Alegere asumată de 57 de ani

În fiecare clipă a vieții noastre facem diferite alegeri pe care ni le asumăm sau nu. Dar când
lupți în fiecare zi din cauza unei alegeri pe care ai făcut-o într-un moment de fugă, atunci
fuga devine o continuă acceptare.
Era tânără și își dorea mult să scape de problemele de acasă. Singura necăsătorită din cele șapte
surori, doamna Elena a ales să se căsătorească pe când avea doar 17 ani. Credea că așa se va
rezolva totul, dar mai târziu avea să-și dea seama că s-a grăbit și că alegerea ei a fost mai mult
inconștientă.
Despre ea am aflat chiar de la soțul ei, domnul Bonaventura, anul trecut în timp ce mă aflam în
tren. Mi-a vorbit despre ea ca un veșnic îndrăgostit și mare mi-a fost mirarea să aflu că au făcut
nunta de aur. Nu mai întâlnisem niciun om la vârsta de 80 de ani care să îmi vorbească atât de
frumos despre soția lui, să îmi spună cât de frumoasă e și cât de mult i-a fost alături. Astfel, din
cele descrise păstrasem în gând mult timp ideea unei căsătorii fericite, dar după un an când m-am
reîntâlnit din întâmplare cu acel domn și cu partenera lui de viață, aveam să aflu că nu e așa.
Aceea era povestea lui, dar alta era povestea ei.
Dorind să aflu mai multe, am fost invitată în casa lor și primită cu multă atenție. Doamna Elena
stătea în fața mea la masă, iar domnul Bonavetura stătea în stânga pe o canapea și mai aprindea
din când în când televizorul. Încă de la început soția a preluat controlul discuției spunând „viața
noastră-i veche și lasă-mă să povestesc eu”, iar domnul Benchea s-a supus și nu a mai continuat să
spună nimic. „Eu eram o fetiță foarte tânără și necăjită, nu cunoșteam nimic, căutam un viitor,
căutam să mă instalez undeva. Pe vremea aceea, după război avusesem foarte mult de suferit
deoarece tatăl meu era chiabur și ni se luase totul. Mama a murit din cauza asta, astfel încât am
rămas orfană la 15 ani. Celelalte surori au avut timp să-și facă un viitor înainte de război și
rămăsesem doar eu.” Așa încât, a trecut doar un an de când îl cunoscuse pe actualul soț și a decis
să se căsătorească. „Aveam doar 17 ani, iar el 24. Știa ce alege, ca un bărbat trecut prin viaţă. Eu
eram un copil care de abia aștepta să fie liber. Ce știam eu atunci?!”, povestește cu un umor ce
trădează o oarecare ironie.
Astfel au început să își construiască o viață împreună. Necăjiți fiind, au stat mai întâi în casa
părinților lui, iar apoi s-au mutat într-o cameră mică. Erau condiții grele, dar erau fericiți,
mărturisește cu multă seninătate doamna Elena. „Nu vedeai mai mult decât aveai”. Lucrau
amândoi și încet, încet au început să se ridice puțin câte puțin. Tot timpul ea era cea care
conducea. La un moment dat „devenisem ca o mamă pentru el. Râdea toată fabrica de el, pentru că
mereu se ținea după mine. L-am supravegheat prea mult. Și acum mă mai întreabă fata: <<cum l-
ai suportat mamă?>>” și încep să râdă amândoi. Recunoaște că ea a luat majoritatea deciziilor și
că el a ascultat-o. Nu era un lucru de care să fie foarte mândră, dar mi-a vorbit despre asta ca și
cum ar fi fost necesar. Mai târziu aveam să aflu că el suferă de un început de schizofrenie. Acea
boală care te face să pierzi contactul cu realitatea, ca și cum viața ți-ar fi mereu o clipă de visare.
Și a avut-o mereu, dar ea și-a dat seama mult prea târziu. Totuși, a continuat să stea cu el și să
lupte având mereu în minte gândul cum ar putea rezolva anumite probleme. Niciodată nu s-a
gândit la despărțire. Știa că acesta era planul lui Dumnezeu și i s-a încredințat mereu Lui. Poate
unul din lucrurile care i-au dat forța necesară e că el ținea foarte mult la ea și o privea ca la ochii
lui sau „ca la Maica Domnului” (după cum strigă el).
De-a lungul timpului a întâmpinat mai multe probleme, una din ele find legată de copii. La început
mi-a spus că a avut doi copii la vârsta de 28 de ani, ceea ce pe mine m-a surprins pentru că pe
vremea aceea copiii apăreau mai devreme. Dar mai târziu recunoaște cu durere că nu a putut avea
copii „din motive pe care nu are rost să le spun”. Însă, dorind să o ajute pe sora ei care rămăsese
văduvă cu nouă copii și al zecelea care urma să se nască, a spus că îl va înfia pe ultimul. Dar în loc
de unul au fost doi: băiat și fată. I-au luat pe amândoi. A încercat să îi crească cum a putut ea mai
bine, deși recunoaște că gena nu se poate schimba și că „un sâmbure de regret tot rămâne pentru
întreaga viață”. Din partea acestora a avut parte și de bucurii, dar și de tristețe, căci niciunul din ei
nu s-a realizat așa cum ar fi vrut. Însă „am rezistat prin tăria mea de caracter și nu m-am plâns
niciodată. Au fost momente când am zis că nu mai pot, dar m-am culcat și când m-am trezit am
luat-o de la capăt”. Tot tăria de caracter a ajutat-o și în momentul în care a descoperit că are cancer
la sân. Aceasta se întâmpla prin anii '90. Avusese noroc că printr-o cunoștință a reușit să se
opereze la timp și după luni de tratament și recuperare să se vindece. Însă mărturisește că i-a fost
destul de greu, deoarece atunci nu erau posibilitățile de acum și s-a chinuit mult purtând proteză.
Dar a trecut și peste asta cu aceeași acceptare de care a dat dovadă mereu. „Viață frumoasă am
avut”, strigă din când în când soțul ei.
Toată viața ei a fost o resemnare, dar și o luptă continuă de a trăi mai bine în care ea lua toate
deciziile. Soțul ei a fost undeva în umbra ei, dar prezent mereu. Întrebată fiind dacă ar fi făcut altă
alegere, spune că nu știe dacă i-ar fi fost mai bine. „Nu poți să cunoști decât ce ți-a fost dat. Mi-a
fost bine așa. Am avut și momente de necaz, dar și momente de fericire”.
Se spune că Dumnezeu nu dă unui om mai mult decât poate duce, iar Lenuţa a înţeles acest lucru.
A simţit că în toate există un plan mai mare pe care ea nu-l poate vedea, de aceea a acceptat fără
murmur soarta care i s-a pus în faţă. A avut poate de multe ori anumite regrete, dar chiar şi-n acele
clipe îşi impunea să se gândească la toate binecuvântările pe care le are în prezent și să continue să
trăiască alături de soțul ei, cu care urmează să împlinească 57 de ani de căsătorie.