Baltagul apare în 1930, fiind scris de Sadoveanu în 17 zile.

Acesta aduce o formulă românească inedită în peisajul

epicii interbelice. Este primit cu entuziasm de public, dar și de critica literară. Sadoveanu prezintă în roman
monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor unde nu banul guvernează, ci tradiția și
cuvântul dat, motto-ul prezent ( „Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă ș-un câne”) făcând trimitere directă la sursa de
inspirație „Miorița”. Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regăsesc aici: viața pastorală,
natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea. Tema este una complexă, surprinzând atât viața oamenilor de
la munte, cât și existența Vitoriei Lipan, care pornește în căutarea soțului ei din dragoste și din dorința de a scoate la
iveală adevărul. Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a
universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu. Avem
de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau
de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda. De asemenea, romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors,
ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința
creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea
superstițiilor de care ține seama cu atenție. Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale:
„aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”.

Cadrul acțiunii este reprezentat de satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și de Balta Jijiei. Fiind un
roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, este
transcris de pe hartă. Însă fiind o scriere ficțională cu valențe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura
Tarcăului, folosind toponime simbolice. Perspectiva narativă este una obiectivă, implicând un narator heterodiegetic,
acesta reconstituind prin tehnica detaliului lumea satului și acțiunile Vitoriei. Portretul lui Nechifor Lipan, marele
dispărut din roman, este adus în prim-plan cu ajutorul evocării. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii
(căutarea și diferitele popasuri, dar este semnificativ și la nivelul titlului). Baltagul (toporul cu două tăișuri) este un
obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator. De remarcat că în roman, același
baltag (al lui Lipan) îndeplinește cele două funcții. Baltagul lui Gheorghiță se păstrează nepătat de sânge, deoarece
este folosit pentru a se face dreptate. Vitoria Lipan este protagonista romanului Baltagul, fiind un personaj complex.
Din punct de vedere social, protagonista întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal ,
în care bărbatul este cel care inspiră legea, iar femeia veghează la perpetuarea ei. Absența lui Nechifor Lipan este
resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o reală amenințare pentru omogenitatea și coerența microuniversului
familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el
urmează să devină capul familiei. Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari” ale literaturii române. Deși
sufletul său plânge de durere, Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și atingă
scopul și anume aflarea adevărului despre moartea soțului ei. Personajul feminin are o inteligență nativă, astfel încât
reușește să se adapteze cu ușurință la legile noii lumi, cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele
oamenilor, îi descoase pentru a obține informațiile de care are nevoie. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță
care spune despre ea că: „Mama asta trebuie să fie vreo fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”. De
fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine
măcar că nu știu carte”. Viziunea despre lume a autorului se reflectă, mai ales, la nivelul statului moral al personajului
feminin. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea. Aceasta respectă tradițiile și nu își poate găsi
liniștea până în momentul în care realizează ritualul înmormântării, prin care sufletul soțului său va fi legat de lanțurile
eternității. Chiar dacă pătrunde într-o lume nouă, Vitoria Lipan păstrează aceeași lege a tradiției în care încearcă să-
și educe și copiii. Incluzând gestul final, când îl îndeamnă pe Gheorghiță să-l lovească cu baltagul pe Calistrat Bogza,
trebuie interpretat ca fiind unul moral. „A răzbuna” înseamnă, pentru Vitoria, restabilirea binelui, a ordinii. Modalitățile
de caracterizare a eroinei „Baltagului” sunt cele consacrate de textul epic: directe și indirecte. În primele 5 capitole ale
romanului, protagonista este caracterizată preponderent indirect, comportamentul său fiind unul specific oricărei
muntence. Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizare directă în vederea
portretizării personajului feminin. Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În
acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a Vitoriei („deși nu mai era tânără, avea o frumusețe
neobișnuită în privire”), cât și îngrijorarea acesteia („ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi,
răsfrânte în niște cârligașe”). Una dintre secvențele importante ale textului pentru ilustrarea trăsăturilor este
reprezentată de dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici
se constituie într-o reală formă de caracterizare indirectă, ce relevă trăsăturile de caracter ale acesteia. Deși
Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care să-l conștientizeze pe tânăr de faptul
că, pentru el, începe o nouă etapă a vieții: „Înțelege că jucăriile au stat! Trebuie să te arăți bărbat! Eu alt sprijin pe
lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău.” Momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa
dintre Suha și Sabasa se constituie într-un alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei. Aceasta își
păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, femeia își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar în
același timp, colaborează și cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi va
cere permisiunea să o lase să își îngroape bărbatul în „țintirim”, ceea ce sugerează și caracterul realist al romanului.
Baltagul rămâne o lucrare reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru o scriere
hibridă, roman realist cu substrat mitic, ca să evidențieze faptul că tradiția și modernitatea nu reprezintă două forme
opozitive, ci complementare, prin care ființa umană se poarte raporta la lumea în care trăiește.