UNIVERSITATEA ROMÂNO-GERMANĂ DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE

ADMINISTRATIVE

REFERAT

DISCIPLINA: DREPT COMUNITAR EUROPEAN

TEMA: Libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii
Europene

STUDENT: Bîrlea Cătălin-Marius

SECȚIA: Drept
ANUL DE STUDIU: IV
1
 CUPRINS

I. Reglementări privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE ……3

I.1. Ce este libera circulaţie?..................................................................4
I.2. Restricții privind libera circulație…………………………………..5
II. Acordul Schengen………………………………………………………6
II.1. Controlul frontierelor şi migraţia………………………………….6
III.Efectele migraţiei forţei de muncă în Uniunea Europeană…………….8

2
 I. Reglementări privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE

Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam și Actului Unic European:

1. "Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa
și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre".
2. "Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordat, în conformitate cu
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal
pe teritoriul unui stat membru.''
Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în
Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței
Interne. Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne
constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă-ce nu poate fi realizată în
condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.
Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului
membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte
state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la
condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui
asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul
comunitar. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera
circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități
economice, dar au resurse suficiente de trai).
Conceptul de "cetățenie europeană" a fost prima oară introdus prin Tratatul de la
Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în
interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult,
Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil,
problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.
Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de
libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele
interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de
implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale
Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia
parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa
doar în cadrul masurilor referitoare la politica de vize.
Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili
unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a
persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam,
această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma înființării progresive a unei zone de
libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin
înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Convenției de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în
vigoare la 26 martie 1995).

3
 În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE,
Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate
într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei
subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind-pentru prima dată-
în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe
teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul oricărui
cetățean sau cetățene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se
stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European),
România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Elementul-cheie al strategiei de
aderare îl constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de România, enunțând principiile,
obiectivele și prioritățile de acționare și mobilizând într-un cadru unic toate formele de
asistenta comunitară. Constituția României în art. 25 stabilește ca "Dreptul la libera circulație,
în țară și în străinătate, este garantat".

I.1. Ce este libera circulaţie?

Oricine locuiește în Uniunea Europeană poate să călătorească, să trăiască, să studieze,

să muncească, să se stabilească sau să presteze servicii în alt stat membru, fără a face obiectul
discriminării pe criteriul naționalității. Uniunea Europeană depune eforturi pentru a simplifica
și eficientiza și mai mult aplicarea principiului liberei circulații în interiorul granițelor sale,
punând accentul în mod deosebit pe sistemele de securitate socială.
Libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale pieței
interne, care reprezintă un spațiu fără frontiere interne, în care libertatea este asigurată în
conformitate cu dispozițiile tratatului.

Directiva 38/2004 stabilește:

a) condițiile de exercitare a dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
b) dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și
membrii familiilor acestora;
c) restrângerile drepturilor menționate la literele (a) și (b) pentru motive de ordine publică,
siguranță publică sau sănătate publică.

Conform Directivei nr. 2004/38, orice cetățean al Uniunii are dreptul să părăsească
teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru. Statele membre nu pot solicita
cetățenilor lor o viză de ieșire sau îndeplinirea vreunei alte formalități similare, simpla
deținere a unui pașaport sau a unei cărți de identitate valabile fiind suficiente.
Totodată, libera circulație a persoanelor va include și dreptul de intrare și de ieșire. Astfel,
cetățenii Uniunii se pot deplasa în mod liber dintr-un stat membru în altul. În plus, în
conformitate cu art. 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

4
“(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.

(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte
condiții de muncă.

(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și
sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:
(a) De a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) De a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) De ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate
cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă
a lucrătorilor statului respectiv;
(d) De a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat,
în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de comisie.

(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică.“

Astfel, cel puțin în principiu, fiecare cetățean UE are dreptul de a lucra și de a locui în
alt stat membru fără a fi discriminat pe motiv de naționalitate. În acest sens, termenul de
“lucrător” are un sens bine definit în dreptul Uniunii și acesta nu poate fi obiectul unor
definiții naționale, fapt statuat și în cauza Curții C-75/63, unde termenul de “lucrător” are un
sens comunitar și se referă la orice persoană care, sub orice fel de denumire, este acoperită de
un sistem național de asigurări sociale. Criteriul cel mai important pentru a hotărî dacă o
persoană este sau nu un lucrător este natura muncii în sine. Curtea a susținut în mod sistematic
că o persoană trebuie să desfășoare o activitate cu valoare economică autentică și reală, cu
excepția activităților la o scară atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar
marginale sau auxiliare.
În ceea ce privește libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, care
implică în același timp și membrii acestora de familie, Curtea are o jurisprudență bogată din
care putem aminti cauza Metock și alții (C-127/08) privind dreptul de intrare și ședere pe
teritoriul unui stat membru al soțului/soției unui cetățean european provenind dintr-un stat
terț, care nu a mai domiciliat anterior într-un alt stat membru, cauza Ioannidis (C-258/04)
privind dreptul la ajutor de integrare profesională al unui cetățean al unui alt stat membru care
și-a definitivat studiile în acel stat.

I.2. Restricții privind libera circulație

Tratatul permite unui stat membru să refuze unui cetățean al UE dreptul de intrare sau
ședere din motive ce țin de ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Măsurile respective
trebuie să se bazeze pe comportamentul personal al individului respectiv, iar acest
comportament trebuie să reprezinte o amenințare suficient de gravă și prezentă pentru
interesele fundamentale ale statului. În această privință, Directiva 2004/38/CE prevede o serie
de garanții procedurale.

5
 În conformitate cu articolul 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor
nu se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public, deși această derogare a fost
interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de Justiție, conform căreia numai
accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea autorității publice și
responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de exemplu, securitatea
internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului în cauză.
Pe durata unei perioade de tranziție, după aderarea noilor state membre, se pot aplica
anumite condiții care restricționează libera circulație a lucrătorilor din, către și între aceste
state membre. Aceste restricții nu au drept obiect călătoriile în străinătate sau activitățile
independente și pot fi diferite de la un stat membru la altul. În prezent există perioade de
tranziție pentru resortisanții croați, care vor expira până cel târziu în iulie 2020.

II. Acordul Schengen

Cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe
obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două
acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de
Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În prezent Convenţia este semnată de 13 state membre: Irlanda şi Marea Britanie nu sunt
membre ale Convenţiei, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părţi ale
corpului de legislaţie Schengen. Din momentul aplicării Convenţiei pentru Italia şi Austria (1
aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare,
cu excepţia Greciei. În plus, Islanda şi Norvegia (membre ale Uniunii Pașapoartelor Nordice)
au statut de membrii asociaţi.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la
frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării
cererilor de azil, cooperare judiciară şi polițienească, precum şi un schimb eficient de
informaţii. La frontierele externe ale spațiului Schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte
un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai
căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în
întregul spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul
cetăţenilor altor terţe ţări.

II.1. Controlul frontierelor şi migraţia

Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie a persoanelor poate duce la apariţia unor

probleme legate de migraţia clandestină. Art. 3 şi 8 din Convenţia Schengen reglementează
modul de supraveghere şi control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unor liste a ţărilor
terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză sau nu, pentru a intra în spaţiul comunitar, au fost
luate o serie de măsuri privind controlul şi securitatea frontierelor UE în ţările ce constituie
frontiere externe ale spaţiului. Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea

6
vreunui control al persoanelor. Totuşi, pentru motive de ordine publică sau securitate
naţională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părţi, ca în cursul
unei perioade limitate vor fi efectuate controale naţionale la frontierele interne, adaptate la
situaţia apărută. Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei şi
potrivit orarului de funcţionare al acestora (art. 2 şi art. 3 din Convenţia Schengen).
Intrarea pe teritoriile Părţilor Contractante pentru o şedere care nu depăşeşte 3 luni poate fi
acordată străinului care îndeplineşte următoarele condiţii:

 posedă un document sau documente valabile – stabilite de Comitetul Executiv, care îi

permit trecerea frontierei;
 este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;
 prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul şi condiţiile şederii
planificate şi dispune de mijloace de subzistenţă atât pentru şederea propusă cât şi
pentru întoarcerea în ţara de provenienţă sau pentru tranzitul spre un stat terţ în care
admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste
mijloace;
 nu este semnalat ca inadmisibil;
 nu este considerat o ameninţare pentru ordinea publică, securitatea naţională sau
relaţiile internaţionale ale uneia dintre părţi.

Intrarea în spaţiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplineşte toate aceste

condiţii, în afară de cazul în care una din Părţi consideră că este necesar să se deroge de la
acest principiu pentru motive umanitare sau de interes naţional.
În vederea creării unui spaţiu sigur, cu frontiere sigure, şi a combate migraţiile ilegale este
nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între
administraţiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliţie, precum Europol, ori
programe de cooperare în domeniul judiciar, precum Programul Grotius, duc la realizarea
unei solidarităţi între state şi la crearea unui spaţiu comunitar sigur.
În acest sens au fost adoptate Regulamentul Consiliului 743/ 2002 şi Convenţia
Europeană ce stabileşte un cadru general comunitar de activitate, în vederea facilitării
cooperării judiciare în materie civilă. La aceeaşi temă se referă Decizia Consiliului din 28
februarie 2002 privind măsurile de control şi sancţiunile penale în domeniul drogurilor.
Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, la fel ca întreaga
comunitate internaţională, este ameninţarea teroristă. Este, alături de traficul de droguri, una
din cele mai negative aspecte ale libertăţii de circulaţie.
Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de
violente, desfăşurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ţinte precise, care,
în general, nu se pot apăra. Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană prin
liberalizarea graniţelor acţionează din păcate ca un factor favorizator a acestor manifestări
distructive.
În urma ultimelor atentate ce au atins spaţiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004) s-a
dovedit că această realitate trebuie combătută printr-o strategie comună a Comunităţii, bazată
pe crearea şi menţinerea unei situaţii strategice dominate de un sistem coerent şi permanent de
supraveghere civilă şi militară.

7
III. Efectele migraţiei forţei de muncă în Uniunea Europeană

Fenomenul migraționist are implicații socio-economico-demografice atât în țara

exportatoare, cât și în cea importatoare, cu tot la fel de multe dileme. Importanța fenomenului
migraționist a înregistrat o continuă creștere în perioada postbelică. Aparent, acest fenomen
nu ar necesita măsuri speciale privind securitatea socială la nivel național. Realitatea a
demonstrat, însă, că reglementările existente trebuie perfecționate în permanență și adaptate la
evoluția migrației, astfel încât aplicarea lor să aibă o mai mare eficiență.
În Uniunea Europeană, migrația forței de muncă a stimulat politici care au condus nu
doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar și la ameliorarea și modernizarea
sistemelor de securitate socială existente și crearea unui sistem comunitar care să asigure
protecția socială a lucrătorilor migranți.
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de
muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul
anilor `90, iar pe de alta parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și
educației, sectoare care necesită forță de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de
mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice,
precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei si Portugaliei).
În anii `90 a crescut și ponderea femeilor în rândul migranților. Această tendință se
observă în special în Franța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia. Tendința de "feminizare"
se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificărilor
familiale.
  Din a doua jumătate a anilor `90, s-au intensificat discuțiile cu privire la  efectele
migrației internaționale a lucrătorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și
studenților din Europa Centrala și de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea
Zidului Berlinului și căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea Britanie,
Germania și Franța au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în
special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători.
Cererea de lucrători înalt calificați poate fi satisfăcută în foarte mare măsura de țările
în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale "migrației creierelor" fiind încă foarte apreciate.
Importul de specialiști încă are loc, chiar daca semnificația sa este mai scăzută. Se poate
previziona, însă, o creștere a fluxului invers de specialiști, dinspre țările bogate înspre cele
mai puțin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datorită creșterii

8
eficienței economice în țările dezvoltate. Totodată, capitalul și investițiile directe vor merge
spre țările sărace, atrăgând specialiști din țările bogate.
Efectele negative ale migrației pentru statele de origine sunt determinate de pierderea
forței de muncă înalt calificate, dar și de consecințele migrației ilegale, respectiv nevoia de a-i
integra în societate și pe piața muncii pe cei repatriați. Pentru lucrătorii migranți, principalul
avantaj îl constituie posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, în funcție de aptitudini și
calificare, de cele mai multe ori obținând un salariu mai mare decât în țara de origine.  
Acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face incertă evoluția profesională pe
termen mediu și lung. Mai mult, lucrătorii imigranți sunt de multe ori dispuși la compromisuri
în ceea ce privește tipul de activitate pe care urmează să o desfășoare în străinătate raportat la
studiile, calificările și aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activității
specializate are un impact negativ asupra continuității profesionale, precum și asupra
abilităților necesare pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în țară.

9
 BIBLIOGRAFIE

 www.europarl.europa
 Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura ALL
Beck, Bucuresti, 2003;
 O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, Ediţia a III-a,
2001
 N.Păun, A.C. Păun,G.Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, Ed. Presa
Universitară Clujeană, 2003.
 Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Libera
circulaţie a persoanelor, Centrul de Resurse Juridice, 2002

10