Universitatea Apollonia din Iași

Facultatea de Medicină Dentară

Drd. Trofin Florin

Iași, 2014
 Cuprins

Introducere ............................................................................................................................... 3

Ce este educația fizică? ............................................................................................................ 4

Aspecte teoretice legate de efortul fizic .................................................................................. 5

Homeostazia ............................................................................................................................ 12

Adaptări cardiovasculare în timpul efortului fizic .............................................................. 13

Adaptări respiratorii în timpul efortului fizic ..................................................................... 15

Biomolecule cu rol energetic .................................................................................................. 17

Metabolismul energetic în organismul uman ...................................................................... 18

Mecanisme biochimice și fiziologice ale contracției musculare ......................................... 19

Bibliografie .............................................................................................................................. 22

Page 2 of 22
 Introducere

„Natura noastră este mișcarea, repausul este moarte.”

B. Pascal

Omul modern este prins în capcana stresului cotidian, care se manifestă ca un efect al
dezvoltării tehnologiei și puternicei fracționări a timpului. Acest lucru nu reprezintă o
problemă foarte mare, având în vedere faptul că adaptabilitatea este una din caracteristicile
ființei umane.
Prin combinarea cunoștințelor biochimice, fiziologice și a metodologiei de lucru a
activităților motrice, în general, se pot obține efecte benefice, atât la nivelul marii performanțe
sportive, cât și la nivelul masei de practicanți amatori. În marea performanță nu mai există
planificare și experimentare empirică, totul transformându-se în strategii și coordonare
științifică a activității, și nu vedem de ce nu, aceleași principii ar putea fi expuse, sub altă
formă, în practica cotidiană a exercițiilor fizice.
Dorim, prin intermediul acestui material, să aducem câteva informații utile, de ordin
general, pentru studenții Universității Apollonia din Iași, astfel încât practicarea activităților
fizice de orice nivel să nu reprezinte o piatră de moară pentru aceștia. Cursul se adresează și
persoanelor interesate de lucruri utile în orientarea unui program de pregătire fizică spre
atingerea unor obiective individuale.

Page 3 of 22
 Ce este educația fizică?

Omul se dezvoltă, evoluează și se manifestă prin intermediul practicării exercițiilor

fizice. Educația fizică are scop instructiv – educativ și se realizează sub atenta supraveghere a
personalului calificat în acest scop. Alături de dobândirea virtuților: înțelepciune, cumpătare,
curaj, dreptate, modestie, bunăvoință, politețe, respect pentru bătrâni, hărnicie și pietate,
educația fizică contribuie și la [Rață G, 2008]:

- educarea aptitudinilor psiho – motrice (forță, rezistență, mobilitate, coordonare,

viteză);
- creșterea capacității de efort;
- socializare;
- întrajutorare;
- formarea simțului estetic;
- formarea unui comportament civilizat și educabil.

Educația fizică a fost definită în Enciclopedia educației fizice și sportului din

România, volumul IV (p. 155) din 2002, astfel: „o componentă a educației generale,
acționând ca proces pedagogic cu implicații biologice, psihice, estetice, morale și sociale în
viața individului. Ea s-a constituit ca o categorie fundamentală a sistemului de practicare a
exercițiilor fizice”.

Educația fizică actuală are obiectivul de a crește simultan potențialul fizic și psihic al
omului. Ea se adaptează în concordanță cu particularitățile de vârstă, sex, specificul profesiei
indivizilor ce o desfășoară. Prin educație fizică se armonizează elementele biologice cu cele
psihice.

Spre deosebire de educația fizică, sportul este definit, în aceeași Enciclopedie a

educației fizice și sportului din România (p. 355) ca: „activitate motrică de întrecere sau de
loisir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mișcările naturale și formele de
practicare a exercițiilor fizice, a jocurilor dinamice și tradiționale, în vederea obținerii de
către individ sau de către colectiv a perfecționării potențialului morfo – funcțional, psihic și
tehnic (dobândit) concretizat într-un record, într-o depășire proprie sau a potențialului de
concurs (întrecere)”.

Page 4 of 22
 Observăm ca principalele diferențe dintre educația fizică și sport sunt constatate la
nivelul intensității valorificării activității motrice și la cel al tendinței de perfecționare a
potențialului uman.

Aspecte teoretice legate de efortul fizic

Funcțiile și constantele biologice ale organismului uman variază în efort fizic între
limite destul de largi. Depășirea acestor limite poate avea loc în efortul fizic de performanță.
Efortul fizic determină reacții neuro-umorale, ce pornesc de la sistemul nervos somatic și
terminând cu funcțiile vegetative, cât și cu cele endocrino-metabolice (indispensabile
asigurării substratului energetic al contracției musculare).
Contracția musculară generează forță prin consum de energie, acesta fiind determinat
de volumul masei musculare active, intensitatea forței dezvoltate și durata contracției.
Forța contractilă maximă are valori de 2,5 și 3,5 kg/cm2 de masă musculară. Întreaga
musculatură a unui sportiv antrenat poate atinge un lucru mecanic de 7000 kgm/min, în
primele 10-15 secunde de efort. În următorul minut, randamentul scade la 4000 kgm/min, iar
după jumătate de oră se situează în jurul valorii de 1500 - 1700 kgm/min.
Durata și intensitatea efortului depind de: predominanța fibrelor musculare implicate
în efort (fibrele albe pentru contracții rapide sau fibrele roșii pentru contracții lente); rezervele
de glicogen și acizi grași ale musculaturii scheletice.
În funcție de consumul de oxigen raportat la unitatea de timp se poate estima
intensitatea cheltuielilor energetice. Acest consum se exprimă în funcție de echivalentul
metabolic (MET = oxigenul consumat exprimat în ml/kg corp/min). Un MET este
echivalentul a 3,5 ml O2/kg corp/min și reprezintă energia necesară acoperirii nevoilor
metabolice ale organismului în condiții bazale de repaus.
În efort ușor nivelul cheltuielilor energetice este de 3 - 5 MET, corespunzând la 11 -
18 ml/kg/min sau la 4 - 6 kcal/min. În efort moderat energia consumată echivalează cu 5 - 7
MET, 18 - 25 ml/kg/min sau 6 - 8 kcal/min, iar în cel greu cu 7 - 9 MET, 23 - 32 ml/kg/min
sau 8 - 10 kcal/min [Hăulică, 2009].
O condiție obligatorie a efectuării unui efort fizic o reprezintă creșterea consumului
de oxigen. În cadrul unui efort muscular la putere de lucru constantă, consumul de oxigen

Page 5 of 22
crește exponențial la început, urmând ca după 2 – 3 minute acesta să descrie un „platou” cu
valorile sale [Apostol, 1998]. Se pot deosebi trei faze:
1. Faza de adaptare: musculatura lucrează cu deficit de O2 pentru 2 – 3 minute;
2. Faza de echilibru stabil (steady – state): putem vorbi de o stare stabilă
adevărată/reală (intensitatea nu depășește 50% din consumul maxim de oxigen) și
de stare stabilă aparentă/ergostază (intensitatea efortului oscilează între 50 și
75/80% din VO2max – curba consumului de oxigen manifestă o ușoară creștere în
timpul efortului);
3. Faza de revenire are două faze: alactacidă (refacerea depozitului creatin –
fosfat și resaturarea mioglobinei și hemoglobine) și lactacidă (8 l de O2).
Cele trei faze sunt manifestate de organismul uman în timpul lecției de educație
fizică. Astfel:
1. Faza de adaptare se realizează în timpul desfășurării variantelor de mers, alergare
și gimnasticii articulare (urmărește pregătirea articulațiilor pentru efort). Este
caracterizată de intensificarea treptată a funcțiilor cardio – respiratorii,
determinându-se adaptări la nivel fiziologic și biochimic pentru efortul ce
urmează a fi susținut. Un aspect important este efectul pe care îl are gimnastica
articulară asupra capsulelor articulare, în acestea producându-se lichidul sinovial
(cu rol principal de lubrifiere), cu un deosebit rol în protejarea cartilajului
articular și a articulațiilor pe termen lung.
2. Faza de echilibru stabil este prezentă în timpul lecției pe parcursul realizării
temelor acesteia, funcțiile cardio – respiratorii menținându-se la aceeași
intensitate.
3. Faza de revenire urmărește restabilirea funcțiilor cardio – respiratorii. Este
manifestată în timpul ultimei părți a lecției, în timpul căreia participanții sunt în
repaus și lucrează la îmbunătățirea mobilității articulare. Mobilitatea articulară
poate fi îmbunătățită în acest moment al lecției, deoarece musculatura are
proprietăți potrivite (temperatură ridicată, flux sanguin ridicat, elasticitate ridicată
etc.). O mobilitate articulară ridicată duce la scăderea consumului de energie,
prin scăderea numărului de contracții musculare pentru realizarea unei sarcini
motrice. Funcțiile cardio – respiratorii scad în intensitate, revenind la un nivel
puțin ridicat peste cel inițial (de la începutul lecției).

Page 6 of 22
 Potențialul energetic al sistemului aerob se reface în două etape:
1. faza de scurtă durată (aproximativ 1 oră): presupune plate datoriei de oxigen (3,5 l
O2 este datoria alactacidă; peste 8 l O2 este datoria lactacidă);
2. faza de lungă durată: presupune refacerea rezervelor de glicogen a cărei durată
variază în funcție de aportul alimentar.
Capacitatea de efort și refacerea potențialului energetic muscular sunt influențate de:
- Funcția cardio-pulmonară (debit respirator, debit cardiac, difuziune, fixare și
transport sanguin etc.)
- Factori neuro-umorali (activare a circulației);
- Nivelul rezervelor energetice;
- Caracteristicile efortului (tip, intensitate, durată, complexitate);
- Factori ambientali;
- Reacțiile neuro-endocrino-metabolice de adaptare și dezadaptare.
Consumul muscular al oxigenului crește direct proporțional cu intensitatea efortului.
Această creștere are o limită, dincolo de care, oricât ar crește intensitatea (puterea), consumul
de oxigen rămâne nemodificat. Limita atinsă este cunoscută sub numele de aport maxim de
oxigen sau consum maxim de oxigen (VO2max). VO2max reflectă capacitatea de adaptare
aerobă la efort sau, mai specific, forma rezistenței musculare în care energia consumată poate
fi compensată prin arderile realizate cu participarea O2. Efortul ce depășește VO2max din punct
de vedere al intensității, este chinuitor și nu poate fi menținut decât câteva minute.
Efortul fizic poate fi împărțit [Apostol, 1998] în funcție de:
1. preocupare: profesional și sportiv;
2. caracterul dominant al contracțiilor musculare: static (nu se creează mișcare),
dinamic (creează mișcare) și mixt;
3. caracterul repetării mișcării: ciclice (mișcările se repetă identic; ex. ciclism,
atletism, canotaj etc.) și aciclice (ex. jocuri sportive);
4. apariția pauzelor: continuu și discontinuu;
5. prezența competiției: de antrenament și competiționale;
6. locul desfășurării: de laborator (controlabile) și de teren (specifice);
7. sistemele biologice solicitate: neuromuscular, cardio-respirator, endocrino-
metabolic;
8. sursa energetică: aerobe, anaerobe, mixte;
9. intensitatea efortului: maxime (0 – 15 secunde), submaximale (0 – 60 secunde),
mari (0 – 6 minute), moderate (0 – 60 minute) și mici (> 60 secunde).

Page 7 of 22
 Rezistența este o calitate motrică ce permite organismului să facă față oboselii
survenite în urma eforturilor de lungă durată [Roman G., 2007]. Este bazată pe VO2max, astfel
că un VO2max ridicat reflectă o rezistență crescută și viceversa. Rezistența este importantă
pentru oamenii care desfășoară activități în condiții de stres ridicat și cerințe ridicate din punct
de vedere al concentrării și preciziei tehnice.
Creierul este organul care, pentru o bună funcționare, necesită oxigen și glucoză
(glucid). În cazul unui VO2max ridicat, aportul de oxigen pentru creier crește și randamentul de
lucru este ridicat. Glucoza este preluată din alimente, astfel că o alimentație echilibrată
determină randamentul în muncă.
Dezvoltarea rezistenței este determinată de:
- capacitatea sistemelor cardiovascular și respirator;
- capacitatea și natura metabolismului;
- tipul sistemului nervos;
- capacitatea coordinativă a aparatelor și sistemelor organismului.
Pe baza metabolismului aerob se pot parcurge până la 500 km în alergare, fibrele
roșii fiind cele ce pot utiliza grăsimile preponderent ca sursă de energie.
În tabelul nr. 1 sunt reprezentați timpii de menținere a unor intensități ale efortului
pentru sportivi.
Tabelul nr. 1 – Timpii de menținere a efortului
la intensități date din VO2max
% VO2max Timp de menținere
100% 10 min
95% 30 min
90% 40 min
85% 60 min
80% 2h
70% 3–4h

Page 8 of 22
 Rezistența pentru eforturile ciclice poate fi împărțită [Bompa T, 2002] în funcție de
durată astfel:
1. Rezistența de lungă durată (> 8 minute). Energia este furnizată de
metabolismul aerob, sistemele cardiovascular și respirator fiind considerabil
antrenate. Capacitatea vitală și volumul de sânge pompat de inimă pe minut sunt
factori ce limitează această calitate motrică.
2. Rezistența de durată medie (> 2 minute și < 6 minute). Rezerva de oxigen pe
care individul o are nu poate acoperi consumul organismului și se acumulează o
datorie de O2. Viteza de execuție a mișcărilor este proporțională cu energia
furnizată de sistemul anaerob. De exemplu: în cazul alergării pe 3000 m, sistemul
anaerob furnizează aproximativ 20% din energie, iar pentru 1500 m contribuția sa
este de 50%.
3. Rezistența de scurtă durată (> 45 secunde și < 2 minute). În cadrul acestor
eforturi datoria de oxigen este crescută, sistemul anaerob furnizând aproximativ
80% din necesarul energetic al organismului.
Factorii de influență [Bompa T, 2002] ai rezistenței sunt:
1. sistemul nervos central (SNC) – prin dezvoltarea capacității de efort aerob,
SNC își mărește capacitatea de lucru, conexiunile nervoase ameliorându-se. Lupta
împotriva oboselii o reprezintă bătălia centrilor nervoși pentru menținerea
capacității lor de lucru;
2. puterea de voință – reprezintă o caracteristică psihologică a efortului;
3. capacitatea aerobă – este limitată de capacitatea de transport al oxigenului în
organism și este direct proporțională cu timpul de refacere;
4. capacitatea anaerobă – duce organismul spre epuizare.
Agilitatea sau îndemânarea reprezintă o altă calitate motrică din sfera celor
coordinative. Este condiționată de capacitatea individului de a dirija, prelua și elabora abilități
motrice, baza acesteia fiind eficiența sistemului nervos central și muscular.
Factorii ce determină nivelul agilității sunt [Rață G, 2008]:
- starea de funcționalitate și nivelul de dezvoltare a organelor de simț (precizia
acestora);
- capacitatea scoarței cerebrale de a selecționa informațiile transmise de
analizatori;
- experiența motrică a individului la nivelul musculaturii vizate;
- mobilitatea articulară;

Page 9 of 22
 - elasticitatea musculară;
- caracteristicile individuale (vârstă, sex etc.).
Efortul fizic produce în organism modificări anatomice, fiziologice, biochimice și
psihologice. Acesta este caracterizat de volum, intensitate și complexitate.
Volumul reprezintă cantitatea totală de efort depusă într-un interval de timp. La nivel
de performanță sportivă mondială, un individ trebuie să depună peste 1000 de ore de pregătire
pe an, pentru a se număra între primii 20. Sportivii de clasă internațională programează 800 de
ore, iar cei de nivel național 600 de ore de pregătire pe an. Mai poate fi exprimat prin distanță,
spațiu, încărcătură raportate la timpul de lucru.
Intensitatea este componenta calitativă a efortului, apreciind volumul de lucru
efectuat în unitatea de timp. Pentru eforturile ciclice, intensitatea poate fi apreciată pe baza
sistemelor energetice utilizate în activitatea musculară. În tabelul nr. 2 avem o clasificare a
intensității pentru eforturile ciclice.
Tabelul nr. 2 – Zonele de intensitate
pentru sporturile ciclice (după Bomba T, 2002)
Sistemul Ergogeneza (%)
Durata
Zona Nivelul intensității generator de
efortului Anaerobă Aerobă
energie
Până la limitele
1 1 – 15 s ATP + CP1 100 – 95 0–5
maxime
ATP + CP +
2 15 – 60 s Maximă glicoliza 90 – 80 10 – 20
anaerobă
Glicoliza
3 1 – 6 min Submaximă anaerobă + 70 – (40 – 30) 30 – (60 – 70)
aerob
4 6 – 30 min Medie Aerob (40 – 30) – 10 (60 – 70) – 90
5 > 30 min Mică Aerob 5 95

Nikiforov [Bompa, 2002] a propus o clasificare a intensităților în funcție de frecvența

cardiacă a indivizilor. Această clasificare este reprezentată în tabelul nr. 3.

1
ATP = adenozin trifosfat; CP – creatin fosfat
Page 10 of 22
 Tabelul nr. 3 – Zonele de intensitate
în funcție de frecvența cardiacă (după Bomba T., 2002)
Zona Tip de intensitate Frecvență cardiacă
1 Mică 120 – 150
2 Medie 150 – 170
3 Mare 170 – 185
4 Maximă > 185

Complexitatea reprezintă gradul de sofisticare al unui exercițiu. Prin nivelul ridicat

al acesteia se poate spori intensitatea de lucru, nivelul solicitării musculare. Marea
complexitate a exercițiilor efectuate va duce la un stres volitiv și nervos mare, astfel putem
asocia complexitatea exercițiilor cu tensiunea psihică. Au fost constatate creșteri ale
frecvenței cardiace la sportivi, prin supunerea acestora la acțiuni tactice complexe, cu 20 – 30
bătăi/minut.
În funcție de particularitățile individuale ale fiecăruia și ambientul dat, organismul
reacționează la efort diferit. Aceste reacții ale organismului urmăresc satisfacerea necesităților
energetice ale musculaturii active, îndepărtarea produșilor toxici ai metabolismului și
disiparea căldurii degajate în urma contracțiilor musculare.
Două categorii de reacții [Hăulică, 2009] mai importante și ușor de evaluat ale
organismului sunt:
1. Reacții cardio-vasculare. Celula are rezerve de oxigen suficiente pentru câteva
secunde, ceea ce impune creșterea fluxului sanguin la nivelul musculaturii active. Acest lucru
este posibil prin vasodilatația locală și descărcările simpatice centrale. Astfel, debitul cardiac
prezintă creșteri (în efort) de la 5 – 6 l/min la 30 l/min. Această creștere este determinată de
cea a frecvenței cardiace la neantrenați și a volumului – bătaie la sportivi bine antrenați.
Volumul-bătaie al neantrenaților crește în efort cu doar 50% (de la 70 – 75 la 105 ml), iar
frecvența cardiacă cu până la 250%.
Sportivii de performanță prezintă un volum-bătaie cu 40 – 50% mai mare în repaus și
o dublare a acestuia în eforturi maximale, iar ritmul cardiac se mărește moderat. Mușchiul
cardiac are un număr mărit de mitocondrii, extracția oxigenului fiind astfel favorizată.
2. Reacții respiratorii. Împreună cu cele cardiovasculare asigură aportul de
oxigen și eliminarea de CO2. În efort moderat, frecvența respiratorie crește de la 12 – 16
respirații/minut la 30 – 40, iar volumul respirator curent de la 500 ml la 1,5 – 2,3 l în efort
maximal. Modificarea celor doi parametri respiratori duce la creșterea debitului respirator de
Page 11 of 22
la 5 – 6 l/min la 20 – 30 l/min. În eforturi scurte ca durată, debitul respirator atinge valori
maxime de 110 – 120 l/min la performeri. Frecvența respiratorie crește mai repede decât
volumul ventilator. Sporirea ventilației la neantrenați este neeconomică, din prisma
vehiculării aerului în spațiul mort al căilor respiratorii. La neantrenați, răspunsurile ventilatorii
și sanguine sunt mai evidente, comparativ cu subiecții antrenați [Hăulică I., 2009].

Homeostazia

Claude Bernard a scos în evidență o caracteristică importantă a ființelor vii:

capacitatea de menține între anumite limite valorile ce caracterizează mediul intern,
independent de modificările mediului exterior [Apostol, 1998].
Organismul s-a adaptat prin structuri și funcții la schimburi echilibrate cu mediul
extern, fiind posibile, astfel, viața, adaptarea și autoconservarea.
Cannon a constat că, influențat de condițiile mediului extern, organismul se
adaptează prin sisteme de reglare internă. El a numit această stare homeostazie („homeos” =
aceeași; „stasis” = stare).
Homeostazia implică procese fiziologice și biochimice ce contribuie la menținerea
stării de echilibru în organism prin acțiuni de reglare a nivelului parametrilor mediului intern.
Unele organisme nu posedă toate mecanismele homeostazice și sunt constrânse de
condițiile mediului ambiant. Ca exemplu, avem broasca a cărei termoreglare și balanță hidrică
nu sunt bine puse la punct.
Homeostazia organismului uman se referă la:
- Reglarea echilibrului hidro – electrolitic și a celui acido – bazic;
- Menținerea constantă a compoziției sângelui;
- Menținerea constantă a temperaturii corpului;
- Reglarea aportului de hrană, în funcție de consumul energetic al organismului.
Homeostazia are următoarele particularități:
1. Este o lege generală de menținere a echilibrului organismului, adresându-se
tuturor proceselor fiziologice de pe treptele de organizare biologică;
2. Reprezintă un echilibru dinamic între factorii perturbatori ai echilibrului și cei
ce-l readuc la normal;
3. Mecanismele de reglare homeostazică au, în anumite limite, autonomie
funcțională, în sensul că reglarea unui parametru nu-i afectează pe ceilalți.

Page 12 of 22
 Mecanismele de adaptare și reglare ale organismului sunt ingenioase și prezintă o
eficiență atât de ridicată, încât au fost preluate și transpuse în domeniul tehnic, fiind
constituite ramuri precum bionica, cibernetica etc. [Apostol I., 1998].

Adaptări cardiovasculare în timpul efortului fizic

Mișcarea sângelui în sistemul vascular este asigurată de inimă, un generator de

contracții ritmice autoîntreținute. Inima este „un organ musculo-cavitar globulos, care
îndeplinește atât rol de rezervor sanguin, cât, mai ales, rolul de pompă aspiro-respingătoare,
cu activitate ritmică sistolică-diastolică”2.
Inima reprezintă motorul sistemului circulator și activitatea acesteia ar fi de prisos
fără sistemul tubular închis constituit din artere, vene și capilare, rolul acestora fiind de
transport al sângelui la nivelul diverselor țesuturi și organe. Fluxul sanguin este reglat prin
mecanisme chimice locale și neuro-umorale generale, în funcție de necesitățile locale ale
țesuturilor și organelor.
Asupra pereților arterelor sângele exercită o presiune, numită presiune arterială, ce
suferă fluctuații în cursul unui ciclu cardiac. La nivelul arterelor mari și mijlocii valorile
presiunii arteriale sunt de 120 – 140 mmHg în momentul sistolei și de 70 – 90 mmHg în cel al
diastolei. La nivelul vaselor sanguine cu diametru din ce în ce mai mic, presiunea arterială
medie scade progresiv.
Presiunea arterială are două componente:
- presiunea sistolică (maximă) reprezintă presiunea sângelui propulsat în
sistemul vascular în timpul sistolei ventriculare; la nivelul arterelor micii (ex. metatarsiene)
ajunge la valori de 70 – 80 mmHg, iar în capilare la 30 – 35 mmHg;
- presiunea diastolică (minimă) reprezintă presiunea sângelui ce continuă să se
deplaseze pe durata diastolei ventriculare.
Transportul și stocarea oxigenului este realizată de unele proteine din sânge.
Transportorii hemici sunt hemoglobina (Hb) și mioglobina (Mb). Cele două proteine dau
culoarea roșie sângelui.
Aparatul cardiovascular intervine în homeostazia organismului, în timpul efortului
fizic, prin alimentarea celulelor cu O2 și nutrienți, dar, în același timp, și prin eliminarea

2
Hăulică Ion (2009) – Fiziologie umană, Ediția a III-a, Editura Medicală, București, p. 243

Page 13 of 22
deșeurilor metabolice. Aparatul cardiovascular este un factor determinant al puterii maxime
aerobe, cu rol de transportor al O2.
În efort dinamic, nevoile tisulare de O2 sunt crescute și mecanismele de satisfacere a
acestora sunt:
- Creșterea transportului de oxigen în unitatea de timp (prin creșterea debitului
cardiac);
- Creșterea extracției și utilizării oxigenului ajuns la țesuturi (diferența arterio –
venoasă a O2).
Mecanismele de creștere a transportului de oxigen sunt:
- Mecanismul central (creșterea debitului cardiac);
- Mecanisme periferice (scăderea rezistenței vasculare musculare, redistribuirea
debitelor sanguine locale).
Frecvența cardiacă (FC) este cel mai rapid mecanism adaptativ. Valori normale ale
acesteia sunt [Apostol, 1998]:
1. În clinostatism (culcat):
a. Femei neantrenate = 70 – 100 bătăi/min (media = 82 bătăi/min);
b. Sportive de performanță = 60 bătăi/min;
c. Bărbați neantrenați = 60 – 90 bătăi/min (media = 72 bătăi/min);
d. Sportivi de performanță = 50 bătăi/min.
2. În ortostatism (stând):
a. Femei neantrenate: crește cu 12 – 18 bătăi/min;
b. Sportive de performanță: crește cu 6 – 12 bătăi/min;
c. Bărbați neantrenați: crește cu 12 – 18 bătăi/min;
d. Sportivi de performanță: crește cu 6 – 12 bătăi/min.
Înainte de efort, FC crește ca rezultat al efectului psihoemoțional. În timpul efortului
creșterea FC este influențată de intensitate, sex, vârstă, nivel de antrenare și oglindește
solicitarea organismului.
Indivizii neantrenați prezintă valori ale FC, în funcție de intensitatea efortului astfel:
- Efort ușor = 90 – 120 bătăi/min;
- Efort moderat = 120 – 140 bătăi/min;
- Efort submaximal = 150 – 170 bătăi/min;
- Efort maximale = 180 bătăi/min.

Page 14 of 22
 Revenirea FC este un criteriu important de apreciere a stării funcționale
cardiovasculare, timpul acesteia depinzând de volumul total de lucru mecanic și nu de
intensitate.
O revenire rapidă a valorilor FC și tensiunii arteriale reprezintă un indiciu al unei
stări funcționale bune.

Adaptări respiratorii în timpul efortului fizic

Ca funcție extrem de importantă a organismului, respirația este un ansamblu de

fenomene fizice, chimice și biologice al căror scop este realizarea schimburilor gazoase între
organism și mediu, în vederea utilizării acestora în procesele oxidative tisulare. Organismele
vii preiau oxigenul din atmosferă și eliberează dioxidul de carbon ce rezultă din procesele
oxidative pe care le găzduiesc. Fără oxigen, viața nu ar fi posibilă.
Respirația este un proces complex al cărui etape sunt: pulmonară, sanguină și
tisulară, realizarea acesteia fiind o urmare a conlucrării căilor aeriene, plămânilor, pompei
cardiace. În urma procesului, oxigenul este folosit în interiorul celulei pentru obținerea
energiei în urma unor procese biochimice complexe printre ale căror produși se numără și
„deșeurile” biologice, a căror eliminare este importantă pentru buna funcționare a sistemelor
biologice.
La om, schimburile de gaze se realizează în mai multe etape [Hăulică, 2009]:
1. respirație externă (captarea oxigenului și eliberarea dioxidului de carbon);
2. etapa sanguină (transportul gazos cu ajutorul sângelui);
3. respirația celulară (desfășurarea reacțiilor cu producere de energie).
Ventilația aerului are două etape distincte:
- inspirația constă în pătrunderea unui volum de aer atmosferic în plămân, mai
bogat în oxigen, comparativ cu cel alveolar;
- expirația presupune expulzarea unui volum de aer aproape egal cu cel inspirat
și a cărui concentrație de CO2 este mai mare, iar de O2 mai mică (comparativ cu cel inspirat)
[Hăulică, 2009].
Ventilația pulmonară reprezintă procesul prin care aerul intră și iese din plămâni, ca
urmare a diferenț elor de presiune create de modificarea volumului cutii toracice. Efectul
acestui proces îl reprezintă preluarea O2 din aerul intrat în plămâni și eliminarea CO2 prin
intermediul aerului expirat. Un ciclu respirator cuprinde două faze: inspirația și expirația.

Page 15 of 22
 Ventilația pulmonară se realizează cu ajutorul diafragmului și mușchilor intercostali
externi. Diferența de presiune creată de acești mușchi este cu 2-3 mmHg mai mică decât cea
atmosferică.
O2 este transportat sub două forme: dizolvat în plasmă (1,5% sau 1/69 din cantitatea
totală transportată) și în combinație cu hemoglobina (1 gram combină 1,34 ml O2). CO2 este
transportat sub trei forme: dizolvat în plasmă (5%), carbaminohemoglobina (5%) și sub formă
de bicarbonat (90%) [Predescu, 2009].
Schimbul de gaze la nivel alveo-capilar este guvernat de legi ale fizicii [Hăulică,
2009], precum:
1. Legea Dalton: „presiunea unui gaz într-un amestec gazos este direct
proporțională cu conținutul său procentual în amestec”.
2. Legea Boyle – Mariotte: „presiunea unui gaz la aceeași temperatură este invers
proporțională cu volumul”.
3. Legea Gay – Lussac: „volumul unui gaz crește cu temperatura dacă presiunea
rămâne constantă”.
4. Legea lui Henry: „cantitatea de gaz dizolvată într-un lichid la temperatură
constantă este proporțională cu presiunea parțială a acestuia în faza gazoasă”.
Membrana alveolo-capilară separă aerul alveolar de sângele din capilarele
pulmonare. Gazele prezintă concentrații diferite de o parte și de alta a membranei, acestea
echilibrându-se prin difuziune. Transferul gazos are caracter continuu, având în vedere că la
nivelul suprafeței de schimb se găsește continuu aer cu o concentrație crescută a O2 și sânge
încărcat cu CO2.
Transferul de gaze la nivel alveolo-capilar este influențat de:
1. gradientul de presiune parțială a gazelor respiratorii de o parte și de alta a
membranei;
2. proprietățile fizico – chimice ale gazului;
3. calitățile membranei.
Frecvența respiratorie (FR) este un parametru specific ventilației pulmonare și are
valoarea de 16 – 18 respirații/min în repaus, putând ajunge la 60 respirații/min în eforturi
maximale. În efort, creșterea FR nu influențează ventilația efectivă (alveolară), aceasta din
urmă rămânând constantă. O FR ridicată este neeconomică, deoarece travaliul ventilator este
crescut.

Page 16 of 22
 Nu a fost definit un model al respirației economice în efort, deoarece organismul își
alege spontan ritmul respirator pentru un consum energetic minim, limita optimă de accelerare
fiind de 25 – 30 respirații/min.

Biomolecule cu rol energetic

Materia vie este cea mai complex organizată pe Pământ și existența vieții nu poate fi
posibilă fără permanente schimburi de materie și energie între organismul viu și mediul
exterior. O caracteristică a organismelor vii este compartimentarea structurii interne prin
intermediul căreia se asigură condițiile unei bune desfășurări a transformărilor chimice
simultane care, deseori, au sensuri diferite. De-a lungul timpului s-a făcut o analogie între om
și mașină, în sensul că fiecare din cele două trebuie să se alimenteze cu un anumit combustibil
pentru a produce energia necesară bunei funcționări. Astfel, organismul animal și uman preiau
energia stocată în legăturile chimice ale moleculelor combustibului (alimentelor) prin
metabolizarea acestora până la obținerea apei și bioxidului de carbon.
Cea mai mare cantitate de compuși organici naturali, pe Pământ, este cea
reprezentată de glucide (zaharide, hidrați de carbon). Ca exemplu, doar celuloza reprezintă
aproximativ jumătate din combinațiile organice ale carbonului. În organismele animale se
întâlnesc în cantități mici, dar au un deosebit rol biologic în funcționarea acestora [Filipaş și
Ardelean, 2002].
Conţinutul în glucide al organismelor vii este extrem de divers. Astfel, în
organismele animale, glucidele sunt prezente într-un procent de 1–6%, iar în plante,
organisme capabile să realizeze procesul de fotosinteză, au un procent de aproximativ 18%.
Glucidele conținute de plante sunt preluate de animale prin aport alimentar, ca urmare a
incapacității de utilizare directă a energiei solare [Mihăeși, 2003].
Glucidele reprezintă cea mai importantă sursă de energie, necesară menținerii vieții.
Peste 50% din necesarul de energie al organismului este furnizată prin metabolizarea
glucidelor. Prin oxidarea glucozei se obține imediat energie în toate celulele vii, celula
nervoasă utilizând doar glucoza ca sursă de energie [Chişu și Olariu, 2007].
Glicogenul este principala rezervă glucidică a organismelor animale. Ca depozit, se
regăsește în ficat și musculatură, în cantități mari, dar și în toate celulele organelor, în cantități
mici. Chimic, glicogenul are o structură moleculară asemănătoare cu cea a amilopectinei din
amidon, având, în schimb, un grad de ramificare mai mare. Glicogenul poate fi hidrolizat

Page 17 of 22
enzimatic până la obținerea glucozei, care este transportată de sânge la organele care necesită
aceste rezerve energetice.
Lipidele reprezintă o clasă de substanțe organice, insolubile în apă și solubile în
solvenți organici (eter, acetonă, cloroform etc.). Din punct de vedere structural, lipidele sunt
esteri ai alcoolilor cu acizi graşi [Vâjială, 2007].
Lipidele stochează energie: 1 g de lipide eliberează 9,3 calorii; sunt combinații
organice cu un conţinut caloric ridicat; fiind stocate în țesuturile adipoase, asigură
organismelor animale o independență față de aportul de hrană obișnuit; în eforturi fizice,
consumul energetic este ridicat (5000 – 6000 Kcal); într-o cursă de ciclism, acesta poate
ajunge la 11000 Kcal!
Proteinele, numite și protide, sunt componente puternic legate de procesul vieții, care
este inexistent în lipsa lor [Lupea și Ardelean, 1997]. Sunt importante prin faptul că intră în
alcătuirea protoplasmei și a nucleului celular, elemente de bază ale vieții.
Procesul contracţiei musculare, care stă la baza efortului fizic, este un proces
fiziologic şi biochimic complex realizat prin consum energetic (când se utilizează energia
înmagazinată în legăturile macroergice ale moleculelor de ATP) de către o serie de proteine
specifice – actina şi miozina – ce formează un complex proteic cuaternar cunoscut sub
numele de complexul acto-miozinic.

Metabolismul energetic în organismul uman

În organism, singura formă circulantă a zaharurilor este reprezentată de glucoză.

Astfel, metabolismul glucidelor poate fi redus la studiul metabolismului acestei molecule. Nu
toate organismele dispun de glucoză, astfel că trebuie să o sintetizeze. În primă fază, glucoza
este sintetizată de plante, care sunt capabile de fotosinteză, prin reducerea dioxidului de
carbon la o trioză pe care, ulterior, o transformă în glucoză [Lupea, 2007]. Un consumator
important al glucozei este creierul, pentru a cărui bună funcționare mai este necesar O2.
Glicoliza anaerobă, cunoscută şi sub denumirea de calea Embden-Mayerhof-
Parnas, reprezintă procesul metabolic prin care organismul folosește glucoza ca sursă de
energie, fără a utiliza oxigenul, prin degradarea acesteia. Procesul are o mare importanță,
deoarece prin acesta se asigură energia necesară organismului în condiții dificile de
aprovizionare cu oxigen.

Page 18 of 22
 Prin oxidarea biologică, celula vie își procură energia de care are nevoie în procesele
vitale în care este implicată. Prin oxidare se obțin ca produși finali CO2, H2O și energia
(înmagazinată în legăturile compușilor macroergici).
Glucidele sunt surse de energie necesare pentru eforturi de intensitate ridicată, iar
lipidele pentru eforturi cu intensitate mică. Astfel pentru obținerea unei scăderi în greutate se
indică eforturi cu intensitate mică pentru a acționa asupra rezervelor de lipide formate de
organism și un regim alimentar echilibrat.

Mecanisme biochimice și fiziologice ale contracției musculare

Experimental, s-a demonstrat că ATP-ul este sursa energetică imediată ce

declanșează contracția musculară. Acțiunea enzimatică a miozinei scindează legătura fosfat
macroergică a ATP-ului, obținându-se astfel energia necesară contracției musculare,
manifestată prin contracția fibrelor de actomiozină.
Reacția are caracter reversibil prin faptul că atunci când ATP-ul sau CP-ul au nivel
ridicat, reacția este orientată spre sinteza celuilalt compus energetic. CP-ul reprezintă pentru
musculatură un acumulator de energie, ce se încarcă sau descarcă prin intermediul ATP-ului.
Simultan cu reacția de mai sus, glicogenul se descompune prin glicoliză, eliberând
energie ce este folosită la resinteza CP din creatină și fosfor. După o astfel de reacție, ATP-ul
și CP-ul se regăsesc în aceleași cantități, singurul care suferă modificări, fiind glicogenul care
s-a transformat în acid lactic. Fără intervenția oxigenului, această fază a contracției musculare
se numește anaerobă sau lactacidă.
Formarea acidului lactic din glicogen și degradarea oxidativă a acestuia au rol în
procurarea moleculelor de ATP, iar CP are rol de a menține o rezervă permanentă a grupării
fosfat macroergice, necesară în refacerea ATP-ului.
Sursele de energie anaerobe din musculatură sunt ATP, CP și glicogenul.
Ele se găsesc într-un raport de 1:4:50 (ATP: CP:glicogen).
ATP-ul și creatinfosfatul asigură energie musculaturii pentru 10 – 20 secunde. Dacă
efortul fizic durează încă 30 secunde și oxigenul nu este folosit în metabolizarea substanțelor
nutritive, atunci este implicat în activitatea anaerobă și glicogenul. Astfel, organismul uman
poate efectua o activitate anaerobă timp de 60 secunde. Consumul surselor de energie se face
în raport de 1:15:75 (ATP:CP:glicogen).

Page 19 of 22
 Prin intermediul sângelui, mușchiul este aprovizionat în permanență cu oxigen, care
acționează asupra acidului lactic și se trece într-o nouă fază a contracției musculare: faza
aerobă. În cadrul acesteia 1/5 din cantitatea de acid lactic este metabolizată aerob până la CO2
și H2O, eliberându-se o mare cantitate de energie ce va fi folosită în resinteza glicogenului din
cele 4/5 de acid lactic rămase.
La sfârșitul acestei faze în organism nu mai sunt acumulate substanțe toxice.
Precizăm că acidul lactic este o substanță inhibitoare a contracției musculare și în cantități
mari este toxic pentru organism. Eficacitatea căii de degradare anaerobe este mult mai mare,
comparativ cu cea aerobă. Din glucoză se obțin pe cale anaerobă 57000 cal/mol, iar pe cale
aerobă 688000 cal/mol. Fiind neeconomică, calea anaerobă este de o mare importanță,
deoarece procură energie necesară contracției musculare într-un timp relativ scurt.
În prezența oxigenului, în cantități suficiente, contracția musculară poate fi
prelungită foarte mult, deoarece glucoza poate fi resintetizată foarte ușor. Astfel, efortul este
limitat de cantitatea de glucoză disponibilă și condițiile de mediu.
Fenomenele ce preced o contracție sunt:
- Generarea mesajului după acțiuni interne (stimuli neuro – umorali –
metabolici) sau externe (stimuli somato – senzitivo – senzoriali);
- Conducerea mesajului pe căile motorii;
- Traversarea barierei neuro – musculare;
- Depolarizarea sarcolemei musculare.
În urma mecanismului de cuplare a excitației cu contracția, sunt determinate o serie
de procese mecano – chimice ale ciclului contracție – relaxare ce utilizează energia sistemului
energogen – contractil în prezența ionilor de calciu. În timpul acestor transformări se produc
modificări ultrastructurale ale proteinelor contractile miofibrilare, manifestări energetice,
mecanice, termice și acustice.
În faza de relaxare, după contracție, se produc următoarele:
- Pomparea ionilor de Ca2+ în reticulul sarcoplasmatic;
- Încetează interacțiunile proteinelor contractile;
- Se refac rezervele fosfat – macroergice;
- Se plătesc datoriile de oxigen acumulate.
Eforturi bine dozate, prin intensitate și volum programate pe măsura capacității
organismului, obligă musculatura să se adapteze. După un timp îndelungat de lucru
musculatura suferă o hipertrofie a fibrelor musculare, implicit un volum mai mare al

Page 20 of 22
mușchilor și o forță superioară a acestora. În același timp cu hipertrofia se dezvoltă și rețeaua
capilară.
Hipertrofia musculară este obținută mai rapid prin contracții izometrice de câteva
minute, în comparație cu o activitate de anduranță cu intensitate scăzută. Aceasta apare doar
la mușchii care sunt obligați să efectueze un lucru mecanic mare pe unitatea de timp, așa că
este importantă intensitatea lucrului mecanic și nu volumul total.
Masa musculară se dezvoltă în urma acțiunii hormonului testosteron asupra
metabolismului proteic, lucru evidențiat prin comparația bărbaților cu femeile, din acest punct
de vedere. Prin antrenament, musculatura poate fi hipertrofiată cu 30 – 60%.
Eforturile musculare intense fac ca sistemul cardiovascular și cel respirator să își
creeze datorii de oxigen, pe care le vor plăti după încetarea acestora. Oxigenul datorie ar fi
fost necesar pentru îndepărtarea acidului lactic, în cantități ridicate, produs de mușchi. Datoria
de oxigen poate ajunge până la 18 litri, plata datoriei făcându-se într-un timp lung (1 – 1,5
ore), numit timp de revenire [Vâjială, 2007].

Page 21 of 22
 Bibliografie

Alexe N și colab. Enciclopedia educației fizice și sportului din România, vol. IV,
București: Editura Aramis; 2002.
Apostol I. Ergofiziologie: curs. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași; 1998.
Bompa T. Periodizarea: teoria și metodologia antrenamentului. București: Editura
EX PONTO, C. N. F. P. A.; 2002.
Chișu I și Olariu L. Biochimia efortului. Timișoara: Editura Mirton; 2007.
Filipaș I și Ardelean G. Biochimia efortului. Satu Mare: Editura Bion; 2002.
Hăulică I. Fiziologie umană. Ediția a III-a. București: Editura Medicală; 2009.
Lupea AX. Biochimie (fundamente). Vol. I. București: Editura Academiei Române;
2007.
Lupea AX și Ardelean A. Biochimia efortului. Arad: Editura Universității de Vest
„Vasile Goldiș”; 1997.
Mihăeși M. Biochimie pentru Facultatea de Educație Fizică. Constanța: Editura
Universității Ovidiu; 2003.
Predescu C. Fiziologia sistemelor funcționale vegetative. București: Editura
Moroșan; 2009.
Rață Gloria. Didactica educației fizice și sportului. Ediția a II-a, revăzută și adăugită.
Iași: Editura Pim; 2008.
Roman G și Batali FC. Antrenamentul sportiv: teorie și metodică. Cluj – Napoca:
Editura Napoca Star; 2007.
Vâjială GE. Biochimia efortului. Ediția a III-a. București: Editura Fundației România
de Mâine; 2007.

Page 22 of 22