Gr. Tocilescu şi publicat în mod repetat de
D. Tudor (în Apulum, 1965, dar mai ales în ediţiile Olteniei romane).
Planul castrului a fost republicat din nou de S. T. în raportul din 2006, tot
fără horreum (probabil are ceva împotriva hambarelor !), iar principia este
numită aici praetorium (CCA, 2006, p. 464, pl. 54).
Recenzii şi note de lectură 553
Abia în Dacia Avgvsti ..., 2006, p. 220, S. T. şi-a dat seama de neajuns
(poate i-a şoptit cineva) şi bietul horreum şi-a recăpătat locul binemeritat în latus
sinistrum. În raportul din 2007 are două profile, iar în raportul din 2008 nu are
ilustraţie. Ilustraţie mai bogată are în articolaşul amintit, care mai toată a fost
transferată apoi în articolul de la congresul limesului.
Dacă cineva ar socoti câţi bani a cheltuit dl. S. T. în anii în care a săpat la
Răcari şi s-ar împărţi la cele 14-15 pagini scrise (incluzând şi colaboratorii !)
ar afla cu uimire că acest domn este unul dintre cei mai scumpi arheologi din
România. Cu rezultate zero ! Poate că factorii de resort (Comisia Arheologică şi
conducerea Muzeului Naţional) ar trebui să facă şi studii de impact. Mai ales
acum, într-o eră a măsurătorilor, a eficienţei.
Poate cineva din Comisia Arheologică se va întreba ce caută la cercetarea
unui castru roman un arheolog necalificat pentru epocă şi care se ocupă în
principal cu ceramica slavă şi feudală. Sau poate că aceasta este o iniţiativă
nouă, o linie directoare în arheologia românească. Poate aşa vom ajunge la
rezultate mai bune !
Rapoartele preliminare sunt, cum e şi firesc, scurte şi cam confuze. Nu
prea pot fi folosite în cercetare. Ca la toţi ignoranţii, lipsa de cunoştinţe se
ascunde sub numărul mare de detalii tehnice (formă, grosime, adâncime etc.)
care au importanţă secundară în cercetare şi nicidecum importanţă istorică.
Se poate conchide că în domeniul castrametaţiei locale (foarte limitate) la
care se referă critic, frustrat şi furios dl. S. T., el însuşi este incompetent, ba
chiar se poate spune că este un nimeni. Iar de la un nimeni nu te poţi aştepta
decât la nimicuri. De pe o asemenea bază, dl. S.T. nu ar fi avut voie în chip
moral să elaboreze judecăţi (cu sau fără valoare), pentru că el însuşi nu are nici o
valoare în domeniu, nici măcar valoarea de competenţă de lectură.
Dl. S. T. l-a făcut incompetent pe D. B. (dar pentru că afirmaţia a fost
făcută chiar de către un incompetent, nu are nici o valoare); în avântul anti-D.
B., dl. S. T. declară că nimeni nu a văzut un profil desenat de D. B.; el declară că
rapoartele au fost scrise de el singur, că desenele au fost elaborate doar de către
el. Nu şi-a dat seama că în acest fel elimină de la „contribuţii” şi pe toţi ceilalţi
colaboratori (Corina Nicolae, Ovidiu Ţentea, Cristina Alexandrescu). Aşa ceva
încă nu s-a văzut în istoriografie, ca post-scriptum un autor să declare că el a
făcut totul singur, iar colaboratorii afişaţi ca şi coautori nu au făcut nimic !
4. Şi acum să luăm pe rând isteţele analize şi fraze de frustrare şi să le
comentăm şi noi critic.
a. Dl. S. T. pune în discuţie o pretenţie proprie de care noi nu am mai
auzit; el ar fi trebuit să aprobe elaborarea monografiei, să fie anunţat ! La
începutul demersului nostru spuneam că el însuşi a cerut lui D. B. să prelucreze
şi să publice materialele arheologice de la Răcari aflate în Muzeul Olteniei
Craiova (acest fapt poate fi confirmat de către membrii colectivului şantierului
554 Recenzii şi note de lectură

arheologic Răcari din anul 2006). Deci a minţit când a afirmat că nu ştia nimic
despre iminenta apariţie a unei lucrări despre castrul de la Răcari. Aici probabil a
intervenit frustrarea şi reacţia de impotent ştiinţific. Căci ne întrebăm: de ce să
ceri aprobare să prelucrezi un material şi informaţii arheologice mai vechi de 80
sau chiar 100 de ani de la cineva care nu are nimic în comun cu ele? cui şi de ce
să ceri aprobare când foloseşti date deja publicate? de ce să ceri aprobare când
unul din coautorii săpăturilor arheologice recente este coautor al lucrării discutate?
Probabil că datorită unor astfel de concepţii (cam feudale şi mai ales
balcanice !) zac nepublicate la anumite muzee şi institute tone de materiale arhe-
ologice din săpături mai vechi, privând arheologia românească de informaţii
preţioase. Probabil că la Muzeul Naţional al României nu s-a prelucrat încă
ordinul Ministerului Cultelor nr. 2292 din 27. 05. 2005, prin care valorificarea
monografică a cercetărilor arheologice devine obligatorie. Sau poate că dl. S. T.
a lipsit de la această prelucrare de ordin, fiind ocupat cu ceramica slavă şi feu-
dală ! Ceea ce este sigur e faptul că din materialul obţinut prin cercetări proprii,
dl. S. T. nu va putea scrie niciodată o monografie (care mai include şi altceva !).
b. Chiar şi codul deontologic prevede, la capitolul C, valorificarea obliga-
torie a cercetărilor într-un timp foarte scurt (iar când zicem cercetări la un
obiectiv oarecare, nu eliminăm aprioric pe cele anterioare celor actuale). În
pornirea sa furioasă şi frustrantă, dl. S. T. nu a observat că are în faţă o
monografie (poate chiar nu ştie ce înseamnă asta !), prima monografie siste-
matică a unui castru roman de la sud de Carpaţi; prima care oferă posibilitatea de
a face o apreciere mai realistă a romanizării spaţiului respectiv, a unităţii militare
de acolo; tot din motive de furie (probabil) nu a observat că partea din mono-
grafie care se referă la cercetările de teren (mai vechi şi actuale) ocupă un loc
minor în economia cărţii (p. 38-48) tocmai din cauza marilor lipsuri şi confuzii
legate de cercetarea arheologică de teren; nu a observat că partea de prezentare a
materialului arheologic (catalog şi ilustraţie) ocupă peste 90% din economia
lucrării; nu a constatat că în această parte dânsul nu există (cu excepţia locului în
care a fost citat pentru 3-5 tegule ştampilate, apărute şi ele în alte săpături decât
cele proprii !). Domnul S. T. nu critică această parte esenţială. El critică faptul că
s-a „produs” ceva şi cele câteva mărunţişuri tehnice (vezi mai jos). Nici nu ne
mirăm că se defineşte singur (p. 259) drept „ilustru necunoscut”, formulă care
este mult peste realitatea publicistică de epocă romană. Mai corect ar fi fost să
scrie despre sine „savant fără operă” (mai sunt şi alţii prin arheologia românească!).
c. Şi acest domn S. T. îşi permite, ‚public”, să-l facă incompetent şi
ignorant pe cel mai vechi colaborator al său de la Răcari, cu care a lucrat şi
publicat tot ce a scris în rapoartele preliminare de la Răcari ! Nu ştim dacă o
astfel de atitudine nu este deja o formă de paranoia curată !
El aruncă toate greşelile din carte pe seama lui D. B., iar pe N. G. îl iartă
pentru că nu a citit lucrarea şi pentru că, în general, crede el, că nu prea mai
Recenzii şi note de lectură 555
citeşte ! Noi, autorii acestui demers, am citit şi recitit împreună lucrarea în discuţie,
am refăcut-o în manieră modernă şi ne simţim solidari atât la elaborarea ei, cât şi
la erorile care s-au strecurat. Deocamdată cererea de monografie Răcari din
străinătate, dar şi din ţară, este prea mare ca să ne putem ocupa de critici de tipul
„flori deşarte” !
d. Unele din greşelile semnalate de S. T. sunt adevărate şi nu chiar plăcute
pentru autori, dar, luate în ansamblu, nu afectează fondul istoric şi arheologic al
lucrării. Sunt nimicuri !
- o importanţă deosebită acordă S. T. şanţurilor de apărare ale castrului: ba că
sunt de fapt trei, ba că sunt în formă de W etc., etc., cam o treime din totalul de
trei pagini ale scrierii sale; când lăţimea şanţului apare greşită (deşi a fost
preluată de la el !), se scuză: era plecat de pe şantier (p. 257);
- a remarcat o greşeală la bibliografie, care este adevărată;
- problema cu profilul este clară: dacă D. B. nu a desenat nici un profil, atunci
nici S. T. nu a desenat nici un profil, pentru că sunt coautori ai aceloraşi texte !
Şi pentru că a uitat de morala paiului din ochiul altuia, ne permitem să-i
semnalăm succint numai câteva inadvertenţe (mai sunt destule), uşor de observat
la o simplă răsfoire a „contribuţiilor” sale ştiinţifice:
- astfel, destul de grav este când S. T. nu poate face deosebirea între o monedă de
bronz şi o piesă pentru jocul ludus militum/latrunculorum (CCA, 2004, p. 255);
- nimeni nu ştie (poate doar el) de unde a putut identifica o statuie monumentală
de bronz provenind de la Răcari, aparţinând împăratului Heliogabal (Limes XX,
p. 1536); identificarea făcută probabilistic acum vreun secol de către Tocilescu
nu mai este de actualitate;
- nu ne-a explicat de ce poarta de sud a castrului a avut pentru garnizoană un
caracter coşmăresc !!! (Dacia Avgusti ..., p. 229);
- ne întrebăm cum a ajuns la concluzia că, după distrugerea din 247 atribuibilă
invaziei carpilor, cea mai mare parte a castrului (deşi refăcut !) şi-a pierdut
funcţia militară (Limes XX, p. 1536).
În viteza actului critic, S. T. mai face şi greşeli: la p. 8 nu avem nici o
formulare despre castrul de la est de Jiu; în armamentarium-ul desenat la noi nu
lipsesc încăperi, este la fel cu cel desenat de el însuşi; ne face observaţii
sarcastice despre felul în care a fost desenată absida principiei (la D. B. avem în
loc de contraforţi ... gâlme, dar şi la S. T., de unde a fost luat desenul, avem tot
... gâlme).
Simţindu-se nesigur în aventura sa critică, îşi caută susţinători invocând
articolul semnat de L. Petculescu despre hambarele militare din Dacia (p. 258),
deşi aşa cum am specificat mai sus, lui S. T. i-au trebuit patru ani ca să realizeze
că în castrul de la Răcari exista un horreum care deja fusese cercetat şi publicat
cu mult timp înainte.
556 Recenzii şi note de lectură

Şi am ajuns la „castramentaţie” !!!!; când e vorba de reconstituiri, cu

nonşalanţa ignorantului, S. T. corectează textul nostru cu termeni din Hyginus,
care se referă la castre de legiune din secolul I a. Chr. (mai ales); S. T. nu
cunoaşte autori din istoriografia modernă, mai vechi (A. von Domaszewski; W.
Fischer) sau mai recenţi (J. Lander), care s-au ocupat cu organizarea internă a
castrelor de trupe auxiliare din secolele II-III. Drept urmare, este uimit ce aproape
sunt barăcile de absida principiei. Îi recomandăm să-şi intensifice lecturile şi, în
loc de încercări paranoice de recenzie, să facă încercări de lectură cât mai multă:
castrul de la Vindolanda, castrul de la York. Iar dacă lucrările scrise în limbi
străine îi fac greutăţi, atunci poate citi Castrul de la Buciumi (Cluj 1972). Ca
orice ignorant în materie de castramentatio, S. T. operează inventiv cu termeni
pe care nu-i cunoaşte, crezând că epatează: barăci aşezate per striga, barăci
aşezate per scamnum. Cu durere trebuie să-l informăm că formulările sunt
invenţii pure ! Dacă ar putea sau ar fi putut citi pe Haginus (cf. Hygini gromatici
de munitionibus castrorum, ed. A. von Domaszewski), ar fi aflat că striga (cap.
7-8-9), cât şi scamnum (cap. 15) sunt spaţii în care locuiesc călăreţii de elită,
cohortele pretoriene, cohorta 1 (cap. 28), respectiv legaţii (cap. 15), tribunii (cap.
10), spaţii care nu sunt într-o ordine definită şi se referă exclusiv la castre de
legiune. Iar dacă ar fi înţeles şi planul unui castru de cohorta quingenaria
equitata (reconstruit de acelaşi autor/editor), ceea ce nu este cazul ilustrului
nostru necunoscut, ar fi putut pricepe că şi într-un castru auxiliar barăcile sunt
aşezate diferit, fără să ţină cont de formulări idioate. Şi lucrurile sunt explicate
pentru cei care citesc (şi, mai ales, ştiu citi) (e.g. Anne Johnson). Dl. S. T. mai dă
o dovadă de ignoranţă ştiinţifică, dar ea nu mai are importanţă în economia
ignoranţei generale mai sus amintite.
Şi tot în viteza criticii necontrolate apar alte dovezi de ignoranţă şi
incompetenţă:
a. S. T. afirmă că autorii nu au trecut la dovezile creştine motivele cruciforme
ştampilate; nici nu le-am socotit între dovezi, căci în arheologia creştină sunt mai
importante motivele cruciforme incizate sau zgâriate;
b. nu există crux quadrata imissa, domnule S. T.! Ori este quadrata ori
este imissa; datarea crucilor de acest tip se face în arheologia creştină (care se
vede că nu prea se studiază la Bucureşti) foarte devreme; dl. S.T. sau inspiratorii
lui ştiu şi scriu prostii. Dacă luăm cronologic, începând de pe la 240 p. Chr.
(Dura Europos – vezi scrierile lui Mesnil du Bouisson), trecând prin analiza lui
F. J. Dölger (Beiträge zur Geschichte des Kreuzzeichens, JFAC 1958-1966),
care ajunge cu datarea în secolul II (în general) sau mergem la cercetările mai
recente ale lui S. Suckenik şi P. B. Bagatti O.F.M., care aduc datarea chiar în
secolul I !!! (după decesul şi învierea lui Isus), atunci ne dăm seama că în acest
domeniu (sau şi în acest domeniu) cunoştinţele dlui S. T. se apropie de ... zero !
Lecţia de datare a crucilor ar putea continua, dar nu vrem ca ilustrul necunoscut
critic (!) să sufere din cauza prostiilor scrise !
Recenzii şi note de lectură 557
c. cât priveşte diplomele militare şi legătura cu calitatea de cetăţean roman,
S. T. dovedeşte din nou o ignoranţă măreaţă. Mulţi istorici ai epocii vechi (nu
toţi) cred că diploma sau fragmente din ea puteau fi folosite atât de veteran, cât
şi de urmaşii săi. Unii cred că era chiar ruptă în acest scop. Despre diplome
militare dl. S. T. ar putea citi articolul din Enciclopedia arheologiei ..., dar şi
IDR, I, p. 64-68. Dacă poate citi şi în alte limbi, îi recomandăm pe Margaret
Roxan şi W. Eck.
Un ultim aspect la care ne vom referi face parte din domeniul atât de drag
lui S. T., în care îşi manifestă din plin ignoranţa: castramentaţia !!!?. În general,
în arheologia românească turnurile porţilor sunt numite bastioane, iar celelalte
(de colţ, de curtină) turnuri. Ieşindul bastioanelor şi turnurilor (de la foarte mic la
foarte mare) a constituit şi constituie un criteriu de datare. Practicarea acestui
ieşind a fost constatată mai întâi la castre de piatră de epocă traiană, apoi
mărimea lui tot creşte. O scrie frumos Anne Johnson şi chiar J. Lander. Dar
probabil că ignoranţa i-a mai jucat o festă lui S. T. în graba sa furioasă, de vreme
ce chiar în produsele sale puţine şi slabe (e. g. lucrarea din Spania) planurile sunt
greşite. Toate planurile castrului publicate de S. T. nu au ieşindul la bastioanele
porţilor şi la turnul de colţ, în timp ce planurile porţilor publicate (originale şi
copii) au ieşind. Nu mai vorbim de faptul că porţile apar cu intrări care nu au
fost identificate, iar formele legendelor sunt ultraprimitive.
Nu ne aşteptam de la dl. S. T. la ceva mai mult. Castramentaţia !? implică
mult mai mult decât ceramica slavă, iar elaborarea unei recenzii presupune
pregătire şi cunoştinţe în domeniu, pe care S. T. a dovedit că nu le are. Dar aşa-i
la noi ...

DOREL BONDOC, NICOLAE GUDEA

P. S. Ilustrul necunoscut S. T. a dovedit că poate scrie fără să citească, a dovedit

o ignoranţă nepermisă în domeniu, aşa că îl sfătuim să facă o pauză în măreţele-i
cercetări arheologice şi să se pună pe citit.