Cuvânt de folos al Părintelui Xenofont la

Duminica Vindecării lunaticului și a

prăznuirii Sf. Ioan Iacob Hozevitul-
05.08.2018-Despre post, rugăciune și
necesitatea pazei minții față de toate
gîndurile și sentimentele noastre
[I Cor.4, 9-16;Mi.17,14-23]”<< Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu
rugăciune
şi cu post.>> Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât
mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător.
Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin
de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin
post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita
părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar
rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe
postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească
lovituri dureroase.
Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat
demonul?
Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se
ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc,
aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia
vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune si de post, si vrăjmaşul va fugi
îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce
omul părăseşte rugăciunea şi postul.” Astfel tâlcuiește Sfântul Teofan Zăvorâtul
evanghelia vindecării lunaticului.
Sfântul Luca al Crimeei ne spune că Domnul era străin după duh de marea parte
a poporului, nu era înțeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos și lingușitor, slujitorul
lui Belzebut… Ca și Mântuitorul, cei ce i-au urmat pilda vieții sale ( drepții și
Sfinții Vechiului Testament și al Noului Testament), au avut de suferit la fel.
Acesta e destinul tuturor Sfinților și al tuturor celor ce s-au mântuit și se vor
mântui până la sfârșitul lumii.
Domnul nostru Iisus Hristos vindecă în final pe copilul demonizat arătând
însă cât de importante arme sunt în războiul nevăzut adevărata rugăciune și
adevăratul post unite cu o credință puternică.
Postul îl desface pe om de patimile trupești, iar rugăciunea de cele sufletești.
Aceste două virtuți trebuie să le avem împreună. Căci rugăciunea fără post este
spurcată cu simțăminte păcătoase, mai ales ale împătimirii de plăceri.
De asemenea postul fără rugăciune, citire, smerită cugetare ne duce la hrănirea
patimilor sufletești din noi precum: cugetarea semeață, slava deșartă, disprețul
altora. Cine dorește să citească mai multe despre acestea, îl îndemn să caute
lucrarea „Experiențe ascetice” a Sf. Ignatie Briancianinov.
Pentru a ne ruga bine, o importanță capitală o are luarea aminte la
rugăciune; rugăciunea trebuie rostită rar; închipuirile la rugăciune nu
trebuiesc primite; lacrimile și suspinele să ne însoțească rugăciunea și să
căutăm simțămintele de pocăință. De asemenea să ne recunoaștem propria
păcătoșenie pentru ca Dumnezeu să ne primească rugăciunea.
Să iubim tăcerea  pentru a ajunge la o bună rugăciune, să ne aducem aminte cât
de des de moarte, să primim defăimările semenilor.
Să cugetăm cât mai mult la Legea și învățăturile dumnezeiești și să nu uităm
atunci cînd ne rugăm, indiferent de ce ne dorim să ne dăruiască Dumnezeu, să
cerem ca totdeauna să se facă voia Lui.
Extrem de importante sunt rugăciunile scurte(„Doamne Iisuse”) pe care trebuie
să le rostim cât mai des până ajungem să le spunem neîncetat. Despre această
lucrare a rugăciunii găsim în partea a IV a „Experiențelor ascetice”. Această carte
împreună cu „Ofrandă monahilor contemporani” și „Predici” ale Sf. Ignatie
Briancianinov vi le recomand să le citiți nu numai o dată, ci de mai multe ori.
Tot de spre rugăciune, în cartea cu același nume a Sfântului Teofan Zăvorâtul,
aflăm că:
-este important să ajungem să ne rugăm atât cu mintea cît și cu inima,
-este necesar să cugetăm la sensul cuvintelor rugăciunii înainte cu ceva timp de
a ne ruga,
-trebuie să repetăm cuvintele rugăciunii până vom înțelege și vom trăi fiecare
cuvânt,
-trebuie să zăbovim pe îndelete asupra acelor cuvinte ale rugăciunilor ce ne nasc
în suflet simțăminte adânci
– este necesar să dobândim și celelalte virtuți pe lîngă dobândirea rugăciunii cu
luare aminte
– trebuie să împlinim principala condiție pentru a izbândi în rugăciune și anume-
curățirea inimii de patimi și de orice atașament pământesc, căci în caz contrar
rugăciunea noastră va rămâne doar la prima treaptă( aceea a rostirii doar cu
gura)( sfaturi desprinse din „Rugăciunea ” de Sfântul Teofan Zăvorâtul. Foarte
multe lucruri  importante pentru mântuire găsim și în alte scrieri ale Sf Teofan
Zăvorâtul: „Ce este viața duhovnicească și cum o putem dobândi”, „Calea spre
mântuire”, „Sfaturi înțelepte”, „Viața lăuntrică”, „Învățături și scrisori despre viața
creștină”,” Despre felurite probleme de credință și viață „etc.)
Să trăim toată clipa cu multă luare aminte la gîndurile și sentimentele dintru
noi pentru a-l suprinde pe vrăjmașul ce se ascunde de noi și să-l izgonim
prin gînduri de la Sfinții Părinți sau din Sfânta Scriptură sau din canoane  și
să facem rugăciune smerită către Dumnezeu.
Ca să fim mai siguri de izbândă, să ne folosim neîncetat de arma defăimării
de sine!  „Pentru că oricât de înaltă ar fi viețuirea noastră, dacă n-am câștigat
inima înfrântă, această viețuire e prefăcută și neroditoare.” Sf. Ignatie
Briancianinov- „Experiențe ascetice” , vol I.
Defăimarea de sine ne ajută să ne recunoaștem păcătoșenia și ne aduce
lacrimile de pocăință, iar  darul străpungerii inimii și al lacrimilor este 
semnul ca pocăința noastră a fost sau este primită. Dar  să fim atenți căci
numai lacrimile de pocăință ne sunt de folos, nu cele din alte pricini
nemântuitoare de suflet.
De asemenea, fără post nu ne putem apropia de Sfânta Împărtășanie, conform
canoanelor. Astfel, Sf. Ioan Iacob Hozevitul a refuzat să împărtășească o
preoteasă pentru că nu ținuse post 3 zile înainte de Sfânta Împărtășanie( în afara
posturilor mari) conform Sfintelor Canoane.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul, sarbatorit în această duminică,  făcea dese trimiteri la
Pidalion (pe care îl considera ca o busolă care ne arată încotro trebuie să
mergem), la scrierile Sf. Paisie Velicicovchi și la  Sf. Nicodim Aghioritul.
Închei cu un cuvânt de mare folos pentru noi de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul:
„Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii
lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.
Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de
la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să
vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi
cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar
oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei
lumi.
Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească
otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândul creştinilor. Aceştia sunt
ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în
veacul cel de apoi. „Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.” (Matei
cap. 5)
Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea dulce ortodoxie, de dragoste, de curăţie,
pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu
pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor
să fie atraşi de ideile lor cele „filosofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc
în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci
închinarea unui idol care se numeşte „om” (…)”
Cât despre apostazie, a cărui gravitate este atât de minimalizată astăzi, Sf. Ioan Iacob
Hozevitul zicea  că  în vechime, conform canoanelor, cel ce apostazia nu era împărtășit
pînă la moarte dacă era laic, iar de era preot era caterisit. Iată cît de grav este păcatul
apostaziei. Cât despre clericii din vremea sa spunea că laudă dogmele ateiste și că făceau
tovărășie cu ateii și nimeni nu se depărta de ei, nici nu erau pedepsiți. Ca urmare, și din
acest motiv, Sfântul de când a fost hirotonit și până la sfârșitul vieții sale pământești nu a
mai slujit cu niciun preot.

Să luăm aminte la toate acestea, noi cei ce trăim aș zice vremurile din urmă, și să fim
atenți, așa cum am mai spus și la dobândirea virtuților, și la pocăință și la rugăciune cu
smerenie și la îngrădirea de erezie dar și la toate celelalte provocări- actele biometrice,
păcatul avorturilor atât de răspîndit, deasa împărtășanie dată în mod iresponsabil și toate
celelalte lucruri la care trebuie să fim atenți.

Poate așa Îl vom milostivi pe Dumnezeu ca sa ne miluiască sufletele noastre! Pentru

rugăciunile Preacuratei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților Săi,

Amin!

Pr. Xenofont