Efortul şi succesul vor depăşi toate aşteptările dacă

energiile şi imaginaţiile oamenilor ar putea fi eliberate de

restricţii şi limitări." (Crawford H. Creenewalt)

ARGUMENT

Educaţia reprezintă un proces complex şi de durată, în cadrul căruia se realizează treptat,

prin forme instituţionalizate sau nu, profilul uman cerut de societatea dată în raport cu idealul
educativ al acesteia.
Educaţia este un proces prin intermediul căruia se mediază relaţii între individ şi societate.
Rolul şcolii este de a forma un individ capabil să participe la viaţa socială, să-şi asume
răspunderi sociale, să aibă iniţiative şi să fie responsabil pentru deciziile la care participă.
Educaţia este un proces de modelare şi automodelare a fiinţei umane în concordanţă cu
capacităţile sale interne şi cu cerinţele şi aşteptările sociale, astfel încât să se creeze, pentru
fiecare subiect, cea mai potrivită variantă de afirmare de sine.
Formarea omului este o sarcină complexă şi de înaltă răspundere, care trebuie realizată
fără rebuturi sau pierderi de valori umane. Îndeplinirea acestei misiuni nobile, cu dezideratul său
major de a ameliora progresiv capacitatea de adaptare a omului la cerinţele impuse de
complexitatea şi mobilitatea vieţii sociale, revine în primul rând şcolii, respectiv cadrelor
didactice. Psihologia şi pedagogia, alături de biologie, medicină, sociologie etc, acordă o atenţie
sporită optimizării adaptării omului la mediu. Rapiditatea cu care evoluează viaţa socio-culturală
contemporană face ca efortul omului în vederea acestei adaptări să devină din ce în ce mai
intens. Selectarea şi asimilarea continuă a informaţiilor, transferul de la o activitate la alta a
cunoştinţelor asimilate şi a deprinderilor formate, abilitatea de a lua cu promptitudine decizii
corecte, capacitatea de a evalua deciziile luate şi produsele rezultate din activităţile întreprinse,
iniţiativa şi independenţa gândirii, creativitatea, perseverenţa în învingerea dificultăţilor,
trebuinţa de autorealizare, stabilitatea emoţională optimă, capacitatea de autoreglare, ş.a. sunt
doar câteva din trăsăturile de personalitate indispensabile omului
ca element activ al societăţii. Absenţa sau diminuarea capacităţii de adaptare duce inevitabil la
multiplicarea eşecurilor şcolare, profesionale, sociale, familiale, la fenomene de inadaptare
şcolară, socio-profesională etc.
Formarea capacităţii de adaptare la diverse situaţii de viaţă este condiţionată, într-o mare
măsură, de găsirea modalităţilor optime de instruire şi de învăţare, în conformitate cu noile
cuceriri ale ştiinţei contemporane.
Posibilităţile mintale ale copilului sunt mai mari decât se crede în mod obişnuit, dar
evaluarea capacităţilor mintale genetice - fluide şi polivalente - este o sarcină dificilă în stadiul
actual de dezvoltare a ştiinţei. Potenţialităţile intelectuale se realizează în procesul activităţilor în
care este antrenat efectiv copilul. Metodologia activităţilor instructiv-educative, modul lor de
organizare pot favoriza sau, dimpotrivă, limita valorificarea deplină a posibilităţilor de
dezvoltare psihică de care dispune copilul. Perfecţionarea mijloacelor, a metodelor reale de
formare a personalităţii contribuie la ridicarea nivelului de dezvoltare mintală, afectivă şi morală
a copilului.
Personalitatea elevului este un sistem deschis care, în procesul formării sale, asimilează în
mod particular atât influenţele sociale, cât şi "cunoştinţele obiective" – valori intelectuale,
estetice etc, date în conştiinţa socială. Elevul stabileşte relaţii permanente nu numai cu lumea
naturală, ci şi cu mediul socio-cultural. Limba, ştiinţa, arta, tehnica ş.a. constituie izvoare ale
dezvoltării inteligenţei, afectivităţii, caracterului, într-un cuvânt ale dezvoltării personalităţii
umane. Copilul, păşind pe drumul ascendent al inserţiunii sale în universul socio-cultural al
adultului, învaţă modele, tipare de conduită, "luându-şi în stăpânire" propriile procese psihice.
Bineînţeles, cantitatea şi calitatea factorilor externi regimul de muncă, sistemul de cerinţe
instructiv-educative, metoda didactică, climatul emoţional al familiei şi al şcolii care beneficiază
copilul la vârstele mici influenţează formarea autoreglării -autocontrolului, organizării -
integrării, motivaţiei - orientării personalităţii sale la vârstele mai mari.
Dar care sunt modalităţile optime de conducere a influenţelor socio-culturale formative;
cum trebuie servite cunoştinţele pentru a asigura angajarea persoanei în activitatea de învăţare;
cum se pot mobiliza resursele afective şi cele motivaţional – propria voință a copilului, alături de
posibilităţile intelectuale, necesare în vederea asimilării influenţelor externe - iată o problemă
metodică fundamentală.
Cuceririle ştiinţifice actuale în domeniul psihopedagogiei relevă că dascălul nu mai este doar
o sursă de cunoştinţe, ci acestuia îi revine sarcina de a canaliza şi orienta realizarea optimă a
posibilităţilor de dezvoltare ale fiecărui elev, prin organizatrea şi individualizarea activităţilor
şcolare. Ineficacitatea învăţământului provine în mare măsură tocmai din nereuşita noastră în a
găsi o soluţie la problema pe care o pun deosebirile individuale: intelectuale, emoţionale, de ritm
de învăţare şi de uitare etc, dintre elevi.
Intrarea la școală marchează o cotitură însemnată în viaţa copilului, pe care, alături de el, o
resimte şi familia. Se realizează acum dorinţa puternică a preşcolarului de a deveni şcolar. Dacă
preşcolarul interpreteză doar imaginativ şi exterior rolul de elev, odată cu intrarea în şcoală el
ajunge într-o lume reală, organizată după reguli "serioase". În momentul intrării în clasa I copilul
începe o viaţă nouă, centrată pe învăţarea de tip şcolar, care constituie activitatea conducătoare a
alevului. "Bobocul", nedumerit încă de noutatea şi varietatea cerinţelor şcolare, urmează
întocmai indicaţiile adultului. Învăţarea se transformă pe neobservate, de la primul contact
"oficial" cu şcoala, într-o ocupaţie permanentă a elevului. Învăţarea şcolară, factor de cultură şi
civilizaţie, devine formă de existenţă şi criteriu de evaluare socială a elevului.
Şcoala se pregăteşte pentru primirea şi conducerea copilului pe drumul ascendent al
socializării şi al umanizării. Dar este oare el "pregătit" pentru activitatea şcolară? Conceperea
programului dezvoltării este necesară conducerii planificate a elevului, dar numai ea nu poate să
asigure caracterul eficient al activităţii instructiv - educative. Inteligenţa, afectivitatea,
atitudinea...se formează treptat, ca urmare a realizării posibilităţilor native, sub influenţa
mediului socio-cultural. Dar cum se transformă posibilităţile în realităţi psihologice? Există oare
o concordanţă între programul optim şi cel real al dezvoltării de la o vâtstă la alta, de la o clasă la
alta? Ce poate însuşi copilul la o anumită vârstă; care sunt limitele posibilităţilor sale; prin ce se
caracterizează "lumea" copilului? Programul adultului asigură oare dezvoltarea multilaterală şi
armonioasă a personalităţii în formare?
În procesul educaţiei sistematice, se pune problema efectelor activităţii instructiv -educative,
adică a naturii, a ritmului şi a intensităţii schimbărilor produse în procesele cognitive, afective şi
volitive, într-un cuvânt în structura personalităţii copilului. Deci, este necesară culegerea acestor
informaţii despre dezvoltarea elevului (informaţii inverse: profesor - elev), care să asigure
corijarea şi optimizarea conducerii procesului instructiv -educativ. Care sunt informaţiile inverse
utile în acest sens şi cum pot fi ele adunate? Majoritatea faptelor de conduită manifestate de elev
în mediul şcolar şi extraşcolar nu sunt informative fără o interpretare minimă a lor. Pentru a servi
drept puncte de reper în evaluarea şi în optimizarea influenţelor formative, conduitele elevului
trebuie să fie "citite", descifrate şi înţelese. Sensul faptelor brute se dezvăluie numai în urma
generalizării întâmplărilor particulare observate şi pătrunse de profesor. Semnificaţiile astfel
desprinse nu constituie adaosuri personale, subiective ale profesorului, ci legităţi care stau la
baza fenomenlor psihice implicate în adaptarea elevului la cerinţele mediului şcolar.
Reuşita şcolară – etichetată prin nota aplicată randamentului şcolar – este variabila complexă
care exprimă adaptabilitatea elevului la sarcinile şcolare. Învăţarea fiind activitatea conducătoare
la vârsta şcolară, reuşita / nereuşita elevului se evaluează în esenţă pe baza nivelului la care el
desfăşoară această activitate. Reuşita în învăţare, asemenea reuşitei în orice altă activitate,
suportă influenţa combinată a factorilor externi şi interni. Motivele învăţării, aptitudinile,
trăsăturile de personalitate ale elevului sunt cei mai importanţi factori interni – pe lângă vârsta,
sexul, dezvoltarea fizică, sănătatea elevului – în condiţionarea performanţei şcolare. Iar printre
cei externi amintim ca factori esenţiali formele de organizare a învăţământului, metodele de
predare, sistemul de cerinţe instructiv - educative, alături de pregătirea şi personalitatea
profesorului, familia, profesiunea părinţilor ş.a.
Coincidenţa între "capacităţile elevului" şi "exigenţele comportamentale ale sarcinii" are
drept criteriu succesul în activitatea şcolară.
Cadrul didactic îndrumă activitatea elevului, conducându-l pe drumul întortocheat, dar
ascendent, al formării personalităţii sale. Valoarea socială şi calitatea metodică a conducerii
pedagogice depind, pe de o parte, de cunoaşterea "naturii psihicului infantil", care îi permite
profesorului să formuleze aşteptări reale, adecvate posibilităţilor fiecărui elev în parte.
Necesitatea adaptării activităţii şcolare la particularităţile individuale ale elevului este
incontestabilă, ea permiţând optimizarea randamentului şcolar. Dar pe de altă parte, reuşita
şcolară a elevului nu poate fi înţeleasă de către profesor fără cunoşterea temeinică a cerinţelor
psihologice ale activităţii şcolare – la matematică, gramatică, geografie – pe care o conduce.
Astfel, profesorul trebuie să cunoască natura şi modul de desfăşurare a proceselor psihice
implicate în studierea obiectului şcolar produs de el. Riscăm să nu înţelegem natura dificultăţilor
de învăţare dacă nu ne punem întrebarea, de altfel dificilă: ce se petrece în "capul" elevului în
procesul asimilării cunoştinţelor "predate", care sunt operaţiile mintale implicate într-o anumită
activitate şcolară; cum se poate optimiza formarea şi mobilizarea operaţiilor şi funcţiilor psihice
responsabile, în parte, pentru reuşita şcolară a elevului?
Analiza psihologică a activităţii şcolare – a învăţarii citit-scrisului, aritmeticii etc. – permite
identificarea acelor capacităţi pe care trebuie să şi le formeze elevul pentru a se adapta cu succes
mediului şcolar. Conţinutul real al noţiunii de învăţare şcolară este foarte diferit de la o clasă la
alta şi de la un obiectiv de învăţământ la altul, cerinţele instructiv-educative fiind variabile în
funcţie de nivelul de şcolarizare al elevului (clasa), profilul şcolii etc. Activitatea şcolară de orice
fel implică însă învăţarea, care poate viza atât conţinuturi diferite (gramatical, literar, matematic,
tehnic etc), cât şi operaţii diferite, cum ar fi învăţarea unei poezii, a unor formule; analiza
gramaticală, literară;
compunerea, apoi rezolvarea de probleme etc. Repertoriul activităţilor şcolare poate fi, de
asemenea, mai mult sau mai puţin bogat. Uneori activitatea şcolară se limitează la învăţarea
verbală, alteori ea se îmbină în mod fericit cu acţiunile obiectuale etc.
Pedagogul nu rămâne pasiv faţă de randamentul elevilor săi. El este preocupat în permanenţă
atât de "elevul slab" , cât şi de "elevul bun" la învăţătură. Dar în aceste situaţii extreme,
profesorului îi revin sarcini didactico-metodice de natură diferită. Realizarea lor vizează o
asemenea reglare a activităţii şcolare, care să respecte individualitatea şi autonomia elevilor în
cauză. Se ştie că în timp ce elevul cu aptitudini matematice, literare, artistice etc. mai dezvoltate
îşi poate însuşi matematica sau literatura chiar şi de la un profesor cu o competenţă pedagogică -
didactică mai redusă, reuşita şcolară a celui cu aptitudini slabe depinde într-o mare măsură de
pregătirea şi măiestria pedagogică a profesorului. Profesorul adoptă modul şi "distanţa" optimă
de reglare în funcţie de rezonanţa cognitivă şi afectivă a elevului faţă de sarcina şcolară.
Arta pedagogică a învăţătorului îi permite, ca în procesul de învăţământ, să alterneze, la
nevoie, fazele structurate unitar cu cele structurate diferenţiat, în funcţie de individualitatea
elevului.
Dorinţa şi priceperea cadrului didactic de a înţelege bucuriile şi necazurile, succesele şi
insuccesele, posibilităţile intelectuale şi incapacităţile elevului prin prisma particularităţilor
psihice de vârstă sunt acele condiţii care conferă fiecărei situaţii şcolare un caracter inedit.
O temă importantă şi complexă a învăţământului românesc este aceea a asigurării motivației
pentru învățare a elevilor şi a evitării pierderilor şcolare.
 Aspectul negativ al reuşitei la învăţătură, adică insuccesul şcolar, inadaptarea elevului în
raport cu cerinţele de învăţare, intră şi în preocupările neuropsihiatriei, atunci când întâlnim
cazuri de imaturitate şcolară, pseudodebilitate sau debilitate mintală autentică, elevi cu
instabilitate psihomotorie sau emoţională, cu tulburări de conduită etc.
Şcoala trebuie să pregătească şi să asigure reuşita şcolară a elevului, să combată şi să
prevină efectiv, şi nu numai formal, pierderile şcolare.
Astfel, în această lucrare mi-am propus să schiţez câteva preocupări pentru ridicarea calităţii
şi eficienţei învăţării, să identific factorii reuşitei şcolare, cauzele eşecului şcolar şi posibilităţile
de prevenire şi înlăturare a eşecului şcolar, punând accentul pe importanța tratării diferențiate a
elevilor în procesul de învățare.
Factorii intelectuali nu explică decât parţial rezultatele şcolare, ceea ce denotă că, la o bună
parte din elevi, reuşita şcolară slabă se datorează în primul rând unor factori nonintelectuali, cum
ar fi:

instabilitatea emoţională accentuată, motivaţia slabă, atitudinea negativă sau alte împrejurări
nefavorabile de ordin psiho- social (familial sau pedagogic).
Aceasta înseamnă că eşecul şcolar al elevilor în cauză poate fi evitat prin practicarea unor
metode pedagogice active şi individualizate, în raport cu profilul psihologic al "elevilor slabi" la
unele obiecte.
Creând situaţii de învăţare adecvate fiecărui copil în parte se valorifică la maximum
potenţialul de care dispune.
Idealul educaţional al şcolii româneşti îl reprezintă dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane în formarea personalităţii autonome şi creative.
Pentru a forma personalitatea autonomă şi creativă şi a dezvolta individualitatea ce susţine
ideea de diminuare a pierderilor de valori umane, e necesar ca instruirea să fie personalizată,
deoarece mutaţiile profunde şi complexe ce caracterizează dinamica socială actuală aduc o serie
de provocări în faţa educaţiei.