Povestea lui Harap-Alb

Publicata in anul 1877 in revista “Convorbiri literare”, “Povestea lui Harap-

Alb” este o capodopera a scrierilor lui Ion Creanga, considerata “o sinteza” a
basmului romanesc. Opera se dezvolta pe un tipar narativ traditional,
particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui
proces de transformare in functie de propriile conceptii.
Creatia aduce inovatii structurii basmului popular prin multiplicarea
numarului probelor la care este supus eroul si prin complicarea lor progresiva
pana la deznodamantul tipic – victoria Binelui asupra Raului. Personajul principal
nu mai este investit cu calitati exceptionale, avand un caracter complex si
dobandind autenticitate. Actiunea basmului implica prezenta fabulosului, puternic
umanizat si este supusa unor stereotipii, care infatiseaza parcurgerea drumului
maturizarii de catre erou. Personajele sunt purtatoare ale unor valori simbolice si
indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii - antagonist, ajutoare,
donatori.
Titlul basmului anunta tema textului, anume prezentarea intamplarilor din
viata protagonistului. Din punct de vedere conotativ, substantivul “povestea”
sugereaza realitatea cotidiana. Numele personajului are o structura oximoronica
care evidentiaza schimbarea statutului social al acestuia. Eroul dobandeste acest
nume datorita naivitatii sale (Alb), iar statutul inferior in care decade este in
opozitie cu firea, caracterul si educatia sa (Harap, insemnand “sluga neagra”).
La fel ca in basmele populare, opera pastreaza neschimbat sensul luptei
dintre fortele Binelui, Harap-Alb si cele ale Raului, Spanul si Imparatul Ros. Acestei
confruntari i se adauga tema destinului, pe care personajul principal trebuie sa si-l
implineasca, pentru a descoperi lumea si pe el insusi. Aceasta tema este
dezvoltata pe motivele speficice lumii basmului: motivul imparatului fara
succesori la tron, motivul superioritatii mezinului, motivul calatoriei, motivul
probelor, motivul casatoriei, motivul recompensei.
Harap-Alb este personajul principal, eponim si pozitiv al basmului, in jurul
sau construindu-se intreaga actiune. Acesta reuneste atat calitati (bunatate,
demnitate, sociabilitate, onestitate), cat şi defecte (credulitate, neputinta), spre
deosebire de prototipul folcloric, fiind considerat un “flacau de la tara”. Acesta
traieste intr-un orizont al inocentei, justificata de lipsa experientei de viata.
Pe de alta parte, Spanul nu este doar o intruchipare a maleficului, ci preia si
rolul pedagogului sever, al “raului necesar” maturizarii lui Harap-Alb. Este un
personaj lingusitor si un fin cunoscator al firii umane, iar probele la care il supune
pe protagonist nu sunt menite la a-l pierde, ci la a-l determina sa se cunoasca si sa
se formeze.
 Relatia complexa dintre protagonsit si antagonist se bazeaza pe similitudini
evidente si contraste flagrante. Ambele personaje sunt puternic umanizate, fiind
modele pentru omul bun si, respectiv, cel rau, doua modele vesnic prezente in
societate. Harap-Alb este un personaj loial si cinstit, prin atitudinea manifestata in
relatia cu celelate personaje adjuvante, pe cand Spanul se dovedeste a fi un
raufacator,prin falistatea afista fata de fiul craiului, de imparatul Verde si de
fetele acestuia, cat su prin usurinta de a inventa probe prin care viata mezinului
este pusa in pericol
Padurea-labirint in care sa rataceste Harap-Alb simbolizeaza o lume
necunoscuta acestuia, in care greseala de a nu lua aminte de sfaturile tatalui il vor
pune in fata a numeroase incercari. “Fiul craiului, boboc in felul sau”, asa cum
este prezentat de narator, isi ia drept calauza un span, care i se infatiseaza in trei
ipostaze diferite, acest fapt conducandu-l la naiva concluzie ca “asta-i tara
spanilor”. In episodul coborarii in fantana, spatiu al regenerarii, inocenta tanarului
face posibila supunerea prin viclesug. Spanul preia identitatea feciorului de crai,
renascut sub numele de Harap-Alb, obligandu-l pe acesta sa devina robul sau si
sa-i dea ascultare ”pana cand va muri si iar va invia”, situatie paradoxala, dar care
include si conditia eliberarii.
Ajuns la curtea Imparatului Verde, mezinul trebuie sa treaca de trei probe
impuse de Span. Personajele fabuloase (Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-
Lati-Lungila) si cele donatoare (craiasa furnicilor si cea a albinelor) care il insotesc
pe Harap-Alb, mai numeroase in comparatie cu cele din basmele populare, sunt
puternic umanizate, atat sub aspect fizionomic, cât şi psihologic - ele sunt
purtatoare ale unor valori simbolice. Protagonistul reuseste sa aduca “salatile
magice”, capul de cerb incrustat cu pietre pretioase si pe fata Imparatului Ros.
Acesta indeplineste si el rolul de formator pentru protagonist, supunandu-l altor
probe complicate. Fata il demasca pe Span, iar antagonistul ii taie capul lui Harap-
Alb. Decapitarea eroului este etapa finala a initierii, avand semnificatia coborarii
in Infern si “intemeiera unui nou mod de existenta”, in conceptia lui Mircea
Eliade. Protagonistul este dezlegat de juramant, iar rolul Spanului ia sfarsit, acesta
fiind omorat de calul fermecat. Eroul este înviat de fata Imparatului Ros cu
ajutorul obiectelor magice si devine, ulterior, imparat, ultima treapta in evolutia
sa si in refacerea echilibrului.
In concluzie, desi este un personaj de basm, Harap-Alb nu reprezinta tipul
eroului din creatiile populare, evolutia sa reflectand conceptia despre lume a
scriitorului. Umanizarea eroului impune traversarea unor probe, pe parcursul
carora protagonistul se maturizeaza, pentru a merita statutul social final, ceea ce-i
confera operei caracterul de bildungsroman.