Lola

Iarna aşternuse peste tot o plapumă albă şi groasă. Oriunde priveai dădeai cu ochii de zăpada
pufoasă care se tot depusese în ultimele zile. În pădure animalele îşi pregătiseră încă din
toamnă cuiburile, scorburele şi vizuinele. Soarele îşi făcu apariţia în această zi încă de
dimineaţă. Din loc în loc puteai să vezi câteva urme de lăbuţe rătăcite prin zăpadă. Unele
animale îşi scoaseră doar capul ca să admire priveliştea, dar le era puţin teamă să iasă în
frigul de afară. În scorbura unui alun stătea Lola, un pui de veveriţă. Era pentru prima dată
când vedea zăpada, era prima iarnă pe care o trăia, deoarece ea se născuse în primăvara
acestui an. Cât a fost vara de lungă a colindat pădurea alături de părinţii şi de sora sa. Dar
acum era ceva cu totul şi cu totul nou. Privea printr-o găurică a scorburii, încercând să se
lămurească ce se întâmplă. Nu putea înţelege unde a dispărut covorul de frunze, unde s-a
ascuns muşuroiul de furnici şi nici unde este tot pământul. Şi-ar fi dorit să iasă afară, dar nu
îndrăznea.
– Lola, unde eşti? strigă iepuraşul Ţopăilă.
– Bună, Ţopăilă, sunt aici, în scorbură, răspunse Lola.
– Ce faci în scorbură, este o vreme bună, e soare, hai să ne jucăm, se adresă din nou
iepuraşul.
– Nu pot să ies, nu ştiu ce s-a întâmplat cu tot ceea ce eu ştiam că ne înconjoară. De ce e totul
alb?
– Aceasta este zăpadă şi ea s-a depus peste pământ şi peste tot ceea ce tu ştiai că te
înconjoară. Poţi să ieşi liniştită, că nu ţi se întâmplă nimic, o asigură iepuraşul.
– Eu nu aş fi atât de sigură. Dacă mă înghite atunci când stau pe ea? întrebă Lola speriată.
– Tu chiar crezi asta? întrebă iepuraşul, dar nu reuşi să se stăpânească şi pufni în râs.
– Nu mi se pare deloc amuzant, e ceva ce nu am mai văzut niciodată, nu poţi şti ce pericole
mă aşteaptă. Mai bine rămân în scorbură, zise Lola.
– Dacă rămâi vreau să te avertizez că va trebui să faci asta pentru o perioadă lungă de timp,
pentru că iarna şi zăpada nu vor dispărea aşa repede. Şi în plus vei pierde toată distracţia
creată de jocurile în zăpadă.
A stat Lola pe gânduri cât a stat după care a prins curaj şi a ieşit pas cu pas afară din scorbură,
începând încet să coboare spre necunoscutul alb. Prima dată când a atins zăpada cu lăbuţa s-a
speriat. Era atât de rece! Dar ştia că Ţopăilă o aştepta şi s-a gândit că şi ea poate să stea pe
zăpadă, aşa că mai încercă o dată. Făcea paşi mărunţi şi treptat a început să-i placă. A stat
afară toată ziua, atât de mult i-a plăcut, iar acum este foarte bucuroasă că şi-a învins teama şi
a reuşit să cunoască o lume nouă.