Francesca-Lisa Maior

Conservare-Restaurare, anul III

Tragicul în filmul românesc

Reprezentarea tragicului în filmele românești ia diferite forme, depinde de latura

pe care regizorii vor s-o pună în lumină. Tragismul în cinematografia
românească este cu atât mai expresiv, poveștile fiind, de cele mai multe ori,
oglinzi incomode, chiar supărătoare.
Am avut ocazia și timpul necesar să vizionez câteva drame românești în ultima
perioadă, iar dintre toate, m-am oprit la filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat.
Inițial, l-am trecut cu vederea, am ezitat să-l vizionez. Poate din pricina titlului
ales, prima impresie fiind că, după alegerea acestuia, n-ar fi un film promițător.
Povestea acestui film, care se întinde pe o durată de aproximativ două ore, nu te
lasă să te relaxezi aproape deloc, evenimentele din viața protagonistului,
doctorul Romeo Aldea, jucat de Adrian Titieni, petrecându-se într-un ritm
alarmant. Ideea filmului, un reziduu post comunist, eternul “e prea târziu” pentru
generațiile de sacrificiu, pentru cei care sunt acum părinți și care doresc, cu orice
preț, ca ai lor copii să aibă un trai mai bun, preț care întrece orice limite. La
prima vedere, familia protagonistului pare una relativ normală. El, un tată
iubitor, doctor respectat, implicat, o fiică ascultătoare, eminentă, a cărei viitor
este deja trasat în detaliu de către părinți, o mamă cu dureri de cap. Acțiunea
filmului, drama, se declanșează în momentul în care Eliza, fiica doctorului, cade
victimă unei agresiuni, chiar înainte cu o zi de probele examenului de
bacalaureat. Parcurgem, astfel, firul narativ al personajului principal, a cărui idee
de corectitudine se distorsioneaza până la finalul filmului. Din acest moment,
vom fi martori ai unei presiuni amplificate care nu va încetini pe toată durata
filmului. Metaforic, un carusel cu evenimente în care acestea se derulează fără
oprire. Regizorul Cristian Mungiu reușește să transmită ideea filmului cursiv și
direct, apropiindu-se repede de spectator, acesta regăsindu-se de cele mai multe
ori. Regizorul are nevoie, însă, să folosească niște efecte care să condimenteze
curgerea narativă și care să sporească starea de tensiune și mister a
întâmplărilor: un copil care poartă uneori o mască de lup și posibil cel care îi
sparge geamurile, telefonul mobil care sună enervant în cele mai neașteptate
momente, dar la care nu răspunde, accidentul cu câinele lovit care se produce pe
un fundal cu muzică clasică.
Distorsionarea imaginii despre corectitudine și încălcarea valorilor morale se
face treptat, tatăl fiind presat de faptul că fiica lui și-ar putea pierde bursa de
studiu în Anglia și astfel, viitorul său, prea bine trasat, ar fi putea fi compromis.
Realizează, însă, că visul de a pleca din România nu este visul fiicei lui, cu toate
acestea, el devine mai tensionat și pune mai mare presiune pe fiica sa, recurgând
la lucruri la care nu s-ar fi gândit până atunci. El încearcă să rezolve media fiicei
lui, doar pentru a nu se abate de la planul de viitor, dar această hotărâre va aduce
cu sine consecințele aferente. În paralel, relația cu soția sa se distruge, mama
doctorului este bolnavă, amanta acestuia începe să-și piardă răbdarea și odată cu
acestea, imaginea doctorului cinstit și respectat se dezintegrează.
Toată situația aceasta apăsătoare este determinată de ideea urii de sine și de fuga
de noi înșine și din această țară care nu ne promite nimic. În care am dori să
schimbăm ceva, în care părinții noștri au rămas să schimbe ceva, dar au dat greș.
Imaginea degradantă a unei familii care încearcă să-și păstreze moralitatea
pentru a trăi, dar care este împinsă să încalce orice pentru a supraviețui.
Cristian Mungiu face alegeri bune în ceea ce privește personajele, le potrivește
foarte bine, accentuând toată ideea dramatică. Cadrele sunt tăiate impecabil,
detaliile leagă deosebit povestea, pe un fundal cenușiu-neutru pentru a
intensifica trăirile puternice și tranformarea succesivă a personajelor, dar mai
ales a personajului central, Romeo.
Bacalaureat este un film despre România și pentru români. Mungiu este un bun
cunoscător al sensibilității umane, dar mai ales a celei românești și reușește să
aducă în fața publicului nostru, dar și din afară, o realitate pe care o respingem,
greu de recunoscut și cu care încă de confruntăm.
Filmul a umplut sălile de cinema din România și poate fi perceput ca o speranță
sau, poate, ca o nouă șansă de a ne privi în ochi. Poate suntem naivi să credem
că un film poate schimba ceva, dar ca orice formă de artă, are un efect asupra
noastră, a tuturor, al cărui rezultat nu îl vedem pe moment, dar poate fi un bun
început.