2.

Abordarea managerialã orientatã pe produs

 
            2.1. Sistemul caracteristicilor de calitate ale produselor software
            Dupã cum se aratã şi în definiţia datã calitãţii (standardul ISO 8402,
[ISO3]), aceasta este prezentã în fapt printr-un set de caracteristici.
            Aceste caracteristici pot fi împãrţite în:
            a) caracteristici economice, exprimate prin costuri (de proiectare, elaborare,
implementare, utilizare), economii (de resurse materiale, umane, financiare),
creşteri de randament şi productivitate, privite în legãturã cu costurile şi economiile
şi analizate împreunã în vederea stabilirii oportunitãţii realizãrii produsului;
            b) caracteristici sociale şi psiho-senzoriale , care constau în potenţarea
elementelor creatoare, eliminarea rutinei şi stereotipiei, instruirea asistatã a
operatorilor. Asupra acestor caracteristici s-au fãcut studii comparative. S-a
constatat, de pildã, cã rutina şi nemulţumirea utilizatorilor datorate lucrului, timp
îndelungat, cu anumite produse, este mult mai micã în cazul utilizãrii interfeţelor
utilizator grafice (Microsoft Windows, X-Windows, MacIntosh), decât în cazul
utilizãrii unor interfeţe în mod text;
            c) caracteristici tehnice şi de utilizare (de utilitate generalã) . Aceste
caracteristici sunt tratate “in extenso” în literatura de specialitate, iar organizaţia
internaţionalã pentru standardizare a elaborat un model concretizat în standardul
ISO 9126 din 1991 [ISO1].
            Între caracteristicile de calitate, indiferent din ce perspectivã ar fi privite sau
grupate, existã multiple relaţii de interdependenţã, subordonare, ierarhizare,
decompoziţie sau agregare. Complexitatea acestor relaţii determinã ca ansamblul
caracteristicilor de calitate sã alcãtuiascã un sistem.
            Pentru ca acest sistem de caracteristici de calitate sã poatã fi operaţional, în
sensul ca sã se poatã selecta un set de caracteristici pe baza cãruia sã se
construiascã un sistem de metrici cu care calitatea unuia sau mai multor produse
software sã fie evaluatã, setul selectat trebuie sã aibã urmãtoarele proprietãţi:
            - sã fie apreciat complet de cãtre evaluatori, în sensul de a putea surprinde
toate aspectele calitãţii în care evaluatorii sunt interesaţi (prin evaluatori se înţeleg
persoanele autorizate şi în cunoştinţã de cauzã, interesate în evaluarea calitativã a
produsului, a organizaţiei producãtoare sau a sistemului calitãţii, respectiv
producãtori, beneficiari, auditori);
            - sã fie ierarhizabil , în sensul ca principalele caracteristici sã poatã fi
descompuse în factori ce pot cuantificaţi cu ajutorul metricilor;
            - sã fie necontradictoriu - caracterul contradictoriu al unor caracteristici nu
poate fi eliminat în totalitate, fiind practic imposibil sã se dezvolte un set de
caracteristici perfect consistent. Astfel, complexitatea vine în contradicţie cu
fiabilitatea, portabilitatea cu eficienţa, etc. Ca urmare, pentru elaborarea unor
specificaţii pe baza unui set de caracteristici de calitate ce presupun aspecte
contradictorii, fie se pot stabili anumite nivele pentru anumite caracteristici,
celelalte pãstrându-se în limite acceptabile sau lãsându-se la dispoziţia priceperii
proiectanţilor şi programatorilor, fie se stabileşte un sistem de prioritãţi specificate
explicit. De exemplu, în cadrul unui produs software, anumite programe/module
trebuie sã se execute mai rapid, iar altele sã fie prevãzute cu proceduri suplimentare
de verificare şi testare a corectitudinii datelor, chiar dacã aceasta duce la încetinirea
duratei de  execuţie.
            La nivel general, sistemul trebuie sã se bazeze, conform [BRÃ1], pe
urmãtoarele considerente elementare:
                        1. conexiunea elementelor interne ale sistemului sã fie mai puternicã
decât legãturile sistemului cu mediul. Aceasta se realizeazã prin selectarea pe
anumite criterii (specificaţiile beneficiarilor, urmãrirea de cãtre producãtor a unor
anumite caracteristici specifice clasei din care face parte produsul software
respectiv, etc), a caracteristicilor de calitate incluse;
                        2. orice sistem, indiferent de complexitatea sa este un subsistem al
unui sistem mai cuprinzãtor. În toate situaţiile, sistemul caracteristicilor de calitate
ce urmeazã a fi construit este doar un subsistem al calitãţii software;
                        3. unitatea şi complexitatea unui sistem presupune o anumitã ordine
în aşezarea şi funcţionarea elementelor sale;
                        4. orice sistem este caracterizat printr-o anumitã structurã, care
poate fi privitã ca atare, adicã sub forma exactã de reunire a tuturor subsistemelor
sau prin urmãrirea diferitelor structuri componente;
                        5. orice subsistem poate avea o multitudine de bucle de reacţie care
se închid pe anumite porţiuni de proces, pe anumite porţiuni de sistem sau chiar la
nivelul întregului sistem. Acest lucru se traduce la nivelul sistemului
caracteristicilor de calitate prin interdependenţele şi contradicţiile existente între
caracteristici. Cea mai dificilã problemã a sistemului calitãţii software este
cercetarea mecanismului specific al interacţiunii dintre diferitele caracteristici de
calitate ale sistemului, problemã posibil de soluţionat doar prin managamentul
calitãţii.
            Obţinerea unui sistem operaţional de caracteristici - modelul calitãţii - pe
baza cãruia sã se poatã realiza managementul şi gestiunea calitãţii, presupune
parcurgerea unor etape anterioare obligatorii, astfel:
            a) definirea problemei - în care se stabilesc caracteristicile şi factorii de
calitate ce vor fi luaţi în considerare;
            b) construirea modelului calitãţii - analiza şi modelarea relaţiilor dintre
componente, a modului de interacţiune, a interdependenţelor, precum şi alegerea
unui criteriu de performanţã. Aceastã alegere este parţial determinatã de felul în
care este precizatã problema;
            c) stabilirea soluţiei -  o soluţie este obţinutã când se apreciazã cã rãspunsul
obţinut la un moment dat este cel mai bun în comparaţie cu criteriile stabilite;
            d) omologarea soluţiei - omologarea soluţiei obţinute pe baza modelului -
rezultat al procesului de optimizare. Se poate face prin:
            A. compararea cu performanţele precendete sau ale altor produse
concurente pe piaţã - superioritatea noii soluţii poate fi consideratã ca o verificare a
valabilitãţii ei. Inconvenientul acestei metode constã în aceea cã în evaluarea
calitãţii oricãrui produs pe o perioadã trecutã toate intrãrile sunt cunoscute şi
elemente importante ale luãrii deciziei (variaţiile probabilistice ale pieţei,
obişnuinţele utilizatorilor, etc.) sunt astfel eliminate.
            B. compararea cu performanţele viitoare - constã în compararea soluţiilor
supuse la seturi de date de intrare externe identice, faţã de una din ele.
Inconvenientele sunt în principal legate de timp şi cost ridicat pentru alcãtuirea
seturilor respective de date, elaborarea sau luarea în calcul a unor variante diferite
ale produsului, obţinerea şi analiza rezultatelor sumare comparative. În plus, oricât
de exhaustiv ar fi elaborate seturile de date de test, în cazul produselor complexe,
acestea nu pot fi atotcuprinzãtoare, neputându-se trage concluzii privind alte seturi
de date de intrare.
            C. comparaţia prin simulare - experimentãrile repetate satisfac
caracteristicile unor încercãri în condiţiile unor date de intrare externe diferite şi
alese la întâmplare. Dar, aşa cum se aratã în [BRÃ1], şi aceastã metodã genereazã
probleme specifice care pot reduce contribuţia sa la rezolvarea problemei.