Unitatea de învățare X

Instituții judiciare

Durată parcurgere unitate: 2,5 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de instituție judiciară ;
2) Prezentarea principiilor de organizare și funcționare a instituțiilor judiciare din România;
3) Prezentarea instituțiilor judiciare române ;
4) Prezentarea jurisdicțiilor internaționale importante pentru România ;
5) Corelarea noțiunilor predate în cadrul acestei unități cu noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Principii ale instituțiilor judiciare. Teoria justiției ca serviciu public.

A. Principii de organizare
1. Principiul separaţiei

 Principiul separaţiei are două coordonate, pe de o parte, separaţia jurisdicţiilor şi, pe de altă
parte, separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii.
Prima coordonată semnifică separaţia între jurisdicţia de drept comun (instanţele judiciare)
şi cea administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept comun trebuie, din
nou, făcută o distincţie între instanţele civile şi instanţele penale.
În sistemul românesc de drept se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa
personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii-
judecători şi magistraţii-procurori.

2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor

 În cazul oricărui litigiu, dacă una dintre părţi este nemulţumită, poate cere o nouă judecare a
litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel sau recurs).
Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a litigiului.
Acest principiu se mai numeşte şi principiul dublului grad de jurisdicţie, considerat o
garanţie a justiţiei.

3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii

 Acest principiu îşi are izvorul în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, fiind
preluat, treptat, în constituţiilor statelor. Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca
 procesul său să fie judecat de un tribunal independent şi imparţial. În Constituţia noastră, în
urma revizuirii din 2003, a fost inclus acest principiu. Astfel, în art. 124 alin. (2) şi (3) se
prevede că: „(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”.

4. Principiul colegialităţii

Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un colegiu)
şi nu de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică instanţa este
compusă fie numai din magistraţi de carieră, fie numai din particulari. În zilele noastre,
colegialitatea pare să piardă din amploare: dacă tradiţia este în favoarea colegialităţii, tendinţa
contemporană este cea a judecătorului unic.

B. Principii de funcţionare

1. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba despre
egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egalitatea în faţa judecătorului, principiu rezultat din
Convenţia europeană a drepturilor omului. Egalitatea în faţa instanţei a dus la cristalizarea
concepţiei dreptului natural la un judecător.

2. Principiul gratuităţii
Acest principiu are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al
administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului
auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la
serviciile avocaţilor.

3. Principiul neutralităţii

 Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnică şi alta, socială şi

politică. Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau
sistemul inchizitorial. În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în administrarea
probelor.
 În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinant în administrarea probelor,
putând lua orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are un rol activ, judecând
după intima sa convingere.
Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să fie
independent de orice intervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc.
Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şi faţă de
propria persoană. Judecătorul trebuie să fie independent de el însuşi, în sensul că nu trebuie să se
îndepărteze de textele legale, aplicând propria lui concepţie despre noţiunile juridice.

4. Principiul continuităţii
  Continuitatea presupune o funcţionare fără întrerupere a instituţiilor judiciare, deoarece
continuitatea este o trăsătură a serviciului public al justiţiei.
 Justiţia este un serviciu public al statului – s-a spus că reprezintă un monopol al acestuia,
fiind un atribut esenţial al suveranităţii. Astfel, chiar dacă justiţia aparţine celei de-a 3-a
puteri, puterea judecătorească, ea este un serviciu public, precum alte servicii publice din
cadrul puterii executive: educaţia naţională, afacerile externe etc. Numai statul are puterea
de a spune dreptul, adică jurisdictio, dar el are şi o putere de comandament, adică imperium,
în sensul că hotărârile pronunţate de judecătorii statului sunt executorii.
 Consiliul Constituţional francez a statuat în mod expres printr-o decizie din 1998 că justiţia
este un serviciu public, expresia fiind preluată, apoi, şi de către Consiliul de Stat al Franţei.
Dar, regimul juridic al acestui serviciu public deosebit, cum este justiţia, nu este identic cu
cel al oricărui serviciu public al puterii executive, pentru că justiţia trebuie să ofere protecţie
judecătorilor şi justiţiabililor. Spre deosebire de funcţionarii altor servicii publice, cei care
asigură justiţia, judecătorii, nu sunt funcţionari, ei nu sunt subordonaţi ierarhic, dimpotrivă,
principiul de bază al serviciului public al justiţiei este independenţa magistraţilor. Puterea
legislativă şi cea executivă nu au dreptul să se amestece în puterea judecătorească şi nici
judecătorii nu au dreptul să intervină în funcţia legislativă sau executivă.
 Legat de justiţie, ca serviciu public, a existat o controversă în literatura de specialitate şi
anume: dacă în epoca actuală, justiţia este o veritabilă putere a statului, cu adevărat o a treia
putere, sau este o autoritate învestită cu puterea de a judeca, din partea statului, adică o
autoritate aşa cum sunt autorităţile publice în cadrul puterii executive. Această controversă a
fost adâncită în literatura occidentală, în special din cauza existenţei jurisdicţiilor separate,
judiciare şi administrative. Astfel, în Franţa, judecătorii de drept administrativ, nefăcând
parte din ordinul judiciar şi din corpul magistraţilor din jurisdicţiile civile şi penale, au fost
văzuţi ca fiind funcţionari ai statului învestiţi cu funcţia de a judeca litigiile administraţiei,
deci, au fost consideraţi mai mult o autoritate. Judecătorii din ordinul judiciar au fost
consideraţi, însă, o adevărată putere, puterea judiciară.
 Cu timpul, concepţia s-a schimbat, astfel că unii autori francezi (Duguit, Hauriou,
Berthélemy) susţin că funcţia de a judeca este încredinţată unei autorităţi judiciare, care,
însă, este protejată de Constituţie.
 Alţi autori, a căror opinie o împărtăşim, consideră că dată fiind independenţa magistraţilor,
precum şi statutul lor special, pentru că independenţa are drept corolar imparţialitatea,
aceştia exercită o adevărată putere şi nu doar o autoritate. În România, nu există o separare a
judecătorilor administrativi de cei judiciari, toţi fac parte din acelaşi corp, corpul
magistraţilor este unic, nu divizat ca în Franţa. În Constituţia României, prin revizuirea din
2003, s-a reglementat expres noţiunea de putere judecătorească, în locul celei de autoritate
judecătorească, care fusese preluată în 1991, după modelul francez, tocmai pentru a întări
ideea că în România există trei puteri ale statului, exercitate prin autorităţi, aceste puteri
sunt separate, fiecare având misiuni distincte, de unde rezultă că judecătorii exercită o putere
şi nu o autoritate.
 În schimb, autoritatea judecătorească este organizată după modelul francez şi are trei
componente: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al
Magistraturii.

Secțiunea a II-a. Jurisdicții naționale și internaționale

A. Jurisdicţiile ordinare (de drept comun)

Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite, adică judecătorii,

tribunale, curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare, competenţă,
compunerea şi conducerea acestora.

1. Judecătoriile
a) Organizare.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ.

b) Competenţa

Trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal. În materie
civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă toate litigiile date prin lege în competenţa
lor.
În materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor
de competenţa altor instanţe, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.

a) Compunerea

Compunerea în primă instanţă, în toate statele, este dominată de principiul colegialităţii,

principiu de la care există excepţia judecătorului unic pentru toate cauzele date în competenţa
judecătoriei, cu excepţia acelora privitoare la conflicte de muncă şi asigurări sociale.

b) Conducerea

Fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şi atribuţii de administrare a

instanţei. Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de activitate,
pe lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe principiul
colegialităţii, deoarece la fiecare instanţă funcţionează două structuri colegiale, Colegiul de
conducere şi Adunarea generală a judecătorilor.

2. Tribunalele

a) Organizare.

Tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti. Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale,
comerciale, cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi
asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maritime şi fluviale
sau pentru alte materii.

a) Competenţa
 Mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunale ca primă instanţă, tribunale ca instanţe de
apel şi tribunale ca instanţe de recurs.
În materie civilă, tribunalele judecă în primă instanţe procesele date prin lege în competenţa sa,
de exemplu conflicte de muncă; procese de contencios administrativ privind administraţia publică
până la nivel judeţean; creaţie intelectuală şi proprietate industrială etc.
În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute expres în Codul penal (omor, infracţiunile
săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane etc.).
Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii.

b) Compunerea.

Compunerea are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătoriilor, în primă instanţă fiind complet
unic, singura precizare fiind aceea că atunci când se judecă apeluri, compunerea tribunalului este de
2 judecători şi în recursuri de 3 judecători.

c) Conducerea.

Conducerea tribunalului este exercitată ca şi la judecătorii, de preşedinte şi Colegiul de

conducere. Adunarea generală a magistraţilor are aceleaşi atribuţii pentru toate jurisdicţiile de drept
comun. Particularitatea constă în faptul că preşedintele tribunalului are atribuţii de coordonare şi
control a tribunalului, dar şi ale instanţelor din circumscripţie.

3. Curţile de Apel

a) Organizarea.

Curţile de Apel au, de asemenea, personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai
multe tribunale.

b) Competenţa.

În primă instanţă, curţile de apel judecă toate litigiile date de lege în competenţa lor. În materia
dreptului administrativ judecă litigii de contencios administrativ privind actele autorităţilor centrale.
În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute de Codul penal (printre ele, infracţiunile săvârşite
de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele acestor instanţe, de notarii
publici etc.).
Ca instanţe de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor în primă instanţă; ca
instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor date în apel sau în primă
instanţă, dar care nu sunt supuse apelului.

c) Compunerea. Compunerea urmează aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelor.

d) Conducerea.
Conducerea este exercitată de preşedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de
vicepreşedinţi şi de Colegiul de conducere. Colegiul de conducere are aceeaşi compunere ca în
cazul tribunalului.
2. Jurisdicţiile specializate

1. Tribunalele specializate
- pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale,
societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială etc. Tribunalele specializate nu au
personalitate juridică şi pot fi create în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
2. Instanţele militare
Instanţele militare sunt tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au statut
de unitate militară. Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul
altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie.

3. Sistemul înaltelor jurisdicţii

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

a) Organizare şi rol.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă a României şi are rolul de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Înalta Curte are 4 secţii (penală, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi două secţii
civile), 4 complete de 5 judecători, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Secţiile Unite.

b) Competenţa. Cele două secţii civile şi cea de contencios administrativ şi fiscal ale instanţei
supreme judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile
prevăzute de lege; recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti care nu
pot fi atacate, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel. În materie penală, instanţa
supremă are rolul nu numai de instanţă de casare, ci şi de primă instanţă şi de instanţă de apel,
deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competenţa sa (de regulă, infracţiunile
săvârşite de demnitari, şefii cultelor religioase etc.); judecă apelurile împotriva hotărârilor în primă
instanţă ale curţilor de apel, apelurile împotriva hotărârilor nedefinitive; recursurile în casaţie contra
hotărârilor definitive, precum şi alte contestaţii şi cereri prevăzute de lege.

c) Compunerea. Completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşi secţie.
Completul de 5 judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte.

d) Conducerea. Se exercită de Preşedinte, vicepreşedinţi şi Colegiul de conducere.

4. Înalte jurisdicții specializate

1. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ)

a) Organizare şi compunere.
Curtea soluţionează diferendele dintre state, dacă statele consimt expres să se supună jurisdicţiei
acesteia. Curtea este compusă din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a asigura o continuitate a
jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate al ONU.
 b) Competenţă.
Trebuie făcută o distincţie între competenţa consultativă şi competenţa contencioasă. În cadrul
competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie juridică.
Competenţa contencioasă pune problema competenţei materiale şi a competenţei
personale.Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care părţile i le supun. Competenţa
personală semnifică faptul că numai statele şi ONU pot apărea în faţa Curţii.

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg

a) Organizare şi compunere. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă a
Consiliului Europei. Fiecare stat membru al Convenţiei desemnează un judecător la Curte şi se
supune jurisdicţiei Curţii în litigiile privind respectarea drepturilor omului.
b) Competenţă. Soluţionează speţe concrete privitoare la drepturile omului, în urma sesizării
unei părţi dintr-un stat membru al Convenţiei, după epuizare căilor de atac interne.

3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg (CJUE)

a) Organizare şi compunere.
CJUE este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie şi Tribunalul. Rolul CJUE este de a
asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului european.
b) Competenţă.
Curtea de Justiţie este competentă să judece litigii privind interpretarea dreptului european, prin
mecanismul întrebării preliminare adresate de statele membre, precum şi litigii privind principiile
dreptului UE. Tribunalul judecă litigii privind marca comunitară, dreptul european al concurenţei şi
dreptul funcţiei publice (litigii privind funcţionarii europeni).

Teme de reflecție
1) Este sistemul judiciar românesc perfect adaptat noilor realități sociale?
2) Care este importanța jurisdicțiilor internaționale pentru drepturile unui cetățean obișnuit?

Test
1) Analizați competențele, organizarea și activitatea Curților de Apel.
2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3) Definiți sistemul judiciar.
4) Principiile de organizare a instituţiilor judiciare.
5) Principiile de funcţionare a instituţiilor judiciare.