CURS 13 și CURS 14

MĂSURI GENERALE DE AMELIORARE A T

TERENURILOR
ERENURILOR
DEGRADATE

În acţiunea
iunea de ameliorare silvic
silvică a terenurilor degradate, principiul ameliorării
amelior integrale,
radicale şii durabile a terenurilor respective impune adoptarea de la început a unui ansamblu de
măsuri şi lucrări
ri ameliorative. Acest ansamblu de măsuri şi lucrări poartă denumirea de complex
ameliorativ, iar componentele lui concrete difer
diferă, de la caz la caz, în funcţie
ie de problemele care
se cer rezolvate şii care decurg din natura şi starea terenurilor în cauză şii din natura şi numărul
factorilor ce se cer anulaţi sau limita
limitaţi.
Măsurile ameliorative au caracter organizatoric şi ele se referă atât la perimetrele de
ameliorare cât şii la terenurile din preajma acestora, care prin pozi
poziţia şii starea lor influenţează
influen
procesele de degradare. Acestea cuprind interdic
interdicţii, restricţii şii reguli de folosire şi
ş de exploatare
a terenurilor, măsuri
suri de asigurare a lini
liniştii ş.a, urmărind să împiedice extinderea, intensificarea
sau reactivarea proceselor de degradare.
rile ameliorative au caracter tehnic şi se referă exclusiv laa perimetrele de
Lucrările
ameliorare. Acestea cuprind interven
intervenţii tehnice specifice şi ele urmăresc
resc pe de o parte stoparea
proceselor de degradare, iar pe de alta parte ameliorarea global
globală şii punerea în valoare a
terenurilor incluse în perimetre, respectiv atingere
atingerea obiectivelor urmărite
rite prin acţiunea
ac de
ameliorare.
În mod schematic, complexul ameliorativ de principiu, care se adoptă
adopt într-un caz
oarecare, cuprinde următoarele verigi cu caracter general:
1. măsuri organizatorice;
2. lucrări
ri de amenajare a terenuril
terenurilor astfel încât acestea să devină funcţionale;
3. lucrări de pregătire
tire (prelucrare) a solului;
4. lucrări de ameliorare a solului;
5. lucrări de înierbare în scop de ameliorare, consolidare şi estetizare sau de producţie;
6. lucrări de împădurire;
7. lucrări de protejare a lucrărilor întreprinse.
Evident, de fiecare dată, verigile componente arătate mai sus se concretizează în mod
corespunzător.
Veriga sau componenta de bază a complexului ameliorativ este reprezentată prin
lucrările fitoameliorative de împădurire. Prin specificul lor biologic, aceste lucrări pot să asigure
realizarea integrală a obiectivelor urmărite, deoarece ele sunt capabile să stopeze procesele de
degradare, să amelioreze condiţiile de sol şi să consolideze, să protejeze, să estetizeze şi să
valorifice terenurile. Culturile forestiere care se creează prin lucrările de împădurire reprezintă
mijloc si scop în acţiunea de ameliorare a terenurilor, lucrările respective având un rol decisiv în
reuşita acestei acţiuni. Toate celelalte măsuri şi lucrări ameliorative, deşi foarte importante, au
totuşi un rol secundar (auxiliar), acestea fiind menite să sprijine, să completeze (întregească) sau
să suplinească temporar lucrările de împădurire.
În legătură cu cele de mai sus, menţionăm totuşi că, lucrările de împădurire nu-şi pot
îndeplini de la început rolul lor de verigă fundamentală. Astfel, după o primă etapă, cu o durată
medie de 5 - 6 ani, în care rolul principal este îndeplinit mai ales de lucrările de amenajare, în
etapa următoare care succede realizării stării de masiv, rolul principal este preluat şi apoi
exercitat în exclusivitate de pădurea realizată, aşa cum rezultă şi din graficul de eficienţă din
figura alăturată (fig. 18).
 Variaţia în timp a eficienţei diferitelor categorii de lucrări ameliorative

În activitatea de proiectare, complexul ameliorativ, care se adoptă într-un caz dat, trebuie
să fie cât mai simplu, mai eficient şi mai armonios. Caracterul simplu şi eficient al acestui
complex se realizează acordând atenţie naturii intervenţiilor şi extensiunii acestora, iar caracterul
armonios se obţine printr-o amplasare judicioasă şi o eşalonare atentă a lucrărilor propuse.

ÎMPĂDURIREA TERENURILOR DEGRADATE

Particularităţile şi felul lucrărilor de împădurire a terenurilor

degradate şi rolul culturilor forestiere care se creează

Despădurirea şi greşita folosire sau exploatare a terenurilor constituie principalele

circumstanţe care au condus la declanşarea, intensificarea şi extensiunea proceselor de degradare
in spaţiul nostru geografic. Ca urmare, rezultă în mod logic că, împădurirea terenurilor
degradate, dublată de ameliorarea şi apoi folosirea şi exploatarea raţională a terenurilor de
cultură agricolă reprezintă principalele remedii în combaterea proceselor, care afectează
fertilitatea solurilor. Deşi considerente economico-sociale nu permit împădurirea tuturor
terenurilor degradate, trebuie totuşi avut în vedere că aceasta este calea fundamentală de urmat în
acţiunea de ameliorare.
Experienţa acumulată de-a lungul vremii demonstrează că împădurirea poate fi realizată
în cele mai diferite condiţii, inclusiv în situaţiile cele mai dificile. Cu toate acestea, nu credem că
trebuie acreditată ideea că terenurile ajunse în ultimul grad de distrugere şi care practic nu mai
sunt cultivabile sunt bune pentru împădurire, precum nici ideea că pădurea este un remediu rapid
şi ieftin, care poate fi instalată cu uşurinţă în orice condiţii, oricât de rebele ar fi acestea.
Instalarea pădurii reclamă întotdeauna un minimum de condiţii, care dacă nu sunt îndeplinite,
împădurirea nu poate fi realizată nici uşor, nici repede şi nici cu puţini bani.
Activitatea de împădurire a terenurilor degradate se desfăşoară, de regulă, în condiţii
grele sau foarte grele, caracterizate prin lipsa, insuficienţa sau sărăcia solurilor, prin instabilitatea
terenurilor, prin pante accentuate, prin exces de apă sau de săruri solubile şi prin alte condiţii
improprii plantelor. Aceste condiţii impun lucrărilor de împădurire, deci silvotehnicii terenurilor
degradate, o serie de particularităţi şi anume:
- necesitatea cunoaşterii în detaliu a condiţiilor de lucru, în special a condiţiilor pedologice, pe
baza unei cartări cu caracter staţional;
- acordarea unui spor de atenţie la alegerea speciilor de folosit şi la gruparea acestora în formule
şi scheme de împădurire;
- folosirea unui material săditor de cea mai bună calitate;
-adoptarea unor modalităţi speciale de lucru, neutilizate, de regulă, pe terenurile forestiere
normale, cum sunt terasarea, fertilizarea, amendarea, drenarea, folosirea puietilor crescuţi în
recipiente şi altele;
- asigurarea unei desăvârşiri tehnice sub toate raporturile şi în toate etapele, începând cu scosul
puietilor din pepiniere şi terminând cu lucrările de întreţinere a culturilor.
Împădurirea terenurilor degradate poate fi integrală sau parţială şi, ca urmare, culturile
forestiere care se crează pe terenurile respective îmbracă mai multe forme şi anume culturi
masive, perdele forestiere protectoare, garduri vii şi aliniamente forestiere.
• Culturile masive sunt culturi rezultate în urma împăduririi integrale efectuate pe
terenuri degradate incluse în fondul forestier. Acestea au în compoziţie diverse specii de arbori şi
arbuşti şi | li se atribuie fie un rol deosebit de protecţie, fie rol de producţie şi protecţie.
 • Perdelele forestiere sunt culturi în benzi rezultate în urma unor împăduriri parţiale.
Benzile sunt formate din cel puţin trei rânduri de arbori sau de arbori şi arbuşti, având ca urmare
o lăţime minimă de cinci metri (trei metri între rândurile marginale plus doi metri de lizieră).
Aceste lucrări se realizează pe versanţii erodabili şi în jurul acumulărilor de apă în scop
antierozional, pe terenurile nisipoase pentru a împiedica spulberarea şi pe terenurile inundabile
din zona dig - mal, pentru apărarea digurilor de valuri şi zăpoare.
• Gardurile vii sunt tot culturi în benzi cu lăţimea de 1-2 m, formate din 2-4 rânduri
arbuşti sau din arbori care se pretează la tuns. Aceste culturi sunt scunde (de până la 1,50 m
înălţime) şi ele se instalează între culturile agricole de pe versanţi, în partea amonte a drumurilor
de exploatare care merg în lungul versanţilor şi pe conturul perimetrelor, dublând împrejmuirea
cu gard de sârmă. Ca şi perdelele forestiere, gardurile vii reduc scurgerea pluvială şi apără
terenurile de eroziune şi de diverse acţiuni antropice.
• Aliniamentele sunt culturi forestiere formate din 1 - 2 rânduri de arbori, care se
instalează în lungul cursurilor de apă, ce mărginesc perimetrele de ameliorare, al unor drumuri de
exploatare şi al canalelor de desecare.
Dintre formele de culturi forestiere la care ne-am referit, interes special prezintă mai ales
perdelele forestiere şi anume modul de aşezare al acestora. Desigur că, lucrurile diferă de la caz
la caz, după cum e vorba de perdelele antierozionale de versant , de perdelele de protecţie a
acumulărilor de apă, de perdelele forestiere de protecţie a nisipurilor, sau de perdelele
forestiere de protecţie a digurilor.
Perdelele forestiere antierozionale de versant se dispun pe terenurile înclinate în lungul
curbelor de nivel şi au rolul să transforme scurgerea de suprafaţă în scurgere subterană, motiv
pentru care se mai numesc perdele absorbante (fig.19). Distanţa dintre aceste perdele se
determină, în raport cu distanţa critică de eroziune şi este cuprinsă, de regulă, între 50 şi 100 m,
iar lăţimea lor, b - în metri, se calculează cu relaţia:

× ×
= [ ]
−
în care:
d - este distanţa dintre perdele, în m;
k - coeficientul de scurgere la ploaia de calcul;
 i - intensitatea ploii de calcul, în mm/min;
y - intensitatea de absorbţie a apei de către sol, în mm/min.
În cazul în care din calcule rezultă o lăţime neacceptabil de mare, atunci aceasta se ia
egală cu 20 m, iar între rândurile de puieţi se execută şanţuri sau valuri de reţinere a apei.

Fig.l9.Dispunerea pe un versant a perdelelor forestiere absorbante

Perdelele forestiere de protecţie a acumulărilor de apă se instalează în jurul lacurilor de
acumulare şi au rolul să consolideze malurile, să filtreze scurgerea pluvială înspre lac, să reducă
evaporaţia de pe luciul de apă şi să înfrumuseţeze zona. Aceste perdele constau din două benzi şi
anume o bandă de consolidare şi o bandă de filtrare (fig. 20). Banda de consolidare se execută
în aria cuprinsă între nivelul mediu şi nivelul maxim al apelor şi este constituită din specii
hidrofile ca sălcii, răchite, plopi, anini, sânger, salcâm mic ş.a; banda de filtrare se realizează
deasupra nivelului maxim al apelor, are o lăţime de cel puţin 20 m şi are în compoziţie diverse
specii de foioase şi răşinoase.
 Fig.20. Perdele forestiere de protecţie a acumulărilor de apă, formate din banda de filtrare (a) şi
banda de consolidare (b)
Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor nisipoase se instalează în arealele cu
nisipuri mobile şi semimobile şi au rolul să asigure stabilitatea acestora, împiedicând
spulberarea. Aceste perdele formează o reţea alcătuită din perdele principale şi perdele
secundare. Perdelele principale se dispun perpendicular pe vântul dominant, care produce
remanierea nisipului, sunt formate din 5 - 7 rânduri de arbori sau de arbori şi arbuşti, având o
lăţime de 8-11 m, şi se aşează la o distanţă egală cu 15 înălţimi ale arborilor din compoziţie la
maturitate, respectiv la 200 - 300 m. Perdelele secundare se dispun perpendicular pe
precedentele, sunt formate din 3-5 rânduri de puieţi, având o lăţime de numai 5 -8 m şi se aşează
la 45 înălţimi, respectiv Ia 500 - 1000 m una de alta (fig. 21).

Perdele forestiere de protecţie a digurilor (fig. 22 ) se instalează în zona dig-mal la 10 m

depărtare de piciorul taluzului exterior şi au rolul să apere digul de acţiunea distructivă a
valurilor şi zăpoarelor. Aceste perdele au o lăţime variabilă, de ordinul zecilor sau sutelor de
metri şi sunt constituite fie dintr-o singură bandă de plop negru hibrid, fie din două benzi din care
una de salcie şi alta de plop, fie din trei benzi şi anume una de salcie spre dig, una de plop la
mijloc şi o alta de arbuşti (sânger, amorfă ş.a) înspre albia cursului îndiguit.

Fig.22. Perdele forestiere de protecţie a digurilor

Referitor la rolul culturilor care se creează pe terenurile degradate, indiferent de forma pe
care o îmbracă, aceste culturi urmează să îndeplinească o serie de roluri importante şi anume:
- rol de ameliorare şi de protejare a solurilor;
- rol de protecţie a apelor şi a unor construcţii hidrotehnice;
- rol de consolidare, protejare şi estetizare a terenurilor;
- rol de producţie a lemnului şi a altor bunuri.
Ca urmare, culturile create se încadrează într-una din cele două grupe funcţionale, adică
fie în grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie, fie în grupa pădurilor cu funcţii de
producţie şi protecţie.

ÎMPERDELUIREA TERENURILOR CU DEFICIT DE APĂ

Definiția , clasificarea și necesitatea perdelelor forestiere de protecție climatică

Împerdeluirea terenurilor cu deficit de apă reprezintă acțiunea de instalare pe aceste
terenuri a unor perdele forestiere cu rol de protecție climatică, cu denumirea prescurtată "pfp'
Perdelele forestiere de protecție climatică (pfp) sunt benzi de pădure, formate din arbori sau
din arbori și arbuști, care se dispun pe terenurile de cultură sau în preajma unor obiective
oarecare (drumuri, căi ferate, ferme etc.), în scopul protejării acestora împotriva vântului. În
mod obisnuit, aceste benzi constau din cel puțin trei rânduri de arbori sau de arbori și arbuști, iar
lățimea lor se exprimă fie în număr de rânduri, fie în metri, în cazul al doilea lățimea respectivă
fiind dată de
distanța dintre rândurile extreme la care se adaugă doi metri de lizieră.
De regulă, perdelele forestiere în cauză constau dintr-un număr impar de rânduri (3, 5, 7
s.a.m.d.), iar dacă sunt formate dintr-un număr mai mare de cinci, atunci rândurile extreme se
numesc marginale, următoarele rânduri sunt postmarginale, iar restul alcătuiesc miezul perdelei,
rândul de la mijloc fiind denumit axul perdelei. Cum distanța între rănduri este egală, în general,
cu 1,50 m, lățimea unei perdele b, în metri, se determinâ cu relația:

b= (r-1)*1,50+2

în care r reprezintă numărul de rânduri.

Astfel, o perdea formată din 3 rânduri are o lățime de 5 m, una de 5 rănduri are 8 m, una
de 7 rânduri - 11 m s.a.m.d.
Perdelele forestiere de protecție climatică, de care ne ocupăm, se clasifică din mai multe
puncte de vedere și anume:
- orientarea față de vânt;
- penetrabilitatea curenților de aer;
- natura obiectivelor protejate;
- felul speciilor care intră în compoziția perdelelor.
În raport cu orientarea perdelelor forestiere fată de vânt, acestea se clasifică în perdele
principale și perdele secundare. Primele sunt orientate perpendicular pe direcția vântului
dominant dăunător sau pe rezultanta vânturilor dăunătoare, iar secundele, mai înguste de regulă,
se dispun perpendicular pe precedentele. În legătură cu această clasificare, menționăm că, sunt
considerate vânturi dăunătoare, vânturile calde și uscate, care pârjolesc culturile, furtunile și
vânturile puternice de vară care culcă și răvășesc culturile și vânturile puternice reci de iarnă,
care spulberă zăpada și expun culturile la degerare.
În funcție de penetrabilitatea perdelelor față de curenții de aer, acestea se clasifică în
perdele penetrabile, perdele semipenetrabile sau ajurate și perdele impenetrabile sau compacte.
Cele penetrabile sunt traversate de cea mai mare parte din curentii de aer pe intregul lor profil,
ajurate sunt penetrate doar de o parte din masele de aer, fie la nivelul coronamentelor, fie la
nivelul trunchiurilor arborilor, iar cele compacte nu sunt practic penetrate de curenții de aer, în
spatele lor realizându-se o zonă de calm relativ. În legatura cu aceasta a doua clasificare,
menționăm că, perdelele penetrabile asigură cea mai uniformă așezare a straturilor de zăpadă,
perdelele semipenetrabile asigură în gradul cel mai înalt reducerea vitezei vântului pe un interval
egal cu cinci înălțimi de perdea "în vânt" și cu circa 20 înalțimi de perdea "sub vânt", cea mai
bună comportare având-o perdelele cu un coeficient de penetrabilitate egal cu 0,35, iar perdelele
compacte împiedică practic înzăpezirea obiectivelor protejate, jucând rol de parazăpezi.
În raport cu natura obiectivelor protejate perdelele forestiere se clasifică în perdele de
protecție a culturilor agricole (culturi de camp, livezi, vii, s.a.), perdele de protecție a culturilor
silvice (pepiniere, rachitării, culturi tinere), perdele forestiere de protecție a căilor de
comunicație susceptibile la înzăpezire (drumuri și căi ferate) și perdele de protecție a fermelor
și a așezărilor omenești. În legătură cu aceasta a treia clasificare, menționam ca, interes practic
deosebit prezintă mai ales perdelele forestiere de protectie a câmpului cultivat cu diverse culturi
de camp.
În sfârșit, în funcție de compoziția specifică a perdelelor de protecție, acestea se clasifică
în perdele de protecție forestiere, perdele de protecție fructo-forestiere și perdele de protecție
tehno- forestiere. Primele au în compoziție exclusiv sau predominant specii lemnoase de interes
forestier, secundele au în compoziție peste 10% specii de interes pomicol producătoare de
fructe, iar cele din categoria a treia sunt formate într-o proporție mai mare de 10% din specii de
interes tehnic producătoare de bunuri de interes industrial.
Referitor la necesitatea perdelelor forestiere de protectie climatica, aceasta decurge din
consecințele negative pe care le produce deficitul de umiditate și vânturile, care bântuie locurile
secetoase și ea este susținută de o serie de roluri pozitive pe care le exercită perdelele respective
și care le motiveaza pe deplin utilitatea.
Un prim rol exercitat de p.f.p. este de natura climatică și el se concretizează în reducerea
vitezei vântului în fâșia protejata dintre ele cu 20-30 % și chiar mai mult (I. Lupe, 1955).
Domolirea vitezei vântului, veriga principala a condițiilor de uscaciune, atrage dupa sine o
atenuare a regimului termic din sol și din atmosferă, o reducere a evapotranspirației, o sporire a
umidității din mediul fizic și alte consecințe favorabile, care impreună conduc la o ameliorare
generală a condițiilor staționale de topoclima și sol.
Un al doilea rol jucat de p.f.p. este de natură economică și el se concretizează pe de o
parte în asigurarea unor recolte stabile, sporite și de bună calitate pe terenurile protejate, iar pe
de altă parte în furnizarea unor produse suplimentare valoroase, necesare economiei locale ca
lemn de foc și de construcții, fructe, flori, liber ș.a. Mai mult decât cele spuse, prezența
perdelelor determină creșterea numărului de păsări, care distrug în mare măsură dăunătorii
culturilor agricole, precum și sporirea efectivelor de vânat mic și alte viețuitoare folositoare.
În sfărșit, un al treilea rol este de natură estetico-sanitară și el se manifestă prin
înlăturarea monotoniei specifică regiunii de campie, prin înfrumusețarea peisajelor și prin
ameliorarea generală a condițiilor sanitare.
Aspectele de mai sus, referitoare la necesitatea p.f.p., reprezintă argumente majore care
pledează puternic în favoarea acestei necesități. Unele inconveniente legate de existența
perdelelor, cum ar fi limitarea posibilităților de mecanizare, întârzierea executării lucrărilor de
primăvară, ca urmare a topirii cu întârziere a zăpezii, șiștăvirea recoltelor în fâșia umbrită ș.a.
reprezintă aspecte minore, reale sau inventate, care nu pot fi luate în considerare.
În țara noastră necesitatea p.f.p. a fost cunoscută de multă vreme. Numeroși cercetători,
între care D.Rusescu, B.Pizu sau Ion lonescu de la Brad, Gh.lonescu Sisesti, St. Rubtov, Ion Z.
Lupe ș.a. au susținut cu argumente solide această necesitate și au pledat pentru instalarea
perdelelor forestiere în regiunile secetoase de la noi. Cu toate acestea, activitatea de creare a
p.f.p., desfășurată în prima jumătate a secolului actual a fost cu totul modestă și s-a concretizat
doar în realizarea câtorva rețele mici de perdele în Dobrogea, în Bărăgan, în Câmpia
Transilvaniei etc.
În anul 1949 a fost creată "Direcția de Ameliorații Silvice din Câmpie (D.A.S.C.), cu
sediul la Constanța și odată cu aceasta a început o amplă campanie de imperdeluire. Ca urmare,
în perioada 1949-1957 au fost create circa 5 000 km de perdele în judetele Constanta, Galati,
Ilfov ș.a., care au început să-și arate efectele pozitive și care au constituit o mare realizare a
sectorului forestier. Din păcate, ca urmare a unor excese, începånd cu anul 1958, necesitatea si
utilitatea p.f.p. au fost puse la îndoială de către o serie de agronomi, iar ulterior, în anii 1962-
1963 s-a trecut la defrișarea cvasitotală a rețelelor de perdele create. Evident că s-a sărit peste
cal și s-a gresit amarnic, iar în prezent se regretă ceea ce s-a întâmplat.
În legătură cu cele de mai sus, ținem să remarcăm faptul că p.f.p. nu constituie un scop în
sine, ci reprezintă mijloace de luptă cu seceta, unanim recunoscute, de care urmează să se facă uz
numai acolo unde necesitatea lor este reală și poate fi demonstrată cu argumente climatice și
economico-sociale. Asemenea situații se întâlnesc la noi în Dobrogea (în special în Dobrogea de
Sud), în Câmpia Română (mai ales țn Bărăgan), în Câmpia și Podișul Moldovei, în Câmpia
Transilvaniei în Câmpia de Vest.

Așezarea perdelelor forestiere de protecție

Așezarea p.f.p., adică dispunerea sau amplasarea acestora pe teren, depinde cu precădere
de natura obiectivului protejat. Astfel, în mod schematic, modul de asezare a perdelelor în cauzå
se realizează după cum urmează:
- perdelele de protecție a câmpurilor agricole, cultivate cu diverse culturi de câmp, se
dispun pe câmpurile respective sub formă de revele formate din perdele principale și perdele
secundare și au caracter penetrabil, semipenetrabil sau compact după caz;
- perdelele de protecție a livezilor, viilor și pepinierelor agricole, precum și cele de
protecție a unor culturi forestiere se dispun pe marginea culturilor respective și anume pe
intregul contur sau numai pe partea vântuită și au de asemenea caracter penetrabil și /sau
semipenetrabil;
- perdelele parazăpezi, de protecție a căilor de comunicație impotriva troienelor de
zăpadă, se dispun în sectoarele predispuse la înzăpezire, pe partea vântuită a căilor respective la
o distanță egală cu 2-3 înălțimi de perdea, și au caracter compact;
- perdelele de protecție a centrelor populate, a fermelor și a altor unități agrozootehnice se
amplasează pe marginea acestora de jur imprejur sau numai pe porțiunile vântuite și ele au o
structură semipenetrabilă sau compactă.
Interes practic deosebit prezintă, mai ales, dispunerea perdelelor de protectie a campurilor
cultivate cu diverse plante agricole, în special cereale, a căror așezare pune pe de o parte
orientării acestora, iar pe de altă parte problema lățimii și a distanței dintre ele. În acestea,
remarcăm că, pentru a reduce cat mai mult suprafața ocupată de perdele, astfel incât aceasta să
nu depășească circa 5-10 % din suprafața protejată, se acționează asupra lățimii perdelelor
asupra distanței dintre ele.
La așezarea perdelelor forestiere de protectie a câmpului pot fi distinse trei cazuri și
anume:
- cazul terenurilor neirigate cu panta de până la 5 %;
- cazul terenurilor neirigate cu panta de peste 5 %;
- cazul terenurilor agricole irigate,
 • În primul caz, al terenurilor agricole neirigate cu pantă redusă, de pana la 5% , perdelele

principale din rețea se dispun perpendicular pe direcția vânturilor dăunătoare sau pe rezultanta
acestor vânturi, iar perdelele secundare se asează perpendicular pe precedentele. In acest sens ,
direcția vânturilor se stabilește pe baza informațiilor locale sau pe baza datelor furnizate de stația
meteorologică cea mai apropiată ; în situația a doua, se stabilesc procentele și vitezele medii. se
înmulțesc și apoi se însumează pe direcții opuse, construindu-se la scară o diagramă din care
obține rezultanta generală pe care perpendicular se așeaza perdelele principale. Daca organizarea
teritoriului, forma terenului sau alte considerente obligă la o altă așezare atunci se poate admite o
deviere până la 300 față de orientarea necesară.
Perdelele din rețea sunt de tip semipenetrabil, iar lățimea lor nu depășește 11 m. Astfel,
perdelele principale au, de regulă , 8-11 m, fiind formate de 5-7 rânduri de arbori și arbuști, iar
perdelele secundare au, în mod obișnuit, o lățime de 5-8 m și sunt formate din 3-5 rânduri.
Distanța dintre perdelele principale se stabilește în raport cu lățimea fâșiei protejate, care
la rândul ei depinde de înălțimea pe care o realizează arborii din compoziție la vârsta de circa 25
de ani. Această distanță, notată cu d și exprimată în metri, se determină cu următoarea relație:
d=25*H în care, H este înălțimea preliminată a arborilor și se ia egală cu 20 m în condiții relativ
bune, cu 15 m în condiții mijlocii și cu 10 m în condiții dificile de sol.
Prin urmare, rezultă că distanța dintre perdelele principale este cuprinsă în general între
250 și 500 m.
Distanța dintre perdelele secundare este mai mare și se ia de regulă de patru ori mai mare.
În acest fel, această distanță, D - în metri, are valori cuprinse între 1000 și 2000 m poate fi
determinată cu formula: D = 100* H
În raport cu cele de mai sus, perdelele instalate pe terenurile neirigate cu pantă redusă
delimitează unităti de cultură de 25 - 100 ha.
 Unități de cultură agricolă delimitate de perdele
Pentru a asigura trecerea între unitățile de cultură a utilajelor, vehicolelor, oamenilor și
animalelor, la intersecția perdelelor din rețea și de-a lungul perdelelor principale, din loc în loc,
se lasă deschideri corespunzătoare. Primele au lățimea de 30-50 m și se realizează normal, sau în
zig-zag iar secundele au o lațime de 6-7 m și se dispun oblic. Schița unei utilități de cultura
delimitată de perdele, cu distanțele dintre ele și deschiderile de la intersecții se dă în figura
alaturată .
• În cazul al doilea, al terenurilor neirigate cu panta de peste 5%, pe lângă factorul eolian
devine foarte importantă și scurgerea pluvială care trebuie redusă la minimum.

În cazul în discuție perdelele principale se dispun în lungul curbelor de nivel, prezintă o

lățime de 11-20 m (7-13 rânduri) și au un caracter compact cu mulți arbuști în compoziție.
 Schiță pentru determinarea distanței dintre perdelele principale pe terenurile cu pantă
accentuată
Perdelele secundare se amplasează perpendicular pe precedentele, în lungul pantei, au o
lățime de 8-11 m (5-7 rânduri) și prezintă un caracter semipenetrabil.
Distanța dintre perdelele principale poate fi determinată cu următoarea formulă de calcul, dedusă
cu ajutorul schiței dată în figură de mai sus .
∗
d=

în care: H este înălțimea la maturitate a perdelei, în metri;

I - panta, în procente, a terenului ( I = tg α · 100)
La rândul său, distanța dintre perdelele secundare se calculează folosind relația următoare:
D= 4 · d
• În cel de-al treilea caz, al terenurilor irigate, așezarea perdelelor forestiere este
dependentă de sistemul de irigație realizat. In mod schematic, în acest caz se execută
perdele de protecție a acumulărilor de apă, perdele principale de protecție a culturilor,
așezate în lungul canalelor magistrale de aducțiune și al canalelor distribuitoare de bază
și perdele secundare sau aliniamente dispuse în lungul canalelor distribuitoare secundare
și al canalelor de irigație și de evacuare a surplusului de apă cu caracter permanent.

Perdelele forestiere de protecție a acumulărilor de apă, dacă ele există , se realizează prin
perdele compacte cu mulți arbuști, având lățimea de 11-20 m (7-13 rănduri), dispuse în jurul
acumulărilor respective.
 Perdelele principale se asează pe partea vântuită a canalelor mari, au o lățime de 5-8 m
(3-5 rânduri) și prezintî un caracter penetrabil sau semipenetrabil. La rândul lor perdelele
secundare se dispun, de asemenea pe partea vântuită a canalelor mici, sunt penetrabile, au o
lățime de 5 m (3 rânduri) și pot fi substituite de aliniamente de plopi euroamericani formate
dintr-un rănd de arbori dispuși la 2,5 - 5 m unul de altul.

Crearea perdelelor forestiere de protecție

Instalarea cu succes a p.f.p. reclamă, pe de o parte, o alegere atentă a speciilor de arbori și
de arbuști și o grupare judicioasă a acestora în formule și scheme de amestec, iar pe de altă parte
– adoptarea unor tehnici de lucru adecvate condițiilor locale. Numai printr-o alegere corectă a
speciilor, printr-o grupare ralionala a acestora și printr-o tehnică de instalare corespunzătoare se
pot obține perdele rezistente și eficiente, capabile să asigure protecția culturilor vegetale și a
altor obiective.

Specii forestiere de folosit la crearea perdelelor forestiere de protecție

Datorită condițiilor de uscăciune în care se lucrează alegerea speciilor care urmează să se
folosească la crearea p.f.p. este o problemă dificilă. Problema devine și mai grea atunci cand la
deficitul de apă provocat de secetă se adaugă un proces oarecare de degradare a solului, cum ar fi
sărăturarea și /sau eroziunea.
În principiu, pentru crearea p.f.p. trebuie folosite acele specii care pot vegeta cel puțin
satisfăcător în condițiile respective de climă și sol deficitare în umiditate, care manifestă
rezistență la acțiunea factorilor nefavorabili, care prezintă o bună dezvoltare a trunchiurilor și
coroanelor, asigurând astfel o protecție corespunzătoare și care pot oferi produse multe și
variate. De asemenea, trebuie folosite specii fructifere și melifere, care atrag păsările și albinele,
viețuitoare deosebit de valoroase, deoarece distrug insectele vătămătoare și, respectiv, ajută la
polenizarea plantelor de cultură. Astfel, pe lângă stejari, principalele specii care trebuie avute în
vedere, trebuie acordată atenție folosirii rășinoaselor, speciilor de foioase repede crescătoare,
speciilor ajutătoare stimulatoare de crestere, speciilor care protejează bine solul și lizierele,
precum și celor care dau fructe, flori, frunze pentru sericicultură și alte produse utile. În același
timp, trebuie evitate din motive legate de protecția plantelor, speciile de arbori și de arbuști care
ajută dezvoltarea unor dăunători ai culturilor protejate cum sunt: drăcila (Berberis vulgaris), care
favorizează dezvoltarea ruginii grâului, sângerul (Cornus sanguinea) și salbele (Evonymus sp.),
care ajută dezvoltarea păduchilor verzi, precum și păducelul (Crataegus monogyna), mălinul
(Padus racemosa) și vișinul turcesc (Prunus mahaleb), care oferă adăpost pentru omizile unor
fluturi.
În funcție de rolul pe care-I au în perdele, speciile care se folosesc la crearea acestora se
impart în urmâtoarele 5 categorii și anume:
- specii arborescente principale sau de bază;
- specii arborescente secundare sau de ajutor;
- specii arbustive de protecție a solului;
- specii arborescente și arbustive marginale de protecție;
- specii marginale de interes fructifer și tehnic.
În prima categorie intră stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pedunculat
(Quercus robur) , salcâmul (Robinia pseudacacia), glădița (Gleditschia triacanthos), frasinul
comun (Fraxinus excelsior), frasinul pufos (Fraxinus holotricha), ulmul de Turkestan (Ulmus
pumila var. ) plopul algerian (Populus thevestina), plopul chinezesc (P.simonii), pinul negru
(pinus nigra) , pinul comun (Pinus sylvestris) ș.a.; în categoria a doua se înscriu arțarul (Acer
platanoides ), arțarul tătăresc (A. tataricum), jugastrul (A.campestre), artarul american (A.
negundo), salcâmul japonez (Sophora japonica), teii (Tilia sp.) S.a.; in categoria a treia se
numară lemnul căinesc (Ligustrum vulgare), cornul (Cornus mas), salcâmul mic (Amorpha
fructicosa), caprifoilu tătăresc (Lonicera tatarica), liliacul (Syringa vulgaris), floarea miresii
(Spiraea x vanhouttei ) matura verde (Cytisus scoparius), salcâmul galben (Laburnum
anagyroides), keria (Kerria japonica), zămoșița (Hibiscus syriacus), gutuiul japonez
(Chaenomeles speciosa)ș.a. în categoria a patra intră sălcioara (Elaeagnus augustifolia), maclura
(Maclura aurantiaca), măcesul (Rosa canina), măcesul de câmp (R.galica), cătina albă ,
(Hippophae rhamoides ) ș.a. , iar în categoria a cincea se înscriu mărul pădureț (Malus sylvestris)
, părul pădureț (Prunus avium ) , corcodușul ( P. cerasifera ) , mălinul American ( P. serotina ) ,
coacăzul negru (Ribes nigrum) , dudul (Morus alba ) , scumpia (Cotinus coggygria) etc.
Evident , în cazul câmprilor irrigate problema speciilor de folosit capătă o notă
particulară . În acest caz , pe lînga o serie de specii din rândul celor de mai sus (stejar, frasin,
salcâm mic ș.a. ) pot fi folosiți cu success plopii indigeni (plopul alb , plopul negru și plopul
cenușiu ) și mai ales plopii negri hibrizi (populous x Canadensis cv. Robusta , clona R16 ,P . x
Canadensis cv Italia-clona I214 etc.)

Tehnica instalării culturilor forestiere specifice terenurilor degradate

- plantarea
- butăşirea
- însămânţarea

Plantarea – (puieţi proveniţi din pepiniere , seminţişuri naturale) – procedeu de lucru ce poate fi
făcut în gropi de diferite dimensiuni şi forme , în despicătură , în cordon.

- cea mai utilizată – în gropi – obişnuite (30x30x30 cm) ; (40x40x30 cm)

- mari (50x50x40cm) ; (60x60x50 cm)

- gropile obişnuite se execută în condiţii de prelucrare a solului integrală, vetre , tăblii sau benzi
cât şi pe terenurile terasate consolidate cu gărduleţe.

- 40x40x40 cm (gropi lărgite) , se execută în solurile neprelucrate , terenuri neamenajate , pe

terenurile erodabile şi pot fi de următoarele forme:

-în despicătură – se practică numai pe taluzurile foarte abrupte , râpi , pentru împădurirea cu
specii arbustive , puieţii fiind introduşi distinct în despicătura realizată cu sapa de munte.
-în cordon – pe taluzurile abrupte , râpi , unde se plantează puieţi naturali de anin alb şi cătină
albă ce se dispun orizontal.

Butăşirea – se aplică în cazul speciilor ce lăstăresc uşor , răchită , salcie , plop negru , lemn
câinesc etc.
- butaşi obişnuiţi 15 – 30 cm
- sade 1,5 – 2 m (se plantează pe aterisamentele lucrărilor transversale)
- se plantează primăvara foarte devreme cu plantatorul , ranga , înfingere

Însămânţarea- se utilizează foarte rar , în cuiburi simple sau grupate , prin împrăştiere sau în
rigole , ramuri de anin si de mesteacăn cu conuri.
Pregătirea solurilor terenurilor degradate în vederea împăduririi
- solul poate fi pregătit parţial sau integral pentru a realiza o afânare cât mai bună , mărirea
permeabilităţii , spargerea crustei şi a stratului de ţelină. Pregătirea se poate face în : vetre , tăblii
, benzi , sau integral.

Pregătirea în vetre: vetrele sunt suprafeţe elementare dispuse cu latura lungă pe curba de nivel
având o formă dreptunghiulară (40x60 ; 60x80 ; 80x100 cm)
Tăblii – suprafeţe prelucrate având dimensiunea de 2x1 ; 2x2 ; 2x3 m , care se dispun la 4 m
distanţă una de alta, pe aceste tăblii se plantează 3 – 5 puieţi. Gropile pot fi realizate anticipat sau
odată cu platforma.
Benzi – fâşii de teren prelucrate normal , hipo sau mecanizat având lăţimea de 2 – 3 m pe pante
<20% şi lăţimea benii de 1 m pentru o pantă >20%. Pe aceste benzi se plantează speciile de bază
din amestecuri iar celelalte specii se plantează între benzi în teren neprelucrat.
Integral – mai puţin utilizată: desfundare , arat, discuit , grăpat. Arătura executându-se la 10 –
40 cm şi arătură la cormană (pe mijloc) , fertilizare , amendare , îmbunătăţirea texturii , speciile.

Ameliorarea terenurilor alunecătoare sau fugitive

- procesul de deplasare gravitaţională a solului este un process de degradare care afectează

stabilitatea versanţilor şi este produsă de acţiunea directă a gravitaţiei terestre completată cu
acţiunea apei de infiltraţie.
- aceste deplasări pot fi;
- asecvente
- consecvente
- insecvente
- alunecarea are loc şi după perioade secetoase
Lucrări necesare pentru stăvilirea alunecărilor
-stăvilirea şi stabilizarea parţială a alunecărilor în vederea împăduririlor se realizează
prin:
- lucrări de refacere a sprijinului lateral
- lucrări de regularizare a scurgerilor de suprafaţă
- lucrări de drenare a versanţilor
- lucrări de consolidare “in situ” (la faţa locului) a terenurilor alunecătoare
Refacerea sprijinului lateral – se realizează prin dispunerea la baza alunecărilor a unui zid de
sprijin care este de fapt un reazem artificial executat din zidărie de piatră sau beton care are
secţiunea trapezoidală prevăzută în amonte cu un dren de piatră. Sunt de asemenea prevăzute cu
guri de eliminare a apei numite barbacane (10/20 sau 10/25) aşezate alternativ la distanţe de 2 –
5 m pe orizontalşi 1 – 1,5 m pe verticală.
Din 10 – 20 m zidurile se întrerup lăsând rosturi de dilatare de 1 – 2 cm.

Notaţii şi semnificaţiile lor:

H = Hl+Hf -înălţimea totală a zidului în zona submersată
a -grosimea zidului la coronament .
γps -greutatea specifică a pământului submersat
n -coeficient de porozitate
λa -coeficient de împingere activă a pământului submersat
ϕ - unghiul de frecare interioară
γz - greutatea volumetrică a zidăriei cu mortar
KR - coeficient de siguranţă admisibil la răsturnare
- pentru dimensionare impunem: a = ; n =
- iar la final se verifică comportarea zidului la: alunecare , răsturnare, compresiune pe talpa de
fundare:
Forţele verticale: G1 = γz· a · H · 1 ;

G2 = γz· H (b-a)/2 · 1
2
Forţe orizontale; F = 1/2 γps· H · λa

Tabloul forţelor , braţelor si momentelor în raport cu punctua A (extremitatea aval a fundaţiei

zidului)
Nr. Forţe [kN] Braţe [m] Momente [kN·m]
Crt.
1 G1 = γz a H LG1 = a/2 + a’ MG1 = G1⋅LG1
2 G2 = γz· (a’ · H)/2 · 1 LG2 = 2/3 a’ MG2 = G2⋅LG2
4 F = γps· (H · H)/2 · λa LF = H/3 MF = F⋅LF
Σ MS(A) = MG1 + MG1 [ kN·m] Σ F0 = F [ kN]
Σ MR(A) = MFo [ kN·m] Σ FV = G1 + G2 [ kN]

Verificarea la alunecare:
f 0 ⋅ ∑ FV
Cal=
∑F O

f0 = 0,3 – 0,7 (depinde de materialul din care este confecţionat)

Cal = 1,5 – 2,0

Verificarea la răsturnare:

KR = ∑ M ( A)
S
≥ 1,3
∑ M ( A)
R

Verificarea la compresiune:
 σAB = ∑
FV  6 ⋅ e 
⋅ 1 + 
b  b 
unde :
b - lăţimea barajului la talpa fundaţiei
e - excentricitatea rezultantei .Aceasta se calculează cu relaţia :

b Ms − Mr
e= −
2 G1 + G 2
σAB ≤ 20.000 daN/m2
50.000 daN/m2

1t = 1000 daN; greutatea volumetrica a apei 1000 daN/m3

 Stabilizarea terenurilor fugitive
Împădurirea terenurilor fugitive, alunecătoare şi curgătoare, nu are şanse de reuşită, dacă
nu se asigură liniştea necesară şi dacă nu se execută lucrări prealabile de stabilizare menite să
rezolve următoarele probleme de bază:
- refacerea sau consolidarea sprijinului lateral distrus ori avariat de eroziune sau în urma
unor acţiuni antropice;
- împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă şi/sau eliminarea apelor infiltrate .
• Refacerea sprijinului lateral al terenurilor, distrus prin subminare erozivă sau pnn
debleiere artificială, se realizează cu ajutorul unor lucrări speciale de construcţii denumite ziduri
de sprijin. Acestea sunt reazerne artificiale, care se substituie reazemului lateral, executate din
zidărie de piatră cu mortar de ciment sau din beton.

Zid de sprijin (h- înălţimea totală. heînălţimea

elevaţie], hf- adâncimea de fundaţie, b- lăţimea la bază, a-
înălţimea la coronament, α.- unghiul de înclinare a
paramentului aval
β- unghiul de înclinare a terenului; - unghiul
taluzului natural)

Zidurile de sprijin se execută in sectoarele subminate în mod natural sau artificial, au o

secţiune de formă trapezoidală sau apropiată de aceasta şi se caracterizează prin următoarele: o
înălţime (H), formată din adâncimea de fundaţie (Hf) egală cel puţin cu adâncimea de îngheţ şi
din înălţimea în elevaţie (He) impusă de înălţimea taluzului format prin subminare;
- o lăţime la coronament (a) şi, dependent de aceasta, o lăţime la bază (b);
- un parament aval înclinat spre exterior, după un unghi li a cărui tangentă se numeşte
fruct
- un parament amonte care poate fi vertical, în trepte (redane), ori înclinat spre exterior
(fruct pozitiv) sau spre interior (fruct negativ);
- un dren de spate care colectează apele infiltrante, mai multe barbacane de îndepărtare a
apelor colectate şi rosturi de dilatare
 În cazul zidurilor care depăşesc lungimea de 10 m, proiectarea zidurilor de sprijin ridică
două probleme de bază şi anume problema dimensionăriii şi problema verificării acestor lucrări,
astfel Încât ele să reziste şi să asigure stoparea maselor de pământ.
Problema dimensionării se rezolvă fie adoptând valori uzuale, fie folosind ecuaţii de
dimensionare deduse din condiţia rezistenţei la răsturnare, sau din condiţia la efort nul pe
paramentul amonte, prin luarea în considerare a următoarelor forţe:
- greutatea zidului:
- forţa de împingere activă a pământului din amonte;
- rezistenţa pasivă a terenului din aval:
- forţa de coeziune pe planul de rupere din amonte, care diminuiază forţa de împingere a
pământului;
- forţa de coeziune pe planul de rupere din aval, care sporeşte forţa de rezistenţă pasivă.
Verificarea zidurilor de sprijin, indiferent dacă dimensiunile acestora au fost stabilite
arbitrar sau pe bază de calcul, se face la răsturnare în jurul muchiei avale, la alunecare pe talpa de
fundaţie şi la compresiune excentrică.
• Cosolidarea sprijinului lateral al versanţilor sau al malurilor, avariat în diverse moduri şi
în diverse grade, se realizează printr-o serie de lucrări între care pintenii de abatere a
apelor în sectoarele de albie avariate de ape, anrocamentele zidite, cleionajele
longitudinale, gabioanele de consolidare ş.a. Toate aceste lucrări nu se dimensionează, ci
se adoptă constructiv.
• Împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă în masa alunecătoare se realizează prin
lucrări de nivelare executate manual ori mecanizat completate sau substituite printr-o
serie de alte lucrări de amenajare şi anume astuparea crăpăturilor cu argilă bătută sau cu
mortar de var, captarea izvoarelor existente şi conducerea apelor captate printr-o rigolă
pereată în afara zonei instabile şi executarea unui canal de gardă, care să împiedice
afluxul exterior de apă.
• Dintre aceste lucrări, importanţă majoră prezintă, mai ales, canalul de gardă care se
amplasează în amonte de râpa de desprindere şi care trebuie să aibă o adâncime
corespunzătoare, astfel încât să poată capta atât afluxul de suprafaţă, cât şi afluxul freatic
şi să conducă apoi apele captate într-un debuşeu lateral.
• În sfârşit, eliminarea apelor infiltrate se realizează printr-o reţea de drenuri "în spic“,
amplasate pe suprafaţa alunecătoare sau curgătoare.
• Reţeaua de drenaj este formată dintr-un dren principal, amplasat pe linia de cea mai mare
pantă, la capetele arcelor formate de crăpăturile existente şi mat multe drenuri secundare
dispuse oblic la circa 25 m unul de altul.
• Drenurile reprezintă tranşee trapezoidale cu lăţimea minimă la fund de 0,20-0,30 m, cu
lăţimea minimă la gură de 0,50 şi cu adâncimea de 1-3 m, în care se introduce un strat
filtrant gros de cel puţin 0,30 m, format din piatră spartă, bolovani de râu sau fascine
confecţionate din ramuri de anin, larice ş.a.
•
•

Reţea de drenuri pe un teren fugitiv

 În cazul în care există riscul ca masele de pământ în mişcare să stranguleze drenurile şi să
le scoată din funcţiune, atunci locul stratului filtrant poate fi luat de tuburi perforate de
polietilenă, care se introduc pe fundul tranşee lor şi se stabilizează cu un strat de pietriş gros de
20- 30 cm.
- în acest fel, drenurile devin elastice, se mulează in funcţie de forţele de deplasare care
acţionează asupra lor şi nu mai pot fi scoase din funcţiune.
Regularizarea scurgerilor de suprafaţă: - scurgerile de suprafaţă sunt eliminate prin
intermediul unor canale de coastă.
- drenajul sau evacuarea apei de adâncime a suprafeţei supuse alunecării se execută printr-un
sistem complex de drenaj din piatră spartă sau fascine. Sistemul de drenaj apare sub forma:

-
adâncimea de 1 – 3 – 5 m , astfel încât să nu existe pericolul de surpare
- obligatoriu acest dren trebuie să meargă până la patul impermeabil

Amendarea solului şi îmbunătăţirea texturii lui.

Amendarea solului: - reprezintă o lucrare ameliorativă care face o corecţie a reacţiei
acestuia prin administrarea unor substanţe naturale (amendamente);
- amendarea solurilor acide
- amendarea solurilor bazice
Amendarea solurilor acide – constă în ridicarea pH-ului pentru solurile cu pH<5,5 sau cu
aciditatea hidrolitică >7me/100g ; me – miliechivalenti.
 Operaţiunea vizează înlocuirea ionilor de H şi Al absorbiţi în complexul coloidal cu ionii
de Ca. Substanţele pe bază de Ca denumite şi amendamente calcaroase sunt de trei tipuri:
- filerul de calcar (piatra de var măcinată)
- hidroxidul de calciu (var stins)
- oxidul de calciu (varul ars)
Administrarea se poate face integral pe suprafaţa sau la fiecare puiet în parte. Doza de
amendament necesară se determină după Koppen.

Damend = (10 · m · Ah · Kc)/Kn ; unde:

10 – coeficient de transformare a miliechivalenţilor/100g în miliechivalenţi/kg

m – masa de sol amendată Da·V
Ah – aciditatea hidrolitica (me/100g)
Kc – coeficientul de coreţie = 0,67
Kn – capacitatea de neutralizare a amendamentului , având valori diferite:
- filerul de calcar (piatra de var măcinată) Kn = 20 me/g
- hidroxidul de calciu (var stins) Kn = 27 me/g
- oxidul de calciu (varul ars) Kn = 35,7 me/g
- doza poate ajunge până la 6 – 7 t/ha administrat fracţionat timp de 2 – 3 ani
- când nu se cunoaşte decât pH iar acesta trebuie ridicat cu o unitate pe 10 cm sol.
- pt. textură uşoară - 2 – 2,5 t/ha
- pt. textură mijlocie 2,5 – 3 t/ha
- pt textură grea 3,0 – 3,5 t/ha

Amendarea solurilor bazice – solurile bazice au pH>8,5 şi o cantitate de sol schimbabil >10%
din capacitatea de schimb cationic. Trebuie înlocuiţi ionii de sodiu (Na) cu ionii de calciu (Ca) şi
se elimină carbonaţii şi bicarbonaţii din sol. Amendamentele folosite; gipsul , fosfogipsul.
Modul de lucru: se prelevează probe cu masa de 0,5 – 1,0 kg , se introduc în vase transparente şi
se tratează cu soluţii de gips şi fosfogips cu concentraţii crescânde între 1 – 10 g/l , în raport cu
concentraţia la care are loc colorarea coloizilor şi limpezirea soluţiei se stabileşte doza de
amendament prin extrapolarea rezultatelor la suprafaţa propusă.
Îmbunătăţirea texturii solului – este o lucrare costisitoare dar prezintă o importanţă deosebită
în lucrarea de ameliorare a solului , în urma acesteia are loc modificărea alcătuirii granulometrice
prin adăugarea de material terigen (argilă , nisip).
- terenuri nisipoase – textură nisipoasă şi nisipo-lutoasă , cantitatea de argilă <12%
- terenuri mlăştinoase – textură argiloasă sau argilo-lutoasă , conţinutul de argilă >45%
- textura reprezintă un criteriu important în alegerea speciei
-textura grosieră – are o permeabilitate mare pentru apă şi aer , afânare excesivă , coeziune
redusă , capacitate mică de reţinere a apei , capacitate mare de încălzire , conţinut redus în
substanţe nutritive şi humus , complex coloidal redus , fertilitate scăzută.
- textura fină – complex coloidal bogat , potenţial de fertilitate ridicat , regim aerohidric
defectos
Lucrările de ameliorare;
- lucrări de argilizare a solurilor nisipoase
- nisiparea solurilor cu textură fină + administrarea de material terigen corespunzător
Doza 10 – 30 dcm3 la groapa de plantare sau vatră , amestecat cu solul de la groapă , doza se
calculează în funcţie de bilanţul granulometric.

V·p1 + v·p2 = (V + v)·p3 unde:

V – volumul de sol care se analizează

p1 – procentul de argilă sau nisip al solului
v – volumul adausului terigen ce trebuie stabilit
p2 – procentul de argilă sau nisip al solului
p3 – procentul de argilă sau nisip dorit