CURS 8

SURSE DE APĂ

Ca surse de apă pentru irigarea culturilor agricole se folosesc atât apele de

suprafaţă, cât şi apele subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate
necesare.

Apele de suprafață

Apele de suprafaţă cuprind: cursurile naturale de apă, lacurile permanente,

bazinele de acumulare şi iazurile, canalele colectoare din sistemele de desecare, apele de
evacuare din orezării, precum şi apele reziduale (uzate). În ultimul timp sunt folosite ca
surse pentru irigaţii apele marine desalinizate.
Principala sursă de apă de suprafaţă pentru irigaţii o formează cursurile naturale
de apă: Dunărea cu afluenţii ei şi râurile interioare.
interioare. Aceste cursuri, în marea lor
majoritate, corespund calitativ, atât ca temperatură şi conţinut în oxigen, cât şi ca
mineralizare. Bazinele de acumulare şi iazurile constituie de asemenea surse importante
de apă pentru irigaţii.
Lacurile naturale, în special cele din zona de câmpie, reprezintă surse bogate de
apă, însă folosirea lor la irigaţii ridică probleme datorită concentraţiei mari de săruri şi
lipsei de aeraţie.
Tot ca surse de apă pentru irigaţii pot fi folosite apele din canalele colectoa
colectoare ale
sistemelor de desecare, ca şi apele de evacuare din orezării, calitatea lor fiind, de regulă,
corespunzătoare. Uneori prezintă concentraţii de săruri solubile peste limitele admise
implicând măsuri speciale de îmbunătăţire.
Apele reziduale (uzate) provenite din reţeaua de canalizare a oraşelor, din
industrie sau din complexele zootehnice, au devenit în ultima vreme surse importante
de apă pentru irigaţii datorită debitelor mari pe care furnizează, cât şi conţinutului
însemnat în elemente fertilizante.
fertilizante. Este necesar ca aceste ape să fie supuse în prealabil

1
unor tratamente de epurare, deoarece sunt foarte poluate fizic, chimic şi mai ales
microbiologic.
În ceea ce priveşte apele marine, acestea vor constitui în viitorul apropiat o sursă
inepuizabilă de apă pentru irigaţii. Deocamdată folosirea lor în acest scop este limitată
din cauza costului ridicat al procesului de salinizare.

Apele subterane

Apele subterane cuprind: izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci.

Aceste ape se caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi mineralizare
accentuată. Toate acestea la care se adaugă captarea destul de dificilă şi costisitoare, mai
ales pentru straturile adânci, fac ca apele subterane să fie utilizate la irigaţii pe scară
redusă şi numai pentru amenajările locale.

Estimarea distribuției apei pe glob

Procentul din
Volumul apei Volumul apei Procentul din
Sursa de apă totalul de apă
în mile3 în km3 totalul de apă
dulce
Oceane, mări şi
321,000,000 1,338,000,000 -- 96,5
golfuri
Calote glaciare,
Gheţari şi zăpadă 5,773,000 24,064,000 68,7 1,74
permanentă
Apa subterană 5,614,000 23,400,000 -- 1,7
Dulce 2,526,000 10,530,000 30,1 0,76
Sărată 3,088,000 12,870,000 -- 0,94
Umiditatea din sol 3,959 16,500 0,05 0,001
Gheaţa
permanentă şi
71,970 300,000 0,86 0,022
nepermanentă din
sol
Lacuri 42,320 176,400 -- 0,013
cu apă duce 21,830 91,000 0,26 0,007
cu apă sarată 20,490 85,400 -- 0,006
Atmosfera 3,095 12,900 0,04 0,001
Apa din mlaştini 2,752 11,470 0,03 0,0008
Râuri 509 2,120 0,006 0,0002
Apa biologică 269 1,120 0,003 0,0001

2
 Calitatea apei pentru irigație

Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care să
influenţeze favorabil relaţiile complexe din sol-apă-plantă şi mediul ambiant.
Principalele surse de apă pentru irigat din România, uneori sunt afectate calitativ
prin poluări accidentale. Pe plan internaţional, în ţările dezvoltate, cu agricultură irigată,
apa din surse neconvenționale se foloseşte la irigarea culturilor de câmp, iar staţiile de
pompare sunt prevăzute cu echipamente pentru monitorizarea în timp real a calităţii
apei pompate şi avertizarea situaţiilor critice. Deşi au fost înregistrate progrese,
procesele din agricultură rămân expuse acţiunii nefavorabile a unor factori naturali, a
căror apariţie, durată şi extindere în spaţiu nu poate fi preîntâmpinată sau înlăturată în
totalitate. România a adoptat o serie de acte normative referitoare la folosirea irigaţiei,
precum: Convenţia pentru schimbări climatice şi diversitate biologică ratificată în anul
1994, Convenţia de la Paris (iunie 1994, ratificată de ţara noastră prin Legea
nr.111/1998). Monitorizarea cantitativă şi calitativă a apei s-a accentuat după anul
2000, când prin Directiva cadru 2000/60/EC se asigură cadrul legislativ pentru trecerea
la o noua etapă de dezvoltare în domeniul gospodăririi durabile a apelor, în sensul
controlului cantitativ şi calitativ al surselor. Conceptul de monitoring prevăzut de
Directiva Cadru 2000, priveşte apa în general şi apa de irigaţie în special, în primul rând
ca resursă pentru folosinţe complexe şi în al doilea rând ca un ecosistem cu valoare
ecologică. În contextul actual al schimbărilor climatice, aplicarea udărilor ca parte finală
a activităţii de irigaţii este rezultanta a două componente şi anume repararea şi
pregătirea sistemelor pentru campania de irigaţii, respectiv punerea în funcţionare şi
exploatarea sistemelor în perioada sezonului de aplicare a udărilor. Cadrul legislativ
pentru desfăşurarea activităţii de irigaţii este asigurat de Legea Îmbunătăţirilor funciare,
care reglementează regimul juridic al proprietăţii asupra infrastructurii de Îmbunătăţiri
funciare, modul de înfiinţare şi funcţionare al Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor
Funciare (ANIF) R.A., modul de înfiinţare şi funcţionare al organizaţiilor şi federaţiilor de
organizaţii de îmbunatăţiri funciare, serviciile prestate de ANIF către organizaţii şi
federaţii, precum şi modul de finanţare al acestor activităţi. Aderarea României la
Uniunea Europeană impune şi pentru agricultură respectarea cerinţelor europene,
agricultura irigată având un rol din ce în ce mai important în protecţia mediului din zona
rurală. Pe plan mondial, agricultura irigată este tributară unei aprovizionări cu apă de

3
bună calitate. Actul legislativ intern care reglementează aspectele de tehnica irigaţiei în
special ca lucrări inginereşti este reprezentat de legea îmbunătăţirilor funciare nr.
138/2004.
Ca şi potenţial utilizator, Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare
(ANIF) este direct interesată în aplicarea rezultatelor referitoare la reutilizarea apei din
desecare - drenaj precum şi a echipamentului de sesizare a situaţiior critice la apa
pompată, în cadrul staţiilor de pompare de bază, de aceea prin specialiştii săi este
partener într-un consorţiu în cadrul Programului pentru Cercetare de Excelență - CEEX -
MENER.
Însușirile apei pentru irigație: Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în
considerare la aprecierea apei de irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea,
gradul de aeraţie conţinutul în oxigen al apei de irigaţie, reacţia apei sau concentraţia în
hidrogen ioni, concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile.
Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc indici
de calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale apelor.
Este obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei se modifică în
timp sub influenţa factorilor de mediu.

Folosirea în irigaţie a apelor provenite din complexele zootehnice

Apele uzate provenite din complexele zootehnice au o mare încărcătură organică

şi minerală, din această cauză nu pot fi folosite la irigare în stare brută deoarece pot avea
consecinţe defavorabile asupra solului, plantelor şi asupra funcţionalităţii instalaţiilor de
udare.
Pentru a putea constitui surse de apă pentru irigaţie apele uzate trebuie mai întâi
să fie supuse unor decantări mecanice. În urma acestei operaţii rezultă ape uzate
decantate şi nămol.
Caracteristicile apelor uzate decantate sunt următoarele: suspensii de la 1-12 g/l,
compoziţia chimică alcătuită din bicarbonaţi şi carbonaţi alcalini şi din agenţi de spălare
şi dezinsecţie, pH între 6,5-9,1, reziduu fix de 0,5-3,25 g/l, conţinut în sodiu 0,03-0,53g/l,
grad ridicat de salinizare şi pericol slab de alcalizare, încărcătură bacteriană bogată,
conţinut ridicat de elemente fertizante NPK (din acest punct de vedere apele uzate

4
decantate sunt similare îngrăşămintelor lichide), conţinut ridicat de diferiţi germeni
patogeni.
Nămolurile pot constitui la rândul lor îngrăşăminte organice bogate în azot şi
fosfor şi sărace în potasiu şi cu un conţinut ridicat în săruri.
Folosirea la irigaţii a apelor uzate decantate necesită terenuri pretabile, care
corespund criteriilor de ordin geomorfologic, pedologic, hidrogeologic, grad de
salinizare şi alcalinizare. De asemenea, comportă o amenajare specială a terenului,
nivelări, drenaj de suprafaţă şi subteran pentru evacuarea excesului de apă, precum şi
un anumit sistem de organizare a teritoriului. Dacă terenurile nu sunt pretabile la irigaţii
este necesar ca apa să fie epurată complet, adică trecută prin toate treptele (mecanică,
chimică şi biologică), fiind apoi deversată în emisarul cel mai apropiat, iar nămolul
transformat în compost.
Regimul de irigare se diferenţiază în funcţie de existenţa unei surse suplimentare
de apă curată şi de condiţiile pedoclimatice şi hidrogeologice ale zonei. Pe terenuri cu
posibilităţi de irigare cu apă curată irigaţiile se aplică obişnuit în fiecare an, folosindu-se
apa diluată în raport de 1/5. De regulă vara se aplică irigaţii cu apa diluată, iar
primăvara şi toamna se distribuie pe sol apă uzată nedecantată. Pe terenuri fără
posibilităţi de irigare cu apă curată distribuirea apei în stare nediluată se face la
intervale de doi ani pe acelaşi teren. Se folosesc norme de udare de 400-500 m3/ha pe
soluri foarte uşoare şi grele şi 700-800 m3/ha pe soluri mijlocii. Este bine să se
administreze o singură udare pe lună, iar norma de irigare anuală să fie de cel mult 2000
m3/ha pentru a se evita încărcarea excesivă a solului cu săruri nocive.
Ca metode de udare se recomandă brazde scurte şi înfundate, alimentate de o
instalaţie EUBA. Aspersiunea se poate folosi numai în cazuri limită.
Deoarece apa uzată decantată prezintă riscuri de îmbolnăvire trebuie luate o
serie de măsuri de protecţie şi securitate a muncii, îndeosebi măsuri şi analize
pedologice şi agrochimice, iar în funcţie de datele obţinute să se stabilească măsuri
pentru protecţia fertilităţii solului.

5
 PRIZE DE APĂ PENTRU IRIGAŢII
Priza de apă reprezintă construcţiile şi instalaţiile frontale ale sistemului de
irigaţie prin intermediul cărora se asigură preluarea sau derivarea apei din sursă şi
transportul ei până la capătul canalului de aducţiune.
Prizele după modul de funcţionare se clasifică în: prize gravitaţionale, în cazul în
care debitul se captează din sursă fără intervenţia unor instalaţii mecanice de ridicare a
apei; prize cu ridicarea mecanică a apei, în care caz debitul este captat din sursă cu
ajutorul staţiilor de pompare.

Prize gravitaționale

Prizele gravitaţionale se împart în:

- prize în curent liber - care asigură preluarea apei din sursa gravitaţională fără
a se executa lucrări în albia canalului de apă. Aceste prize pot fi cu sau fără stăvilar
frontal de reglare a debitului admis, cu una sau mai multe guri de captare. Capacitatea de
captare este de 10-25% din debitul cursului.
- prize de apă cu pinteni de dirijare a curentului – care prezintă în plus faţă de
cele în curent liber un pinten amplasat în albia minoră a cursului de apă, cu rol de a
concentra şi dirija curentul de apă spre gura de captare. Pintenii se execută din
anrocamente, căsoaie, gabioane etc. şi se dispun în plan înclinat spre amonte, la un unghi
de 80-85°. Aceste prize captează până la 50% din debitul cursului de apă.
- prize de apă în curent barat – care sunt prevăzute cu lucrări transversale
pentru închiderea albiei în vederea ridicării nivelului apei la cota necesară pentru
captarea apei. Se poate capta în cazul prizelor cu baraj până la 90-95% din debitul
cursului de apă. Bararea albiei se poate realiza cu ajutorul pragurilor de fund sau a
barajelor deversoare executate din gabioane, zidărie de piatră cu mortar de ciment,
beton sau beton armat.

Alegerea amplasamentului prizei este o problemă tehnică care trebuie

analizată cu atenţie pentru a evita două situaţii periculoase:
- rămânerea prizei pe uscat, prin mutarea talvegului pe malul opus sau prin
colmatarea ei;
- fenomene puternice de eroziune, care să conducă la prăbuşirea sau deteriorarea
ei.

6
 La alegerea amplasamentului se vor avea în vedere următoarele criterii:
- albia cursului de apă să fie stabilă, cu maluri rezistente pe un sector suficient de
lung în amonte şi aval de priză;
- să asigure contactul permanent cu apa chiar şi la nivelele cele mai scăzute;
- să existe condiţii geotehnice favorabile pentru construcţiile prizei;
- să realizeze o circulaţie favorabilă a curenţilor interiori, în sensul că straturile
de apă de suprafaţă, mai limpezi, să fie dirijate către priză, iar straturile de fund,
încărcate cu aluviuni mai grosiere către malul opus.
Amplasamentul cel mai indicat al prizelor de pe cursurile de apă corespunde
malului concav şi anume treimii din aval a concavităţii, zonă unde curentul transversal
combinat cu cel longitudinal dau naştere unei mişcări spirale, prin care structurile de
apă de la suprafaţă sunt îndreptate spre malul concav iar cele de adâncime spre cel
convex.
Pe de altă parte, captarea apei trebuie să se facă sub un unghi ascuţit (sub 45°)
format de prelungirea albiei cu canalul de aducţiune, fapt care contribuie la micşorarea
proporţiei de aluviuni care pătrund în canal.

Amplasarea prizei în zona concavă

7
 Stații de pompare

Staţiile de pompare cuprind un ansamblu de construcţii hidrotehnice, instalaţii

hidromecanice, energetice şi de automatizare care au scopul de a prelua o anumită
cantitate de apă din sursă şi a o ridica până la nivelul de la care apa va circula
gravitaţional.
Staţiile de pompare se amplasează, de regulă, pe m
malurile
alurile râurilor, lacurilor
naturale sau artificiale, ale canalelor, de aceea la alegerea amplasamentului se vor
respecta aceleaşi condiţii ca şi la prizele gravitaţionale.
Elementele componente ale staţiilor de pompare.
pompare. Ansamblul de construcţii şi
instalaţii
aţii care alcătuiesc o staţie de pompare cuprinde: priza, aducţiunea, conducta de
refulare, clădirea staţiei, instalaţii auxiliare şi echipamentul hidromecanic.

Părţile componente ale staţiei de pompare pentru irigaţii

1. Priza constă într-un

un aspirator simplu sau dintr-un puţ de captare cu rolul de a
asigura
gura captarea apei la orice nivel, fără aluviuni grosiere sau flotanţi.
2. Aducţiunea este construcţia prin care apa pătrunde de la priză până la
agregatele de pompare. Aducţiunea se poate realiza gravitaţional printr-o
printr o conductă, prin
aspiraţie sau prin sifonare.
3. Clădirea staţiei de pompare se compune din două părţi principale:
infrastructura
ructura şi suprastructura. Infrastructura are rolul de a adăposti şi proteja
agregatele de pompare împotriva intemperiilor şi prafului şi pentru a da posibilitate
personalului de exploatare să execute lucrări de revizie şi reparaţii. În ultimul timp se

8
execută staţii de pompare, în special SPP-uri, fără suprastructură, agregatele de
pompare electrocapsulate funcţionând în aer liber.
4. Bazinul de refulare serveşte la disiparea energiei cinetice a apei la ieşirea din
conducta de refulare, racordării cu canalul de aducţiune, distribuirii apei pe mai multe
canale. Racordarea bazinului cu canalul de alimentare se realizează prin aripi verticale
sau înclinate din beton.
5. Conductele de aspiraţie şi de refulare. Conducta prin intermediul căreia apa
ajunge din bazinul de aspiraţie sau sursă la pompă poartă numele de conductă de
aspiraţie, în timp ce conducta care transportă apa la flanşa de refulare a pompei până la
bazinul de refulare reprezintă conducta de refulare.
6. Instalaţiile auxiliare cuprind instalaţiile de amorsare, de epuisment, de
ventilaţie-încălzire, de ungere cu apă, mecanisme de ridicare.
7. Echipamentul hidromecanic al staţiilor de pompare. Noţiunea de
echipament hidromecanic al staţiilor de pompare include: agregatul de pompare,
respectiv pompa, motorul şi cuplajul dintre ele şi instalaţiile mecanice anexe de
amorsare şi epuisment.

Cele mai utilizate pompe în lucrările de îmbunătăţiri funciare fac parte din grupa
pompelor denumite turborotative. Aceste pompe sunt maşini hidraulice care transformă
energia mecanică în energie hidraulică de presiune şi cinetică. Astfel, prin învârtirea
unui rotor cu palete într-o carcasă, se transmite lichidului o energie de presiune şi o
energie cinetică. După ieşirea din rotor energia cinetică se transformă, în mare parte, în
energie de presiune.
Pompele turborotative se caracterizează prin doi parametri principali: debitul şi
înălţimea de pompare, care se condiţionează reciproc şi care la rândul lor depind de
turaţia pompei.
Pompele centrifuge şi elicoidale. Pompele centrifuge sunt cele mai larg folosite
în lucrările de îmbunătăţiri funciare, deoarece sunt de o construcţie relativ simplă,
asigură debite mari, au un randament ridicat şi se fabrică într-o mare varietate de tipuri.
Părţile componente ale unei pompe centrifuge sunt rotorul şi statorul. Rotorul constă
dintr-o piesă cilindrică împărțită radial în mai multe compartimente deschide periferic
și central. Rotorul este acționat de un motor termic sau electric. Apa intră prin centrul
rotorului, prin care forța centrifugă o aruncă spre exterior în difuzor, cauzând o mișcare

9
continuă a apei dinspre centru spre exterior. Dimensiunile difuzorului cresc spre
exterior, de aceea viteza apei scade și forța vie se transformă în presiune statică. Statorul
se prezintă sub forma unei volute, adică, în formă de spirală, cu raza și diametrul interior
din ce în ce mai mari, având rolul de a conduce apa spre conducta de refulare. Pompele
centrifuge trebuie amorsate înainte de a fi puse în funcțiune deoarece nu-și pot crea la
pornire vidul necesar aspirației.
Pompele elicoidale sau axiale. Pe lângă avantajele deosebite pe care le au
pompele centrifuge, au şi un dezavantaj important, datorat pierderilor de sarcină mari
care se datoresc faptului că apa intră axial în rotor şi iese radial. Ca urmare randamentul
scade şi se măreşte costul pompării.
Pentru a înlătura acest neajuns, în anumite situaţii, debite mari şi înălţimi de
pompare mici, se recomandă ca pompele centrifuge să fie înlocuite cu pompe elicoidale
sau axiale, care sunt tot pompe cu rotor.
Pompele elicoidale au un consum mai redus de combustibil la unitatea de volum
de apă pompată şi necesită un spaţiu mai mic pentru instalare, mai ales în cazul
pompelor elicoidale cu ax vertical.
Alegerea pompelor. Alegerea tipului şi a numărului de agregate de pompare se
face în funcţie de debitul maxim de pompat, înălţimea de pompare, tipul staţiei de
pompare etc. La alegerea tipului de pompă se vor folosi curbele caracteristice ale
pompelor sau cataloagele publicate de uzinele constructoare. Se va avea în vedere
asigurarea unui randament maxim al instalaţiei şi asigurarea înălţimii de pompare.
Montarea pompelor în staţii. Agregatele de pompare fixe se montează pe
fundaţii formate dintr-un bloc de beton suficient de rezistent şi de greu, astfel încât să
poată prelua trepidaţiile şi şocurile ce pot să apară în mod normal în funcţionarea unei
electropompe şi cu o suprafaţă care să permită plăcii de bază să se aşeze în întregime
între limitele acesteia. Înălţimea plăcii de beton se ia aproximativ egală cu lăţimea plăcii.
Montarea pe fundaţie a agregatului de pompare se realizează printr-o legătură fermă şi
rigidă, astfel încât trepidaţiile să fie preluate de masa de beton a fundaţiei şi amortizate.

10