Cuprins

Capitolul 1. Psihodiagnoza ca știință

1.Psihodiagnoza – noțiuni generale
2.Obiectul și structura psihodiagnozei
3.Funcțiile psihodiagnozei
4. Date istorice despre aparatia psihodiagnozei

Capitolul 2. Exigențele științifice ale psihodiagnozei

1.Importanța suportului științific al psihodiagnosticului
2.Factorii care influențează rezultatele psihodiagnozei
3.Condițiile examenului psihologic

Capitolul 3. Testul psihologic ca mijloc principal în evaluarea

psihologică
1.Definiții ale testului psihologic din diferite perspective
2.Calitățile generale ale testului și aparatura testului psihologic
3.Cum selectăm un test

Capitolul 4.Principii și tehnici implicate în construcția testelor

psihologice
1.Elaborarea instrumentelor de psihodiagnoză
2.Problemele eșantionării
3.Verificarea caracteristicilor metrolohice ale testelor
Capitolul 1. Psihodiagnoza ca știință
Psihodiagnoza – noțiuni generale

Psihodiagnoza este o ramură a științei psihologice și sferă a activității practive a psihologului care este
preocupată de elaborarea și administrarea metodelor de evaluare și măsurare a caracteristicilor
psihologice individuale ale omului.Însași noțiunea diagnoză provine din grecescul ,,dia,, și ,,gnosis,, care
fiind interpretate direct semnifică cunoaștere diferențiată.Noțiunea diagnoză e utilizată în prezent nu
doar în psihologie și pedagogie, dar și medicină tehnică și în alte domenii ale stiintei si practicii.In
conformitate cu prezentarile stiintifice prin diagnoza se subintelege cunoasterea starii obiectului sau a
unui sistem prin inregistrarea rapida a parametrilor esentiali si identificarea cu anumita categorie
diagnostica.
Notiunea contemporana de psihodiagnoza este strins legata de notiunea testare psihologica, insa nu
poate fi redusa la aceasta,deoarece pe linga procedurile stanartizate mai exista si metode clinice de
diagnoza.
Psihodiagnoza este modalitatea de cunoaștere și evaluare a diferitorcaracteristici psihice [3, p.44] de
natură cognitivă, conativă, atitudinală, precumși a personalității în ansamblul ei.Se știe că activitatea
psihică nu se poate studia direct, ci doar prin manifestarea ei. Această condiție a cunoașterii nu este
specifică doar pentru psihologie. Există mai multe feluri de manifestări psihice. Ele exprimă cavariabile
dependente sau intermediare, deoarece exprimă caracteristici ale unei personalități umane date, de
care depind. Orice manifestare, sau act de comportament, este rezultatul a două elemente: natura
persoanei sau starea (subiectului uman) și situația în care se află subiectul. Natura subiectului
acționează sau reacționează la caracteristicile și naturasituației, care devine sursă de stimulare a
comportamentului sau a constelației dereacții ce au loc față de situație. Comportamentul poate fi
observant, evaluat.[3,p.46] Putem considera drept componente măsurabile de prim ordin cele ale
cîmpului psihologic: activitățile (productive) și performanțele acestora.Performanțele exprimă
caracteristicile importante ale personalității. Totcomponente măsurabile sînt și performanțele de găsire
a unor soluții într-o situație complexă ce se cere rezolvată, sau găsirea fac torului cheie în
rezolvareaunor probleme. Toate acestea pot fi considerate activități productive care oferă psihologului
un material semnificativ pentru diagnoza psihică. Prezintăimportanță și analiza performanțelor și a
timpului de implicare în ele, fluctuațialor, volumul lor, densitatea și constanța, ritmul și calitatea
produselor, careconstituie parametric importanți de măsurare a manifestării aptitudinilor,deprinderilor,
capacităților, dar și a atitudinii, eventual preferențiale, față de o activitate sau alta. În performanțe se
evidențiază însușirile înăscute și educate ale personalității. Performanțele se sondează prin teste în care
se cer rezolvateprobleme de dificultăți gradate ascendent. Gradarea dificultăților este foarteimportantă
deoarece se pune în evidență nivelul, pînă la care s-au dezvoltat capacitățile de activitate productive a
persoanei evaluate. Astfel de probe mai pun în evidență și capacitate de perseverență, de autocontrol,
simțul datoriei,nivelul învățării consolidate în domeniul unor diferite activități (inclusive mentale) [3,
p.47].Tot prin examenul psihodiagnostic se evaluează nivelul de dezvoltare al unor procese, activități și
însușiri psihice, gradul lor de declin sau detereorare precum și rezervele compensatorii de care dispune
persoana pentru a-și depăși aceste dificite.

Obiectul și structura psihodiagnozei

In literatura de specialitate putem gasi mai multe definitii ale notiunii de psihodiagniza.
Psihodiagnoza este activitatea specifica care foloseste intermedierea prin diferite tipuri de instrumente
pentru a obtine informatii valide despre structura,dinamica psihica si personalitatea unei persoane.Ca
instrumente sunt utilizate:testul psihologic;alte metode ,precum observația comportamentului verbal
sau nonverbal;interviul 109.
Psihodiagnoza contemporana poate fi definita ca disciplina psihologica care elaboreaza metodele de
studiere a particularitatilor individual-psihologice si individual-psihofizice ale omului.Psihodiagnoza
include in sine si domeniul psihologiei practice,activitatea psihologului 27.
Psihodiagnoza este domeniu al stiintei psihologice care elaboreaza metodele de masurare a trasaturilor
individual-psihologice ale personalitatii 21.
Faptul ca in literatura de specialitate exista numeroase definitii ale psihodiagnozei este determinat de
circumstanta ca diagnosticul este utilizat in diferite domenii ale cunoasterii si in scopuri diferite.In sens
larg,psihodiagnoza poate fi conceputa ca fiind constituita din patru componente de baza:
1.teoria testelor sau psihometria
2.testele si proccedurile de masurare
3.teoriile dezvoltarii,teoriile ce descriu diferentele individuale
4.procesul examinarii psihodiagnostice

In cadrul fiecarui component sunt evidentiale trei niveluri de reprezentari despre psihodiagnoza:
1.primul nivel se fundamenteaza pe cunostinte practice,pe reprezentarile cotidiene despre om si
dezvoltarea lui
2.al doilea nivel are labaza legaturile dintre pozitiile teoretice principale din cadrul stiintei psihologice si
diagnostica
3.nivelul al treilea se bazeaza pe modelarea matematica a fenomenelor psihologice semnificative pentru
psihodiagnoza

Intr-un sens mai ingust, psihodiagnoza este un domeniu al psihologiei si concomitent o forma din cele
mai importante ale practicii psihologice preocupata de elaborarea si administrarea metodelor de
masurare a particularitatilor psihologice individuale ale omului.
Este recunoscut faptul ca psihodiagnoza ca stiinta are la baza cunostinte psihologice generale despre
insusirile diagnosticate.Insa, din alt punct de vedere,psihodiagnoza are si propriul fundament
metodologic-psihometria-stiinta despre masurarea deosebirilor individual-psihologice.Anume
psihometria elaboreaza tehnologia de elaborare a tehnicilor diagnostice-testele psihologice-si determina
cerintele stiintifice fata de instrumentele de masurare:
1.fidelitatea-coordonarea pe interior a partilor componete ale testului si repetarea neschimbata a
rezultatelor in cadrul testarii repetate
2.validitatea-reflectarea in rezultatele obtinute a insusirii care a fost determinata pentru a fi masurata
prin acest test
3.puterea discriminativa-capacitatea de a diferentia subiectii testati in raport cu rezultatul maximal si
minimal al testului
4.fiabilitate-protejarea testului de la influenta din partea subiectului asupra rezultatelor in directia
pozitiva,dorita
5.reprezentativitatea-indica asupra faptului ca indicele masurat in cadrul esantionului studiat este in
acelasi mod reprezentat si in colectivitatea generala a populatiei
Deci,fundamentul psihodiagnozei il constituie psihometria diferentiala,care este stiinta ce elabboreaza
instrumentele diagnostice.In competenta psihodiagnozei se includ construirea si aprobarea
tehnicilor,elaborarea normelor de ceercetare,procedeelor de prelucrare si interpretare a datelor,analiza
posibilitatilor si limitele de administrare a probelor psihologice.

Funcțiile psihodiagnozei

Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de
evaluare a situatiei prezente şi de evaluare a modului cum, în anumite conditii date, situatia poate
evolua în viitor. Analiza predictiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. Diagnoza se
concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat.
Testele sunt, în cele din urmă, eşantioane de comportamente pe baza cărora se fac aceste evaluări
diagnostice şi prognostice asupra altor comportamente mai complexe, care depăşesc sarcinile ca
atare ale testului.
Un eşantion de comportament actual este utilizat ca indicator pentru comportamentul mai
general prezent sau viitor. Testul poate fi utilizat, în sens mai larg, pentru selectie, pentru
clasificare, pentru descrierea profilului unei persoane, pentru decizii privind evaluarea unor activităti
sau pentru verificarea unor ipoteze ştiinifice. În primele trei situatii, evaluarea prin test înseamnă
decizii privind individul. În evaluarea activitătilor şi a ipotezelor ştiintifice, evaluările prin test nu mai
privesc individul propriu-zis. Astfel, există teste care au ca scop evaluarea unei metode didactice, a
unui modul experimental pentru a indica ce metodă dă cel mai bun rezultat, a unui program de
învătare sau formare profesională. De asemenea, în cercetarea ştiintifică există teste care verifică
rezultatele experimentelor ştiintifice unde decizia nu se mai poartă asupra unei persoane, ci asupra
unei ipoteze de lucru (de exemplu, ipoteza că volumul de date memorate pe termen scurt este mai mare
când persoana se află în stres), fiind utile pentru obŃinerea unor date comparabile.
Psihodiagnoza ca activitate sistematică de evaluare psihologică are următoarele functii:
1. Conditia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi
capacităti psihice individuale şi de a evidentia variabilitatea psiho-comportamentală intra-grupală vs.
grup de referintă. În examenul psihologic ne referim la individul în sine; starea prezentă poate fi
explicată pe baza conditiilor trecute şi poate fi comparată fată de o conditie de normalitate
pornind de la un cadru teoretic dat sau de la ceea ce se numeşte „diagnostic diferential”;
psihologia diferentială constituie una dintre sursele de formare a psihodiagnozei şi priveşte
variabilitatea unei trăsături la nivelul indivizilor dintr-un grup, dintr-un eşantion larg până la o populatie,
un grup foarte bine delimitat, în functie de scop. Se măsoară diferenta între rezultatele persoanei şi
modul cum se comportă această trăsătură psihică la nivelul eşantionului de referintă.
2. Evidentierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul
disfunctiilor sau tulburărilor psihice. Aceasta este paradigma trecut – prezent –viitor, a cauzalitătii.
Paradigma cauzalitătii nu este singura; nu satisface viata ca atare; există situatii individuale care
demonstrează că nu este în totalitate valabilă. Mai functionează în evaluarea psihologică şi paradigma
finalistă, care implică o directie de evolutie intrinsecă în psihism (C.G.Jung). În general, decizia în
psihodiagnoză se sprijină însă pe paradigma cauzalitătii.
3. Functia prognostică, privind anticiparea evolutiei probabile a comportamentului persoanei în anumite
conditii şi situatii contextuale, în functie de repere. Ne permitem să anticipăm, pornind de la prezent, un
comportament probabil, o reactie probabilă la un anume context situational. Lucrurile sunt valabile şi
în medicină unde ne mişcăm de la simptome la sindrom, dinspre trecut spre prezent şi viitor.
4. Funcia de evidentiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de
dezvoltare psiho-comportamentală; se pune problema distinctiei dintre normalitate şi anormalitate.
Etalonul dezvoltării psiho-comportamentale: în ontogeneză diferite limite de variabilitate, un fel de
standard al evolutiei cu variatii normale; abaterile pozitive sau negative de la standarde se referă, în
general, la conditia de debilitate sau la geniu. În diagnoza handicapului psihic se poate remarca
faptul că, în mod surprinzător, este greu de diagnosticat cu certitudine dacă un copil foarte mic este sau
nu un handicapat; astăzi se vorbeşte de „întârzieri în dezvoltare”, de „dizabilităti” ce pot fi recuperate
etc. La copii şi adolescenti, în general, există o capacitate foarte mare de recuperare; ceea ce pare a
avea un sens negativ, azi, poate, în viitor, lucrându-se intens, să revină în intervalul de normalitate (J.
Piaget). Abilitatea de exceptie, sau devierea pozitivă, pune de asemenea diverse probleme: ne
punem întrebarea ce este geniul; adesea constatăm că acesta, scos din contextul respectiv, este un
veritabil „handicapat” în planul interrelatiilor umane de pildă, în special al afectivitătii; în afara acelei
abilităti dezvoltate excesiv, restul poate fi foarte primitiv.
5. Evidentierea sau validarea (demonstrarea functionalitătii) programelor de învătare şi formare.
Aceasta este valabilă pentru domeniul educatiei, la capitolul resurse umane; se utilizează diagnoza în
reuşita academică la toate nivelurile ei; în programele de consiliere educatională fiecare copil este
testat, îndrumat, i se descoperă orice „handicap” oricât de uşor, orice înclinaŃie semnificativă.
Paradigma este următoarea: există posibilitatea ca informatia validă să conducă spre structurarea unor
programe educationale pentru anumite vârste, scopuri; copilul nu mai este fortat să intre în nişte repere
fixe şi unice; se poate găsi modalitatea de a le face flexibile, ceea ce include informatii privind:
disponibilităti, capacităti, imaginea de sine în adolescentă. Copilul nu poate fi fortat să intre în cadre
fixe.
6. Formarea unor capacităti de cunoaştere şi autocunoaştere.
7. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consiliere şi orientare vocatională. Sunt importante atât
motivatia, cât şi capacitătile; adesea însă, motivatia poate fi disfunctională.
8. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie, asistentă, consultantă psihologică.
9. Verificarea unor ipoteze ştiintifice: testul este folosit în cadrul experimentului ştiintific ca
instrument de cercetare.

Date istorice

Apariţia psihodiagnosticului a fost determinată de cîteva direcții de bază înevoluția psihologiei, cele mai
importante fiind psihologia experimentală (1) şi psihologia diferenţială (2).

1. Apariţia psihologiei experimentale este legată de fondarea de către W.Wundt, î n 1879, în Germania,
a primului laborator de psihologie experimentală.Ulterior, asemenea laboratoare au fost înfiinţate şi în
alte ţări: în Franţa, Olanda,Suedia, S.U.A., Marea Britanie, România ș.a. Ceva mai tîrziu, biologul englez
Galton a fost unul dintre primii care a pus bazele testării psihologice. La expoziţia internaţională din
1884, Galton organizează un laboratorantropometric, unde vizitatorii aveau posibilitatea să-şi măsoare
unele caracteristici fizice, să-şi testeze acuitatea vizuală şi auditivă, timpul reacţiei şialte funcţii senzorial-
motorii. Aplicarea unor asemenea metode a contribuit din plin la acumularea primelor date sistemice
despre diferenţele individuale îndesfăşurarea funcţiilor psihice elementare. Deosebit de importante
îndezvoltarea testării psihologice sunt și lucrările psihologului american Cattell.Testele lui Cattell,
influenţate de ideile lui Galton, măsurau viteza mişcării,sensibilitatea la durere, acuitatea vizuală şi
auditivă, timpul reacţiei, memoriaetc. Aceste teste erau tipice în şirul testelor elaborate la sfîrşitul
secolului al XIX-lea. Asemenea serii de teste se administrau elevilor, studenţilor, adulţilor.Multe serii de
teste, create de psihologii europeni în această perioadă, prevedeaumăsurarea unor funcţii mai
complexe. Savantul german Kraepelin ,preocupat de examinarea clinică a pacienţilor cu tulburări psihice,
a elaborat o serie de teste pentru măsurarea factorilor,consideraţi de el,de bază în caracterizarea
individului. Aceste teste, utilizînd, de regulă, operaţii aritmetice elementare,aveau menirea să măsoare
efectele memoriei, surmenajului, distragerii atenţiei.Un alt psiholog german, Ebbinghaus , a studiat
legile memoriei, utilizînd, în acest scop, serii de silabe fără sens. El considera că rezultatele obţinute
astfel,nefiind influenţate de conştiinţa individului, au un caracter mai obiectiv.Psihologul italian Ferrari a
introdus în seriile elaborate, în afară de testefiziologice, teste de măsurare a volumului percepţiei şi de
interpretare aimaginilor. Criticînd majoritatea seriilor de teste existente pentru atenţiaexagerată asupra
caracteristicilor senzoriale şi aptitudinilor speciale elementare,renumitul psiholog francez Binet
propune un șir de teste pentru măsurarea unorasemenea fenomene psihice precum memoria,
imaginaţia, atenţia, percepţia,sugestibilitatea, percepţia estetică etc. În aceste teste se profilează
tendinţelecare, ulterior, au condus la crearea renumitelor scale de inteligenţă ale lui Binet.

2. Psihologia diferenţială a constituit un alt izvor al apariţiei psihodiagnosticului. În afara reprezentărilor

despre particularităţile individual- psihologice, obiectul de studiu al psihologiei diferenţiale, ar fi fost
imposibilăevoluția psihodiagnosticului ca ştiinţă, fără metodele studierii acestora.Psihologia diferenţială
se constituia sub influenţa cerinţelor practicii pedagogice,medicale și industriale. Necesitatea studierii şi
tratării persoanelor cu retardmental şi a bolnavilor psihici a contribuit, de asemenea, la constituirea
psihodiagnosticului. Una dintre primele publicaţii dedicate retardului mental aparţine medicului francez
Esquirol.El evidenţiază diverse forme alemanifestării acestui retard: de la prima treaptă a subnormalului,
pînă la profundaidioţie. Totodată, savantul trasează deosebirea dintre bolnavii psihici şi cei cu retard.
Primii se caracterizează prin tulburări emoţionale neînsoţite în modobligatoriu de subdezvoltare
intelectuală. Ceilalţi bolnavi se caracterizează, încea mai mare măsură, prin defecte intelectuale
înnăscute sau obţinute în fragedăcopilărie. Un alt medic francez,Seguin, a fost primul care a acordat
atenţieinstruirii retardaţilor. Ignorînd opinia general acceptată precum că persoanele curetard mental
sunt de nerecuperat, Seguin a utilizat un şir de metode fiziologice în instruirea cu succes a copiilor cu
retard mental pe parcursul mai multor ani.Multe dintre aceste metode sunt utilizate şi în prezent în
instituţiile deînvăţămînt special.

Capitolul 2. Exigențele științifice ale psihodiagnozei

Importanța suportului științific al psihodiagnosticului

Informațiile cantitative sau calitative obținute cu diferite mijloace psihodiagnostice nu înseamnă

încheierea activității de psihodiagnoză.Dimpotrivă, acestea trebuie interpretate și corelate. Pe baza
desprinderiisemnificațiilor generale ale faptelor brute, se tinde către surprindereadominantelor
personalității.Tehnicile de psihodiagnostic provin din direcții teoretice distincte, uneori divergente. De
aceea, refacerea pe cale logică a portretului psihologic alsubiectului impune angajarea unor cunoștințe
profunde de psihologie generală, psihologie socială, genetică, psihologie diferențială, a personalității etc.
Astfel,metodele psihodiagnozei nu trebuie desprinse și nici utilizate în afara cadruluiteoretic.
Psihologul trebuie să se ferească de tentația de a supralicita metoda îndetrimentul realităţii psihice
studiate. Dintre instrumentele de psihodiagnostic,testele psihologice sunt cel mai frecvent desprinse de
filonul principal alpsihologiei teoretice. Gradul lor înalt de standardizare, operativitatea în administrare
și prelucrare,au creat în deceniile trecute impresia falsă că personalitatea ar reprezenta intersecția unor
serii cantitative (Allport, 1990) şi că evaluarea acesteia, cel puţin sub aspect aptitudinal, ar fi la îndemîna
oricui.De aici și abuzul de teste și revolta opiniei publice din America faţă de testele psihologice, fapt
care a culminat cu discutarea scandalului în senat şi cuemiterea interdicţiei folosirii acestora în New
York. De aceea, analizînd înşedinţa A.P.A. din 1966 cauzele acestui eveniment neplăcut, A.
Anastasilansează principiul neutilizării instrumentelor psihologice de psihodiagnoză în afara teoriei lor
subiacente. Izolarea instrumentelor psihodiagnostice de teoria psihologică, poate ducela impostare și
amatorism. Psihodiagnoza este valabilă doar dacă se desfășoarăîn contextul unor reguli proprii
demersului ştiinţific.

Factorii care influențează rezultatele psihodiagnozei

Unul din factorii care relativizeză diagnoza psihică este vîrsta subiecţilor.
Predicţia în psihodianoză este relativizată de principiul dezvoltării. Ea trebuieconsiderată relativă atît
timp, cît dezvoltarea nu s-a încheiat. Este valabil mai ales în cazul copiilor. De asemenea, condiției
umane îi este propriu și celălaltversant al existenței–slăbirea sau declinul unor procese fiziologice și
psihice caurmare a îmbătrînirii. Şansa unei dezordini psihice este mai mare în perioada pubertăţii şi
adolescenţei, mai redusă în tinereţe şi din nou mai cresută la bătrîneţe. Fragilitatea mai mare la cele
două extreme ale vieții este influențată de o serie de factori ai mediului de viață(regim educaţional prea
sever sau prea conciliant, schimbări de rută a vieţii, clasificate H. Selye ca surse de stres etc.).Din aceste
considerente, activitatea de psihodiagnoză trebuie să se bazeze pecîteva principii:
1.Psihologul trebuie să fie avizat cu privire la cazurile unor subiecți a cărorcapacitate și trăsături psihice
se situează în zona mediei și care, datorită acestuifapt, sunt foarte greu de diagnosticat (zona de
semnificație psihologică zero).Sunt prognostice doar caracteristicile extreme (Paunonen şi Jackson,
1985).
2.Psihologul trebuie să țină neapărat cont de faptul că accesul la funcțiile psihice se produce în mod
indirect, prin intermediul manifestărilor comportamentale, ceea ce pune în dificultate activitatea de
psihodiagnoză.
3. Psihologul trebuie să evite tentaţia unei abordări atomiste asupra personalităţii (dimpotrivă, sînt
indicate perspectiva holistă și cea sistemic-integralistă).
4.Psihologul trebuie să ia în considerare și influența pe care o poate avea elînsuși asupra subiectului și
care îl determină pe acesta din urmă să dearăspunsuri așteptate de psihodiagnostician.
5.Psihologul trebuie să ţină cont că absenţa sau prezenţa la subiect a unei preexperiențe anterioare de
testare poate fi un factor care alterează valoarea diagnostică a rezultatelor. De asemenea, motivația de
a rezolva proba,interacțiunea cu examinatorul pot avea influențe perturbatoare. Persoanelor carenu au
experiențe anterioare li se poate furniza o orientare, anterioară examinării propriu-zise, folosindu-se
teste paralele.
6.În sfîrșit, psihologul nu trebuie să absolutizeze rezultatele psihometrice,ci să le compare cu informaţii
din alte surse (biografice, anamnestice, relatări aleanturajului etc.) sau cu informaţii obţinute prin
intermediul altor instrumente (de exemplu, nivelul de inteligenţă, trăsăturile de personalitate ș.a.).

Condițiile examenului psihologic

Condiţii privind ambianţa în care se desfășoară examenul psihologic:

1.Ambianță liniștită
2.Absența factorilor de distragere.

Condiţii privind subiectul:

1.Persoana trebuie să fie relaxată
2.Lipsa sentimentului de teamă;
3.Încredere, motivație pentru maximum de eficiență;
4.Reducerea anxietăţii față de examenul psihologic
5.Obţinerea cooperării subiectului (efort deosebit mai ales cu unii copii care sunt excesiv de timizi sau
negativişti). În general, copiii fără probleme emoţionale manifestă deschidere șicooperare, probele le
stîrnesc curiozitatea, în schimb tinerii şi adulţii trăiescadesea o teamă paralizantă pentru că examenul
este prilejuit de un eveniment important (selecție profesională, expertiză medicală, etc.). Reuşita la
testele deinteligenţă are încărcătura emoţională cea mai mare. M. Genes precizează că,după vîrsta de
40 de ani nu mai este indicată niciun fel de examinare cu testepsihologice.
Condiţii privind desfăşurarea examenului psihologic:
1.Să fie identificate teste adecvate scopului urmărit pe baza informațiilordin manualele de
psihodiagnostic, care în mod obligatoriu trebuie să însoțească aceste teste (respectarea criteriului
validității). Nu este binevenită testarea prin poştă (sau electronică). Testele destinate cercetării să nu fie
utilizate în alt scop.
2.Să fie formulate concluzii și recomandări corecte persoanelor investigate, fiind analizate atît scorurile
obținute de subiect la teste, cît şi alteinformații pertinente despre subiect
3.Să se cunoască literatura de specialitate cu referire la un anumit test.Psihologul trebuie să aibă
capacitatea de a discerne în legătură cu limitele şiavantajele unui instrument sau altul.
4.Să fie conștientizate condiţiile care pot influenţa rezultatele testelor. Înțările occidentale este strict
reglementată difuzarea și circulația testelor psihologice. Testele pot fi achiziţionate doar de persoane
calificate. De exemplu,un masterand poate achiziţiona un test, doar dacă cererea sa este semnată
decoordonatorul lucrării sale, cu angajamentul că testul va fi folosit în mod corespunzâtor.
5.În sfîrșit, testele nu trebuie să fie accesibile nespecialiștilor, ele nutrebuie să fie publicate în diverse
reviste. Manualele trebuie să fie utilizate doarîn scop psihodiagnostic și nu supuse obiectivelor
promoționale.
Etical Standards precizează expres că psihodiagnosticianul trebuie să fieconștient de limitele
competenței sale și ale tehnicilor pe care le folosește, deaceea, nu trebuie să ofere servicii sau să
utilizeze tehnici care nu întrunesc standardele recunoscute într-un anumit domeniu. De asemenea, el
trebuie săîntrunească cele mai înalte standarde profesionale: să manifeste responsabilitate în
exercitarea profesiei sale, dovedind obiectivitate şi integritate morală. În acestcontext, aşa cum
precizează Anastasi, trebuie făcută distincţia între a avealicență în psihologie și a avea certificarea de a
profesa într-un domeniu al psihologiei aplicate, ultima fiind condiţionată de prima, dar nelimitîndu-se la
ea.În SUA o astfel de certificare protejează titlul de psiholog și este eliberată de un organism
neguvernamental ( American Board of Professional Psycology).În această ordine de idei, M. Reuchlin
preciza în 1968 condiţiile în care poate fi desfăşurată activitatea de psiholog școlar sau de consilier în
orientareașcolară [ 5 ]. Autorul menționează că, pe lîngă licența în psihologie, estenecesară o
specializare de un an, iar pentru cei cu licență în alte specialități– ospecializare de doi ani, specializare
care în ambele cazuri cuprinde atît cunoștințe din domeniul psihologiei, cît și cunoștințe temeinice de
pedagogie,sociologie a muncii și economie.

În afară de aceste condiții, activitatea de psihodiagnostic necesitărespectarea unor standarde etice și

deontologice. Psihologul trebuie să respectedemnitatea și valoarea ființei umane. El este angajat în
sporirea înţelegerii desine a omului şi a celorlalţi. Pe parcursul realizării acestui scop, el trebuie să
protejeze starea de bine a oricărei persoane care apelează la serviciile sale. În nici un caz nu-şi va folosi
poziţia profesională sau relaţiile sale şi nici nu va permite cu bună ştiinţă ca serviciile sale să fie folosite
de alții în scopurineconforme cu aceste valori. În aceeaşi măsură în care pretinde pentru sinelibertatea
de cercetare şi comunicare, el acceptă și responsabilitatea în careaceastă libertate o incumbă: privind
competența, obiectivitatea în comunicarea constatărilor sale și privitoare la consideraţia acordată
intereselor colegilor şi alesocietăţii (Preambul la Ethical Standards). Psihologul este dator să
protejezeintimitatea subiecţilor săi, aceasta fiind unul dintre drepturile esenţiale careasigură demnitatea
şi libertatea lor.