Tema 1

1. Enumeră si definește mecanismele energizante (afectivitatea și motivația) și reglatorii (voința

și atenția).
Afectivitatea, cât si motivația fac parte din categoria mecanismelor energizante ale omului, după
cum și urmează:
Afectivitatea este o modalitate de bază de a valoriza stimulii mediului prin simpla semnalizare a
acestora de a fi neplăcuți-plăcuți, respingători-atractivă, afectivitatea fiind una dintre căile de
acces spre înaltele zone ce definesc omul, emoția însemnând mișcare, vibrație a ființei, pornind
de la organic spre psihic și comportamental.
Motivația este fenomenul psihic cel mai apropiat de noțiunea de cauză a comportamentului,
fiind, mai exact, o cauză internă a conduitei (Michotte, 1965), relația cauză-efect aplicabilă
domeniului fizicii fiind adaptată și la nivel psihologic, omul devenind sursa comportamentului
propriu. Totodată, motivția este cea care pătrunde atât în planul comportamentului ființei, cât și
în al personalității, fiind un mediator al acestora.
Mecanismele reglatorii ale individului sunt voința și atenția.
Voința este procesul psihic de reglaj superior ce constă în acțiuni de mobilizare a energiei
psihonervoase, prin intermediul limbajului, pentru depasirea obstacolelor și atingerea scopurilor
conștiente, voința având un rol fundamental în calitate de mecanism energetic și de reglaj psihic
al energiilor și rezervelor acționale ale omului.
Atenția este un mecanism psihic reglator deoarece ea constă în orientarea și concentrarea
selectivă a activității psihiculiui în vederea prelucrării optime a anumitor stimuli, pentru
rezolvarea adecvată a sarcinilor și a situațiilor problemă.
2. Argumentează în legătură cu rolul adaptativ/dezadaptativ al emoțiilor negative (mânie,furie,
ostilitate, emotiile implicate în anxietate, panică, depresie).
Emoțiile nagative, deși în perioada contemporană sunt văzute mai mult doar ca parte negativă,
majoritatea psihologilor contestând rolul adaptativ al acestora, nu trebuie pierdut din vedere
faptul că frica, anxietatea, panica, mânia au avut cu siguranță o importantă funcție în evoluția
omului, simplul fapt al reacției de "flight or fight" expus de Cannon în 1920 redă fără excepție
importanța acestora, în cazul reacției de urgență, generată de starea de pericol, organismul uman
produce brusc o cantitate de energie foarte mare care permite individului ori să evite alarma,
fugind de pericol, ori să atace, dispunând de un important supliment de energie. Cu toate acestea
nu trebuie pierdut din vedere faptul ca emoțiile negative pot avea efecte nafaste asupra omului,
iar o încărcătură negativă ce acționează îndelung asupra oraganismului uman instalează starea de
stres în același timp cu bolile specifice acestuia.
3. Analizează comparativ funcția limbajului și a afectivității. (Identificați la cele doua procse
funcția expresivă și stabiliți elementele comune și pe cele diferențiatoare).
4. Evaluează rolul proceselor cognitive superioare în formarea sentimentelor și a pasiunilor.
Sentimentele constituie o puternică forță motivațională, se produc în timp îndelungat, sunt stabile
și specific umane, pe sentimentele superioare bazându-se chiar trebuințele superioare, conform
lui Maslow, dar, fiind specifice omului, acestea se găsesc mai mult la unii decât la alții, existând
oameni bogați sau săraci afectiv, sentimentele regenerându-se mai greu, mai ales în starile și
bolile care produc tocire afectivî (depresie, melancolie), iar în cazul pasiunilor:
-pasiunile, sunt o specie intensă a sentimentelor, puternic dinamizatoare ale întregii conduite și
foarte greu de inhibat. Pasiunile au capacitatea de a debloca mari resurse energetice, fiind
alimentate de motivația intrinsecă, fiind chiar o premisă a muncii intense și a creativității,
elementele dinamogene-energizante conjugându-se cu structurile operatorii ale inteligenței,
rezultând un produs nou, original.
5. Dezvoltă ideea potrivit căreia motivația este cauza interna a comportamentului.
Pornind de la afirmația lui Michotte, 1965, conform căreia cauza internă a conduitei este
motivația, putem spune că, precum și în fizică, la nivel psihologic liniaritatea relației cauză-efect
este cea care deterrmină ființa umană să ia anumite decizii, astfel, omul devine sursa propriului
său comportament, el este cel care singur își determină evoluția, fiind împins atât de presiunile
mediului (cauze externe) cât și de cele interioare (trebuințe, impulsuri, dorințe), mediatorul
acestei interrelații fiind motivația, care pătrunde atât în planul comportamental cât și în cel al
personalității ființei umane.
6. Analizează valoarea metodologică a piramidei trebuințelor lui Maslow.
Încă de la începuturi, modelul lui Maslow nu a fost scutit de critici, precum faptul că ar fi un
model static, unideterminat, valabil doar în cadrul anumitor valori ale culturii occidentale dar, cu
toate astea și în ciuda criticilor aduse, toria trebuințelor își arată și astăzi forța, pentru că ea a
oferit pentru prima dată o viziune coerentă asupra nevoilor omului, integrând perspectiva
vericală asupra personalității, pe care o susține și o explică din interior prin postularea nivelului
trebuințelor superioare, determinând o interpretare valoroasă a specificului uman în planul
motivațional.
7. Care este diferența dintre trebuințe și motivație?
Trebuințele sunt cele mai puternice forțe motrice ale motivație, sunt o expresie a echilibrului
biopsihosocial al omului, având un caracter bazal fără de care ființa umană nu poate exista, ele
semnalizează dereglarea echilibrului homeostatatic, declanșând comportamentele specifice
organismului care încearcă o restabilire a echilibrului prin satisfacerea deficitului, pe când,
motivația este cea care include totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt ele
înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe ori idealuri
abstracte ale individului.
8. Operează distincția dintre nivelul de expectație și cel de aspirație, indicând valoarea reglatorie
a optimului motivațional pentru comportamentul uman.
Optimul motivațional al comportamentului uman se poate defini și ca asocierea dintre
intensitatea motivației cu nivelul performanței și modul de percepere a dificulății unei sarcini de
către subiect, optimul motivațional fiind, mai exact capacitatea omului de a compensa cu o
treaptă submotivația sau supramotivația, iar nivelul de aspirație se referă la un întreg domeniu de
activitate și devine in timp o componentă motivantă a personalității luată în ansamblu, pe când,
nivelul de expectație face referire la standardul de reușită așteptat de o persoană pentru o anumită
acțiune sau activitate.
9. Caracterizează rolul efortului voluntar în fazele actului voluntar, indicând relațiile sale cu
obstacolul.
Obstacolul reprezintă componenta fundamentală definitorie a voinței, deoarece depășirea
acestuia presupune mobilizare de energie fizică, emoțională sau intelectuală. Prin lupta cu
obstacolul, voința se dezvoltă și se obiectivizează, fiindcă depășirea acestuia presupune efort
voluntar, care este direct proporțional cu gradul de dificultate al obstacolului, iar actul voluntar
se referă la punerea în execuție a luptei efective cu obstacolul, trecerea la acțiunea efectivă de
depașire a acestuia după ce decizia de a acționa a fost deja asumată, actul voluntar cuprinzând
patru faze: apariția motivului, lupta motivelor, luarea deciziei si execuția.
10. Precizează cum se efectuează reglajul voluntar în fazele preparatoare și în cele efectoare ale
actului voluntar.
Fenomenul de reglaj voluntar apare datorită faptului ca actele voluntare presupun suplimentar și
faza executorie, adică lupta efectivă cu obstacolul, facând astfel posibilă apariția acestui
fenomen. In momentul execuției sunt reactivate elementele planului stocat în memoria de lungă
durată și derularea acestora fapt ce duce la confruntarea efectivă cu obstacolele atât interne cât și
externe, declanșând un consum de energie voluntară, tensiune, efort, iar când acestea depășesc
posibilitățile subiectului, are loc încetinirea, blocarea ori amânarea acțiunii, urmând ca reglajul
voluntar, cat și comenzile și controlul să se facă prin mijlocirea limbajului intern.
11. Evaluează raportul afectivitate/gândire în fazele actului voluntar.
În cadrul actului voluntar, încâ de la prima fază a acestuia iși fac apariția atât afectivitatea cât și
gândirea, fază în care, concomitent cu motivul se conturează și scopul urmărit, prin antrenarea
afectivității, gândirii și imaginației. În a doua fază, cea a luptei motivelor, care presupune apariția
mai multor scopuri concurente ca urmare a existenței mai multor motive, cele care determină
alegerea acestora sunt afectivitatea și gândirea. În logica afectivă fiecare scop implică în diferite
proporții satisfacția, plăcerea, mulțumirea, iar gândirea este cea care evaluează posibilitățile în
raport cu cerințele impuse de obstacol, iar după faza de luare a deciziei, în cadrul execuției
propriu zisă, gândirea este cea chemată să cântărească, reevalueze și să decidă cursul acțiunii, în
care afectivitatea și rațiunea și rațiunea sunt deja implicate, deoarece actul voluntar poate genera
satisfacție ori disconfort.
12. Descrie pe scurt calitățile și defectele voinței.
Cum pentru majoritatea fenomenelor cunoscute există atât părți negative cât și pozitive, voința
facea și ea parte din această categorie. Calitățile și defectele voinței sunt multiple, spre exemplu
puterea voinței este dată de energia cu care subiectul se angajează în acțiune, de capacitatea de
efort, tăria concentrării, pe când opusul acesteia este voința slabă, ce presupune capacitatea
diminuată de a susuține acte voluntare chiar și de slabă intensitate. Perseverența, o altă calitate a
voinței, ce susține în timp scopul urmărit, chiar și în condiții vitrege și are ca și parte opusă,
încăpățânarea (spre exemplu, părinții cicălitori produc copii încăpățânați). Independența,
promptitudinea deciziei sunt alte parți pozitive ale voinței, contracarate de sugestibilitate,
respectiv indecizie.Cu toate acestea, voința, deși în cote înalte presupune o modalitate eficientă
de atingere a scopului, trebuie ținut cont și de excesul de voință care, nedublat de o suținere
aptitudinală pe măsură, poate fi un defect însemnat, deoarece poate acționa cu o presiune
excesivă asupra individului.
13. Definește rolul energizant-reglatoriu al atenției invocând definiția ei.
Atenția preupune orientarea și concentrarea selectivă a activității psihice în vederea prelucrării
optime a unor stimuli, rezolvării adecvate a sarcinilor și a situațiilor problemă. Deși atenția nub
este un proces psihic, ea intervine ca un releu în viața psihică, fiind cea care intervine în
declanșarea și funcționarea optimă a proceselor cognitive, presupunând orientarea conștiinței
intr-o direcție anume și selectarea prioritară de stimuli, concentrarea energiei nervoase în vedera
prelucrării optime a stimulilor, fiind trăită în plan subiectiv ca o încordare, iar în plan
comportamental însemnând activarea selectivă a conduitei expresive.
14. Analizează comparativ atenția voluntară și involuntară.
Atenția involuntară este forma de atenție gerenată mai ales de stimuli proxigeni care, prin
caracteristicile lor de noutate, intensitate, contrast, captând, astfel, atenția în mod efectiv, pe
când, atenția voluntară pleacă dinspre exterior cât și din interior, depășind spontaneitatea prin
elementul de intenționalitate. Deși atenția involuntară este o formă de sine stătătoare, în urma
stingerii prin repetiție (habituare) a acesteia și urmată de reacția de orientare, continuată cu
comportamentul de investigare, cu conduitele exploratorii complexe, atenția involuntară poate
deveni voluntară. De asemenea, în cazul atenției voluntere, dacă ne raportăm psihofiziologic, ea
se caracterizează prin apariția zonei de excitabilitate optimă pe scoarța cerebrală, cărei deplasare
pe cortex este paralelă cu deplasarea interesului spre noi obiecte din sfera atenției. În funcție de
situația concretă, atenția poate cupla procese precum memoria, cogniția, percepția, motiv pentru
care se regăsesc tipuri de atenție: senzorio-motorie, cognitivă, perceptivă și mnezică.
15. Selectează și prezintă în datele sale esențiale unul dintre modelele fiziologice explicative ale
atenției.
Conform modelului inițiat de Broadbent (1958), atenția funcționează precum un filtru, dupa
principiul cibernetic "tot sau nimic", arătând faptul că filtrarea nu se realizează la periferia
analizatorilor, ci la nivel superior central printr-o filtrare mai târzie, unde intervine memoria de
lucru, după criterii semantice, iar semnalele nerelevante semantic nu sunt blocate, ci doar
atenuate, protejând astfel creierul de suprasolicitare ori suprastimulare, astfel că, din multimea
mesajelor la care nu suntem actualmente atenți, prin bleiaj și deplasări scurte ale atenției se iau
mostre de informație la intervale de timp discontinue, ceea ce poaye duce la comutarea acesteia
pe alte surse de informație, devenind în timp relevante și în felul acesta modelele exclusiv
fiziologice îmbogățindu-se cu o dimensiune cognitivă.