Povestea lui Harap-Alb

Publicata in anul 1877 in revista “Convorbiri literare”, “Povestea lui Harap-Alb” este o
capodopera a scrierilor lui Ion Creanga, considerata “o sinteza” a basmului romanesc. Opera se
dezvolta pe un tipar narativ traditional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune
materialul epic unui proces de transformare in functie de propriile conceptii.
Creatia aduce inovatii structurii basmului popular prin multiplicarea numarului probelor la
care este supus eroul si prin complicarea lor progresiva pana la deznodamantul tipic – victoria
Binelui asupra Raului. Personajul principal, Harap-Alb, nu mai este investit cu calitati exceptionale,
avand un caracter complex si dobandind autenticitate. Desfasurarea actiunii implica prezenta
fabulosului, puternic umanizat si este supusa unor stereotipii, care infatiseaza parcurgerea
drumului maturizarii de catre mezinul familiei.
Titlul anunta tema textului, anume prezentarea intamplarilor din viata protagonistului. Din
punct de vedere conotativ, substantivul “povestea” indica realitatea cotidiana. Numele
personajului are o structura oximoronica si evidentiaza schimbarea statutului social al acestuia,
aflat in opizitie cu firea, caracterul si educatia sa – “Harap” are sensul de “rob”, in timp ce “Alb”
sugereaza naivitatea flacaului.
La fel ca in basmele populare, creatia pastreaza neschimbat sensul luptei dintre fortele
Binelui, Harap-Alb si cele ale Raului, Spanul si Imparatul Ros. Acestei confruntari i se adauga tema
destinului, pe care personajul principal trebuie sa si-l implineasca, pentru a descoperi lumea si pe el
insusi. Totodata, se remarca motivele specifice lumii basmului – superioritattea mezinului, calatoria
initiatica, probelle la care este supus eroul, pedeapsa, casatoria. Actiunea se defasoara liniar, iar
succesiunea secventelor epice este redata prin inlantuire. Modul principal de expunere este
naratiunea, imbinata cu dialogul si cu descrierea.
“Cartea” primita de la Imparatul Verde, ramas fara succesori la tron, este factorul
perturbator al situatiei initale si determina parcurgerea drumului initiatic de cel mai bun dintre fiii
craiului. Astfel, dupa incercarile esuate ale celor doi frati mai mari de a trece de proba tatalui,
Harap-Alb porneste si el in aventura. Ajutat de Sfanta Duminica si de calul fermecat, flacaul
depaseste zona podului, simbolizand trecerea intr-o noua etapa a vietii.
In episodul coborarii în fantana, spatiu al regenerarii, inocenta tanarului face posibila
supunerea prin viclesug. Spanul preia identitatea feciorului de crai, renascut sub numele de Harap-
Alb, obligandu-l pe acesta sa-i devina rob și sa-i dea ascultare ”pana cand va muri și iar va învia”,
situatie paradoxala, dar care include si conditia eliberarii.
Ajuns la curtea Imparatului Verde, mezinul trebuie sa treaca de trei probe impuse de Span.
Personajele fabuloase (Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila) si cele donatoare
(craiasa furnicilor si cea a albinelor) care il insotesc pe Harap-Alb, mai numeroase in comparatie cu
cele din basmele populare, sunt puternic umanizate, atat sub aspect fizionomic, cât şi psihologic
-ele sunt sunt purtatoare ale unor valori simbolice. Protagonistul reuseste sa aduca “salatile
magice”, capul de cerb incrustat cu pietre pretioase si pe fata Imparatului Ros. Acesta indeplineste
si el rolul de formator pentru protagonist, supunandu-l altor probe complicate. Ajunsi la curtea
Imparatului Verde, fata il demasca pe Span, iar antagonistul ii taie capul lui Harap-Alb. Decapitarea
eroului este etapa finala a initierii, avand semnificatia coborarii in Infern si “intemeiera unui nou
mod de existenta”, in conceptia lui Mircea Eliade. Protagonistul este dezlegat de juramant, iar rolul
Spanului ia sfarsit, acesta fiind omorat de calul fermecat. Eroul este înviat de fata Imparatului Ros
cu ajutorul obiectelor magice si devine, ulterior, Impăaat, ultima treapta in evolutia sa si in
refacerea echilibrului.
Harap-Alb este personajul principal, eponim si pozitiv al basmului, in jurul sau construindu-se
intreaga actiune. Acesta reuneste atat calitati (bunatate, demnitate, sociabilitate, onestitate), cat şi
defecte (naivitate, neputinta), spre deosebire de prototipul folcloric, fiind considerat un “flacau de
la tara”. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii
spirituale si, implicit, modificarea pozitiei sociale a protagonistului.
Pe de alta parte, Spanul nu este doar o intruchipare a Maleficului, ci preia si rolul
pedagogului sever, al “raului necesar” maturizarii lui Harap-Alb. Este un personaj lingusitor si un fin
cunoscator al firii umane,iar probele la care il supune pe protagonist nu sunt menite la a-l pierde, ci
la a-l determina sa se cunoasca si sa se formeze.
Basmul cult respectă convenţia de oralitate specifica creatiilor populare. Naratorul intervine
în text prin comentarii şi prin reflecţii personale, participând la povestire - „Dar ce-mi pasă mie? Eu
sunt dator să vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi”. Arta naratiunii se remarca prin stralucirea
dialogului, creator de tipuri si de atmosfera, prin exprimarea mucalita (“sa traiasca trei zile cu cea
de alaltaieri”) si prin ironie (“Imparat Ros, vestiti pentru bunatatea lui”). In plus, expresiile
populare, provebele (“Da-i cu cinstea sa piara rusinea”), dativul etic (“mi-ti-l-sfaca”) contribuie la
originalitatea limbajului.
Totodata, se remarca si formulele specifice din basmele populare. Excepție face incipitul
operei simplificat, care îl introduce pe cititor într-un univers ficțional - ”Amu cică era odată..”.
Formulele mediane sunt redate, mai ales, în versuri ”Se cam mai duc la împărăție/Dumnezeu să ne
ție/Că cuvântul din poveste/Înainte mult mai este”, iar cea finală, mult mai amplă, îl readuce pe
lector în lumea reală („Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”).
În concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-
o „sub formă de memorial, a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă
pentru om în genere”, coform criticului literar Pompiliu Constantinescu.