STILUL ŞTIINŢIFIC

Stilul ştiinţific are atâtea variante câte ramuri ştiinţifice şi tehnice există; acestea pot
fi însă grupate pe categorii:
 limbajul ştiinţelor exacte (matematică, fizică, chimie, astronomie);
 limbajul ştiinţelor tehnice ( în mare parte schematizat);
 limbajul ştiinţelor naturii (ştiinţele naturii, medicină, agronomie);
 limbajul ştiinţelor umaniste şi al filozofiei (cu cea mai acentuată diversificare
internă);
 limbajul criticii literare oscilează, în funcţie de genul de critică practicat, între
stilul ştiinţific şi cel beletristic, fiind considerat de unii specialişti gen de
tranziţie între cele două stiluri.

Genuri de texte specifice

a) expozitive: tratatul, dizertaţia, studiul, articolul, reflecţia, sinteza, eseul,
referatul, comunicarea, conferinţa, alocuţiunea, nota;
b) descriptive: caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia.
Textele sunt elaborate, premeditate şi au, de obicei, forma scrisă, monologată.
Compoziţia este bine articulată, compactă, riguroasă, austeră. Calităţile generale ale
stilului textului ştiinţific sunt: caracter obiectiv, neutru, concis, clar şi precis.

Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentare statistică, devin mărci stilistice

1. La nivel fonematic:
Stilul ştiinţific este un factor activ în promovarea şi consolidarea sistemului
fonematic al limbii literare. Structura fonematică a textelor ştiinţifice are însă şi o
zonă specifică în raport cu limba literară comună, prin:
 frecvenţa unor foneme (creşterea frecvenţei laringalei h ca urmare a utilizării
unor termeni care au în structura lor morfematică prefixe de origine greacă
precum hema-, hemo-, helio-, hidro- etc.: hematie, hemoliză, helioterapie,
hidrocefal etc.);
 frecvenţa unor grupuri de foneme (grupul consonantic ps la iniţială, existent
doar în familiile lui psalm şi psaltire, şi-a întărit poziţia prin termenii
neologici psihic, psihiatru, psihanaliză etc.; o situaţie asemănătoare o au
grupurile consonantice ft, pt, cv: ftaleină, pterodactil , cvorum).
2. La nivel morfematic:
 frecvenţa mare a substantivelor (îndeosebi termeni de specilitate sau nume
proprii);
 frecvenţa redusă a cazurilor „personale”: dativul, acuzativul precedat de
prepoziţia-morfem pe şi vocativul (întrebuinţat doar în varianta didactică
orală a stilului ştiinţific);
 prezenţa adjectivelor generice sau categoriale (care grupează pe categorii
obiectele denumite de substantivul determinat: mamifer marin, triunghi
isoscel) utilizate la gradul pozitiv;
 utilizarea adjectivelor care refuză comparaţia: convergent, concav,
monocromatic etc.;
 frecvenţa mare a pronumelor nepersonale (în primul rând reflexive, ca marcă a
exprimării impersonale);
 absenţa pronumelor de politeţe;
 preferinţa pentru persoana a III-a (caracterul obiectiv) şi pentru folosirea
pluralului autorităţii ştiinţifice.
 absenţa interjecţiilor şi a derivaţilor (substantive, verbe, adjctive, adverbe)
intrjecţionali, ca urmare a absenţei funcţiei expresive-emotive;
 modurile verbale dominante sunt indicativul şi infinitivul;
 timpul verbal dominant este prezentul (atemporal - instrument al definirii
conceptelor, pantemporal - instrument al comentării fenomenelor supuse
investigaţiei, dinamic -instrument al descrierii actualizatoare a unor
evenimente istorice, individual-umane, socio-culturale, descriptiv - instrument
al reliefării unor idei esenţiale într-un text de exegeză);
 flexiunea verbală este dominată de persoana a III-a singular, consecinţă a
predominării funcţiei referenţiale şi expresie a obiectivării sau nedeterminării.

3. La nivelul sintactic:
4. La nivel lexical: