TUDOR ARGHEZI – MAESTRU AL CUVÂNTULUI

TESTAMENT

Tudor Arghezi se încadrează în categoria poeţilor modernişti pentru care problemele se nasc la
nivelul limbajului şi imaginilor, care presupun o cale de afirmare a unor idei.
Aşezată în fruntea volumului de debut („Cuvinte potrivite”), poezia „Testament” este arta poetică
cea mai cunoscută din istoria noastră literară, este o adevărată poezie programatică prin care se defineşte
viziunea poetică a lui Arghezi.

Structura poetică şi semnificaţii

Poezia cuprinde cinci strofe inegale ca întindere, iar ceea ce uimeşte la lectura versurilor este
neaşteptata împletire lexicală. Cuvintele se leagă în grupuri apropiate sau depărtate într-un mod unic în
literatură; cuvintele uluiesc sensibilitatea noastră prin forţa lor sugestivă.
Ideea pe care o dezvoltă poetul se include în sensul cuvântului care dă titlul poeziei: testament –
un act ce formulează o ultimă dorinţă care să fie împlinită de urmaşi sau de unul dintre urmaşi.
Moştenirea lăsată de Arghezi este o valoare spirituală exprimată artistic prin metafora „nume adunat pe-
o carte”. Definind sensul cuvântului „carte”, definim de fapt crezul poetic arghezian referitor la
conţinutul şi misiunea artei sale.
Cartea este termenul-cheie al întregii construcţii poetice şi este definită prin mai multe metafore:
cartea e „treaptă”, e „hrisovul cel dintâi”, cartea e „Dumnezeu de piatră”, „e hotar înalt cu două lumi pe
poale”; cartea înseamnă „frumuseţi şi preţuri noi” iscate din „bube, mucegaiuri şi noroi”; cartea e „bici
răbdat care pedepseşte odrasla vie a crimei tuturor”; cartea e domniţa care suferă. Pentru a exista a fost
nevoie de „condei” şi „călimară”, la carte se ajunge prin „cuvinte potrivite”.
În jurul termenului „carte” se construieşte ideea poeziei. Poetul stabileşte o identitate între carte
şi sudoarea muncii ţăranului. Cartea înseamnă trudă asupra cuvintelor pentru că numai prin muncă
stăruitoare poate fi „potrivit” să sune armonios „graiul cu îndemnuri pentru vite” al strămoşilor.
Identitatea de conţinut dintre carte şi sudoare este un proces reliefat prin opoziţia dintre ceea ce a fost şi
ce a devenit limbajul ţărănesc, de aceea textul este construit antitetic.
Metaforele, cuvintele şi locuţiunile se grupează în serii opuse exprimând transfigurarea estetică a
limbajului aspru: „grai cu îndemnuri pentru vite” - „cuvinte potrivite”; „zdrenţe” – „muguri şi coroane”;
„venin” – „miere”; „cenuşa morţilor din vatră” – „Dumnezeu de piatră”; „bube, mucegaiuri şi noroi” –
„frumuseţi şi preţuri noi”; „slova de foc” – „slova făurită”.
I. Singurul bun pe care-l poate lăsa urmaşilor săi este o carte de poezii, o valoare spirituală, în
care a transpus într-o formă artistică înaltă munca străbunilor, a celor care au trăit într-o permanentă
răzvrătire. Metafora „seara răzvrătită” exprimă lungul trecut de întuneric şi de anonimat în care s-a
format răzvrătirea iobagilor. Poetul devine exponentul neamului său oropsit, al şirului de numeroşi
străbuni care au trudit din greu „pe brânci”, obstacole mereu ridicate în calea devenirii lor istorice.
Poetul este mândru de a se fi ridicat din rândul mulţimilor truditoare iar creaţia şi-o socoteşte „o
treaptă” spre alte valori spirituale, „treaptă” care face legătura între străbuni şi fiul său, care au datoria
morală de a duce mai departe mesajul primit.
II. Cartea reprezintă hrisovul cel dintâi care atestă trecerea de la munca din planul material în cel
spiritual, iar fiul ajuns cărturar s-o considere „căpătâi” – punct de referinţă şi sprijin – şi să nu uite nici o
clipă originea sa.
III. Schimbarea instrumentelor de muncă, a sapei în condei şi a brazdei în călimară, s-a produs cu
caznă şi în timp. Fără truda mulţimilor fără număr, încovoiate pe coarnele plugului, oprimate şi
nedreptăţite, n-ar fi fost posibilă ridicarea poetului pe treptele civilizaţiei, ale culturii. Sentimentul de a
datora totul miilor de generaţii care l-au precedat se exprimă şi prin recunoştinţa pentru darul cel mai de
preţ pe care l-a primit de la înaintaşi: limba română. Poezia lui nu va reproduce exact graiul aspru şi
bolovănos al foştilor robi ci îl prelucrează prin „frământare” îndelungată (mii de săptămâni) până când
melodia tulburătoare a versurilor va ascunde clocotul revoltei. Poetul „potriveşte” cuvintele păstrându-le
frăgezimea anterioară dar obligându-le să slujească un gând, o idee. Cuvintele devin aşadar materia în
care se modelează ideea.
Cartea devine „Dumnezeu de piatră”, „hotar înalt cu două lumi pe poale”, metafore prin care
cultul strămoşilor este ridicat pe cea mai înaltă treaptă, aceştia fiind sacralizaţi. Poezia însăşi devine o
formă înaltă a spiritualităţii poporului, care trebuie să dăinuiască etern asemenea credinţei înaintaşilor în
Dumnezeu. Prin poezie, amintirea strămoşilor este divinizată şi astfel arta devine îndreptar moral pentru
modelarea conştiinţei de sine a omului.
IV. Cartea devine „bici răbdat”; prin artă sunt răzbunate suferinţele seculare ale ţăranilor. Poezia
devine „vioară” care aparent are menirea de a desfăta auzul stăpânului, dar „mierea” cântecului
păstrează ascunsă în ea durerea „surdă şi amară”, tot „veninul” urii acumulate în inimile milioanelor de
slugi. Poezia devine un mod de răzbunare, exprimată artistic prin dansul macabru al stăpânului care sare
ca „un ţap înjunghiat”.
Poetul anunţă pentru prima oară la noi estetica urâtului. Urâtul poate fi uneori obiect estetic,
frumuseţea având adeseori rădăcini urâte, aşa cum unele flori cresc în mucegai.
V. Poezia produse suferinţă stăpânului, e ca o otravă perfidă pentru că în frumuseţea obţinută cu
talent şi trudă (slova de foc, slova făurită), se ascunde o mânie năprasnică, ucigătoare. Adevărata artă
presupune „slova de foc”, flacăra inspiraţiei şi „slova făurită” efort artistic, virtuozitate, muncă de
artizan.
Verbul „a crea” capătă în poezia lui Arghezi sensul de „a isca”, „a face”, „a ivi”. Efortul fizic al
străbunilor este înlocuit cu cel intelectual, care înalţă cu ajutorul creaţiei un monument în amintirea celor
dintâi. Opera finită are mai multe funcţii: moral-creştină (ea este „Dumnezeu de piatră”), estetică („Din
bube, mucigaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”) şi justiţiară (este rodul durerii de „vecii
întregi”: „Domniţa suferă în cartea mea”).