Abandonul

Viata e ca un pod intre nastere si moarte a carui balustrada

Este lunga claviatura a unui pian , pe ale carui clape
Cantam o melodie ce acompaniaza dansul nostru unic.
Mai alerta , mai tandra, mai melancolica,mai linistita,
mai triumfala ,mai lenta....melodia insoteste drumul vietii noastre
si picura pe oglinda sufletului ba o bucurie, ba o rana...ba o dulce amintire..
un cuvant........ o silaba ....... un sunet....

Cu toţii ştim din proprie experienţă că abandonăm cu mai multă greutate o activitate în
plină desfăşurare în care am investit mult decât una în care am investit puţin. Acest
principiu este valabil în cazul investiţiilor noastre în relaţiile interumane, în proiecte de
afaceri ori la bursă. Principiul rămâne valabil indiferent dacă investiţia noastră îmbracă
forma banilor, a timpului sau a efortului. Punem capăt cu uşurinţă unei relaţii care n-a
mers bine de la prima întâlnire şi încetăm să mai construim din bucăţele o jucărie ieftină
atunci când dăm peste un obstacol în primele câteva minute. Agonizăm în schimb atunci
când trebuie să punem capăt unei căsnicii de 25 de ani sau să redecorăm o casă foarte
scumpă.
Acelaşi principiu este valabil şi în cazul investiţiei părinteşti în potenţialul urmaş. Chiar şi
în momentul în care un ou este fertilizat de spermă, embrionul fertilizat ce rezultă
reprezintă în general o investiţie mai mare pentru femelă decât pentru bărbat, deoarece
la majoritatea speciilor de animale oul este mult mai mare decât sperma. Deşi atât ouăle,
cât şi sperma trebuie să conţină cromozomi, oul trebuie în plus să conţină destule
substanţe nutritive şi un puternic mecanism metabolic pentru a putea susţine dezvoltarea
ulterioară a embrionului pentru o bucată de vreme, măcar până în momentul în care
embrionul poate începe să se hrănească singur. Spermatozoidul în schimb trebuie să
conţină doar un motor flagelar şi suficientă energie pentru a-1 conduce şi a-i susţine
înotul timp de cel mult câteva zile. In consecinţă, un ou omenesc
matur are cu aproximaţie o masă de un milion de ori mai mare decât masa de spermă
care îl fertilizează, factorul corespunzător pentru pasărea kiwi-kiwi fiind de un milion de
miliarde. Astfel, un embrion fertilizat, considerat ca un stadiu de început al unui proiect
de construcţie, reprezintă o investiţie total neînsemnată a masei corporale a tatălui în
comparaţie cu cea a mamei. Dar asta nu înseamnă că femela a pierdut automat jocul
înainte de momentul conceperii. împreună cu acel spermatozoid care a fertilizat oul, e
foarte probabil că masculul a produs alte câteva milioane de spermatozoizi în ejaculare,
astfel încât investiţia sa totală poate ajunge să fie comparabilă cu a femelei.
Actul de fertilizare a unui ou este fie exterior, fie interior, după cum are loc în interiorul
sau în exteriorul corpului femelei. Fertilizarea externă este caracteristică pentru
majoritatea speciilor de peşti şi amfibieni. De exemplu, la majoritatea speciilor de peşti, o
femelă şi un mascul din apropiere elimină simultan ouăle şi spermatozoizii în apă, unde
are loc apoi fertilizarea. Odată cu fertilizarea externă, investiţia obligată a femelei ia sfârşit
în momentul eliminării ouălor. Embrionii pot fi lăsaţi apoi să plutească în voie şi să-şi
poarte singuri de grijă în absenţa îngrijirilor părinteşti, ori pot fi îngrijiţi de un singur
părinte, în funcţie de specie.
Mai familiară oamenilor este fertilizarea internă, masculul injectând spermă (prin
intermediul unui penis intromisiv, de exemplu) în corpul femelei. Mai departe, la
majoritatea speciilor, femela nu elimină imediat embrionii, ci îi reţine în corp pentru o
perioadă de dezvoltare, până când se apropie de faza în care pot supravieţui singuri. în
final, urmaşul poate fi împachetat pentru eliminare într-o coajă de ou protectoare,
împreună cu o rezervă de energie, sub forma gălbenuşului — cum se întâmplă la păsări,
majoritatea reptilelor şi mamiferele monotreme (ornitorincii şi echidnele din Australia şi
Noua Guinee). Cealaltă posibilitate este ca embrionul să continue să crească în corpul
mamei până când este „născut", fără o coajă, în loc să fie „ouat" ca un ou. Această
alternativă denumită viviparitate (latinescul pentru „naştere vie") e caracteristică pentru
noi şi pentru alte mamifere, cu excepţia celor monotreme, ca şi pentru câteva specii de
peşti, reptile şi amfibieni. Viviparitatea necesită existenţa unor structuri interne
specializate — din rândul cărora placenta mamiferă este cea mai complexă — pentru
transferul substanţelor nutritive de la mamă la embrionul în dezvoltare şi pentru
transferul reziduurilor de la embrion la mamă.
Astfel, fertilizarea internă obligă mama să investească mai departe în embrion, în afara
investiţiei pe care a făcut-o deja producând oul până în faza de fertilizare. Ea poate fie să
utilizeze calciu şi substanţe nutritive din corpul ei pentru a face o coajă de ou şi un
gălbenuş, fie să folosească substanţele nutritive pentru a hrăni efectiv corpul embrionului.
Pe lângă această investiţie de substanţe nutritive, mama este de asemenea obligată să
investească timpul necesar ducerii la bun sfârşit a sarcinii. în consecinţă, în momentul în
care puiul iese din ou sau în momentul naşterii, investiţia unei mame fertilizate intern
este, în comparaţie cu cea a tatălui, mai mare decât cea a unei mame fertilizate extern în
momentul eliminării oului nefertilizat. La sfârşitul perioadei de nouă luni de sarcină la om,
de exemplu, consumul de timp şi energie al unei mame este mai mare de 10 ori decat ar
fi fost daca nu ar fi fost gravida.
Badea Virginia Floricica

06.05.2019 ,Bucuresti