Efectele obligațiilor în dreptul Roman

,,Cunoaşterea legilor nu înseamnă posedarea cuvintelor, ci cunoaşterea efectelor şi

virtualităţilor acestora.’’
- Dig. I.3.17
1. Introducere.

Mult timp un element major al studiilor clasice, examinarea legilor vechilor romani a dobândit
impuls în ultimii ani, pe măsură ce activitatea interdisciplinară în studiile juridice s-a răspândit. Au apărut
două probleme care rezultă, pe de o parte, legile romane ca realizări intelectuale și artefacte istorice, iar pe
de altă parte cu privire la modul în care ar trebui să conceptualizăm dreptul roman.
Dreptul roman nu ar trebui izolat de contextul istoric în care au fost generate normele sale; adică
acceptarea unei nevoi de „istoricizare” a dreptului roman, mai degrabă decât de a-l trata numai ca o
realizare autonomă intelectuală. Ca domeniu de studiu, arată o afinitate crescândă față de istoria socială.
Într-o anumită măsură, această transformare este paralelă cu evoluțiile din alte domenii ale istoriei
juridice, dar a apărut, în niciun caz, grație unei serii importante de reforme în Europa de-a lungul axei
timpului.

2. Obligația
Obligația1 este legătura de drept ce unește creditorul2 de debitor. În calitate de legătură de drept, ea
poate să fie obiectul unei sancțiuni statale: această legătură nu este numai morală, ca în obligațiile
naturale3. Mai precis, există obligație atunci când o persoană (creditorul) poate cere, juridic, de la alta
(debitorul), o prestație concret determinată.
În practică, orice obligație are deci un obiect care-i este special (să furnizeze cutare lucru, de
exemplu) și executarea sa, care nu este datorată decât de către debitor și nu poate fi cerută decât de către
creanțier.
Prin acest dublu aspect, în special, ea se opune ,,îndatoririi” ce constă într-o prescriere de
comportament destul de vagă ( o ,,atitudine” ce trebuie avută: să fii diligent, să u faci rău etc.) ce-i revine
fiecăruia, cu diverse nuanțe, conform statutului său social, și de care toți se prevala.
Această diferență de natură antrenează o diferență de regim. De exemplu, o îndatorire nu este
susceptibilă de a figuvernată de reguli proprii obligațiilor (regimul obligațiilor).
Deoarece este legat, debitorul trebuie astfel să facă ceva pentru creditor sau să-i remită ceva.
De exemplu, în vânzare, obligația cumpărătorului este aceea de a-i vărsa prețul vânzătorului; obligația
vânzătorului este aceea de a-i preda lucrul vândut cumpărătorului. În cadrul obligației există deci, în
același timp, un aspect pasiv, datoria ce apasă asupra debitorului, și un aspect activ, creanța al cărei titular
este creditorul. Din nou apare opoziția cu îndatorirea: obligația, în mod normal apreciabilă în bani,
figurează în pasivul patrimonial debitorului și în activul patrimoniului creditorului; în schimb, îndatorirea
nu este, în sine, un element al patrimoniului. Tocmai încălcarea îndatoririi este aceea care face să se nască
o obligație, în general o datorie de reparație în profitul victimei. Această distincție între îndatorire și
obligație, oricât de utilă ar fi îmbracă haina unei surse de confunzii.
La Roma, obligația era un raport între două persoane, care, în dreptul primitiv, consta într-o
supunere fizică și magică. Încet, încet, ea a devenit o valoarea patrimonialp, un lucru incorporal
susceptibil de a fi perceput în el însuși și apt să circule.
Din această cauză, noțiunea modernă de obligație își păstrează trăsăturile antice. Ea rămâne
caracterizată de puterea de constrângere legaă cu care investește creditorul împotriva debitorului relativ la

1
Etimologie: din lat. Obligo, are= a obliga, el însuși derivat din ligo, are= a lega +ob = în vederea sa.
2
Etimologie: din lat. Credo, ere = a crede. Creditorul crede (ăi acordă credit) ăn debitorul său.
3
Acea obligatie pentru a carei executare creditorul nu are la dispozitie mijloace juridice ofensive.
lucrul promis: obligatio est juris vinculum quo necessitate astringimur alicujus solvendae rei, secundu,
nostrae civitatis jura4.
3. Efectele obligațiilor
Prin executarea obligațiilor se înțelege în mod normal efectul obligaţiilor consta în executarea acesteia
de către debitor (care face sau nu face ceva) în favoarea creditorului. Este vorba de un act voluntar, pe
care de obicei debitorul îl executa de bună voie. În cazul când refuză totuşi executarea, creditorul are la
dispoziţie un mijloc de constrângere pentru a obţine executarea: îl va urmări şi va obţine executarea
obligaţiei pe calea unei acţiuni. Aceasta reprezenta efectul accidental, în extremis al obligaţiei. Efectul
accidental al obligaţiunilor consta în dreptul creditorului de a obţine daune interese (despăgubiri) atunci
când obligaţia nu este executata sau este executata cu întârziere. 1. Efectul normal al obligaţiunilor
Este executarea obligaţiunii însăşi. În acest sens trebuie avut în vedere:
a) Modul de executare: are loc în conformitate cu procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţa de
condamnare pe care o executa
b) Obiectul executării: executarea fiind pecuniară între obiectul obligaţiei şi cel în care se face executarea
exista deosebire. Executarea purta asupra unei sume de bani şi numai indirect, prin anumite acţiuni, se
ajungea la executarea în natură.
c) Locul executării obligaţiilor: este locul prevăzut în contract. În lipsă de prevedere, este locul unde
creditorul poate intenta acţiunea, potrivit regulilor de competenţă.
d) Persoanele care participă la executare. În acest sens trebuie observat dacă cel obligat era sui juris sau
alieni juris.
Ipoteza obligatul sui juris survine în trei cazuri:
- în cazul în care chiar sui juris participa la contract;
- în cazul în care la contract lua parte un sclav sau o persoana de sub puterea lui sui juris;
- la contract lua parte o persoana cel reprezenta pe sui juris.
Ultimele două ipoteze necesită o serie de precizări: Când se obliga cineva aflat sub puterea lui
pater familis. Pater familis putea deveni creditor prin cei aflaţi sub puterea sa – liberi sau sclavi –
deoarece se considera că tatăl a vorbit prin persoana fiului.
Dacă în dreptul vechi nu era posibil acest lucru, mai târziu necesităţile comerţului au dus la
crearea acestui procedeu pe baza căruia fiul sau sclavul puteau să-l facă pe pater familis nu numai
creditor, dar şi debitor. Pretorul a creat anumite acţiuni (5 la număr) in interesul negustorilor.
Acestea au purtat denumirea actiones adjecticiae, qualitatis, expresie care aparţine comentatorilor
posteriori ai dreptului roman.
Sunt acţiuni alăturate pentru ca fiul obliga pe P.F. (potrivit dreptului pretorian) dar se obliga şi pe
el în acelaşi timp (potrivit dreptului civil). Creditorul avea astfel 2 debitori.
3.1. Executarea obligaţiilor
Așadar, consecința obligaţiei constă în punerea în executare al acesteia.
Este firesc ca numai prin executarea conformă a obligaţiei de către debitor, creditorul având
dreptul la urmărirea creanței, prestației debitorului să îşi poată valorifica nemijlocit dreptul de creanţă.
În dreptul roman a operat principiul relativităţii efectelor contractului, afirmat în termeni energici
și celebri de dreptul roman ,,res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest5”.
Principiul a fost mult timp considerat ca un adevăr evident: fiecare se ocupa de afacerile sale, nu
de ale celorlalți;6 sau, cu alte cuvinte, deoarece nu ești legat decât pentru că ai vrut-o, nu ești creditor sau
debitor decât dacă ai vrut-o.
Acest principiu nu face decât să pară ca o expresie necesară ce se impunea riguros; în realitate, el
era dependent de o civilizație individualistă.

4
Institutele lui Justinian, Cartea III, titlul XIII, ,, Obligația este o legătură de drept care ne constrânge, conform
dreptului cetății, la necesitatea de a plăti (solvendae) un lucru”.
5
contractele încheiate între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora
6
R. David, Les contrats en droit anglais, 1973, p. 361
În aceste împrejurări, orice convenție producea efecte doar între părţi.
În dreptul roman, prin părți contractante se aveau în vedere:
 persoanele care au convenit la încheierea contractului;
 moştenitorii părților contractului;
 creditorii chirografari7.

Acest principiu al relativităţii efectelor contractului, s-au desprins alte trei principii în dreptul roman:
 principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
 principiul nulităţii promisiunii pentru altul;
 nereprezentării în contracte.

A. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

Nemo alteri stipulari...
La origine, stipulația pentru altul era interzisă, din trei motive.
Mai întâi, un principiu fundamenta, personalitatea efectelor contractului: drepturile și obligațiile nu
puteau exista decât între contractanți, ele nu puteau avea nici o consecința asupra terților.
În vechiul drept roman, raporturile contractuale se legau într-un mediu închis, în care creditorul și
debitorul se cunoșteau prin relații de familie sau de prietenie: calitățile personale ale unuia și ale
celuilalt constituiau deci elemente determinante ale contractului; nu se putea concepe ca ele să
producă efece asupra unui terț.
În al doilea rând, contractul era formalist și nu putea lega decât persoanele ce au îndeplinit
formalitățile rituale.
În al treilea rând, stipulantul nu părea să aibă nici un interes ca promitentul să se angajeze față de
altul; acolo unde nu există interes, nu există acțiune; acolo unde nu există acțiune, nu există drept.
Astfel, Roma, care a avut dificultăți în a face reprezentarea să producă efecte și, cu atât mai mult,
să admită cesiunea de creanțe și de datorii, putea, cu atât mai puțin, să recunoască stipulația pentru
altul: nemo alteri stipulari potest ( nu se putea stipula pentru altul).
Așadar, obligația în dreptul roman era esențialmente o legătură personală și formalistă, prin
urmare netransmisibilă atât în aspectul său activ (creanța), cât și pasiv (datoria).
Această netransmisibilitate a fost eliminată în etape. Mai întâi, pentru transmiterea pentru cauză de
moarte: continuarea persoanei defunctului a afost ideeea care a justificat transmiterea la moștenitor a
obligațiilor defunctului, active și pasive, cu excepția cazului în care erau viagere.
Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.
Stipulaţiunea obişnuită urmează să-şi producă efectele între părţile care au încheiat-o.
Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus “Promiţi să-mi dai 1000 de sesterţi?” Secundus
răspunde: “Promit”.
Acest contract produce efecte între părţi.
Dar stipulaţiunea pentru altul urmează să producă efecte pentru o terţă persoană, care nu a
participat la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus: “Promiţi să îi dai
1000 de sesterţi lui Tertius?” Secundus răspunde “Promit”.
Stipulaţiunea este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius.
Faţă de Primus este nulă întrucât nu are nici un interes ca plata să fie făcută, iar faţă de Tertius este
nulă întrucât nu a participat la încheierea actului.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, «nemo alteri stipular potest», se aplică tuturor
contractelor şi trebuie înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul.

B. Nulitatea promisiunii pentru altul

7
Persoană care deține un drept de creditor pe baza unui act sub semnătură privată.
 Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în principiul „nemo alienum factum
promitere potest” (nimeni nu poate promite fapta altuia).
Promisiunea pentru altul era interzisă. Nu se putea, în general, să se angajeze în nume propriu o
persoană decât pentru sine însuși; nu-l putea angaja pe altul printr-un contract. Ceea ce poate fi spus în alți
termeni: nimei nu poate deveni debitor printr-un contract, dacă nu a consimțit la aceasta.
La promisiunea pentru fapta altuia, Persoana X îi promite lui Persoana Y că Persoana Z îi va da
500 de arginti. O asemenea promisiune este nulă faţă de Persoana X, întrucât nu a promis fapta sa, dar
este nulă şi faţă de Persoana Z, deoarece nu a participat la încheierea actului.
Consecinţa este că Persoana Y nu are acţiune nici împotriva Persoanei Z.

B. Nereprezentarea în contracte
Din clipa în care Roma a încetat să mai fie o mică localitate rurală și a cunoscut o activitate
comercială, s-a impus necesitatea intermediarilor pentru încheierea actelor juridice.
Dreptul roman a avut mari dificultăți în a admite ca debitorul să fie o altă persoană decât aceea cu care
creditorul se angajase, căci obligația avea atunci caracter personal și actul juridic era cel mai adesea
supus unui formalism ritual.
În consecință, reprezentarea nu era realizata decât prin expedienți, precum mandatul în care
intermediarul rămânea ținut față de operațiunea încheiată în contul altuia, ceea ce utlerios s-a numit
reprezentare imperfectă.
Prin reprezentarea în contract înţelegem acel sistem juridic în virtutea căruia un pater familias se
obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias.
Acel pater familias care dădea o împuternicire altui pater familias în vederea executării unui
contract se numeşte reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia poartă
denumirea de reprezentant.
În funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract poate fi:
 perfectă;
 imperfectă.

În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se

produc asupra reprezentatului.
Deşi contractul este încheiat de către reprezentant, reprezentatul va deveni creditor sau debitor.

În cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături de reprezentant.

În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate fi:
 activă
 pasivă.

Așadar, atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea este
activă, iar ,per a contrario, în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de debitor,
reprezentarea este pasivă.
Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că în cazul reprezentării imperfecte,
reprezentatul se obligă alături de reprezentant. În schimb, reprezentarea perfectă poate fi pasivă sau
activă.
În dreptul roman nu s-a admis sistemul reprezentării, căci ar fi contrazis principiul relativităţii
efectelor contractului.
Astfel, în cazul în care un pater familias împuternicea pe un alt pater familias să încheie un
contract, cel împuternicit devenea titularul drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din acel act.

Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, când aceeaşi persoană trebuia să fie în acelaşi moment
în locuri diferite, principiul nereprezentaţiunii devine anacronic. Treptat, romanii admit numai
reprezentaţiunea imperfectă, pentru ca apoi să admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentaţiunea perfectă;
cu toate acestea, nici în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, reprezentaţiunea în contracte nu a
devenit regulă generală.

C. Reprezentaţiunea imperfectă
Sistemul reprezentaţiunii imperfecte a fost introdus de către pretor pentru anumite cazuri şi apoi
generalizat printr-o inovaţie a jurisprudenţei. Potrivit acestui sistem, terţul creditor putea intenta împotriva
reprezentantului actio quasi institoria (agent intermediar), cu toate că actul fusese încheiat de
reprezentant.
În acest stadiu, reprezentarea era admisă numai în contractele prin care reprezentantul se obligă
faţă de terţa persoană; drepturile de creanţă erau dobândite numai de către reprezentant. Pe de altă parte,
reprezentantul se obligă alături de reprezentat, aşa încât terţul avea doi debitori. Creditorul putea să-l
urmărească fie pe reprezentant prin acţiunea directă, fie pe reprezentat prin acţiunea utilă, quasi institoria.
Reprezentaţiunea perfectă
Romanii au admis reprezentaţiunea perfectă numai pentru anumite cazuri :
- reprezentaţiunea perfectă activă a fost admisă pentru cazul reprezentantului insolvabil.
- reprezentaţiunea perfectă activă şi pasivă a fost admisă pentru contractul de împrumut în vederea
consumaţiunii (mutuum).
- reprezentaţiunea perfectă pasivă a fost admisă în relaţiile dintre tutore şi pupil.

D. Acţiunile cu caracter alăturat

În condiţiile avântului economic pe care l-a cunoscut societatea romană în epoca clasică, pretorul a
elaborat o tehnică juridică, prin care fiul de familie se putea obliga în nume propriu, obligându-l în acelaşi
timp şi pe pater familias.
În epoca veche, fiii de familie şi sclavii puteau încheia numai acele acte prin care făceau mai bună
situaţia lui pater familias şi numai împrumutând capacitatea şefului de familie.
Odată cu "revoluţia economică" de la sfârşitul republicii, ritmul operaţiunilor juridice sporeşte, iar
contractele devin bilaterale; creditorul este în acelaşi timp şi debitor. Faţă de noua fizionomie a
contractelor, vechile principii nu s-au mai putut aplica.
În scopul soluţionării contradicţiei ivite între principiile generale şi fizionomia contractelor,
pretorul a creat acţiunile cu caracter alăturat. Aşadar, din momentul încheierii contractului de către fiul de
familie, creditorul are doi debitori:
 fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil
 pater familias, obligat potrivit dreptului pretorian.

Creditorul poate intenta fie acţiune directă împotriva fiului de familie, fie acţiunea cu caracter
alăturat împotriva lui pater familias.
Acţiunile cu caracter alăturat create de către pretor au fost:
 actio quod iussu (acţiune în baza unei declaraţii speciale)
 actio exercitoria
 actio institoria
 actio de peculio et de în rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la îmbogăţire)
 actio tributoria (acţiune în repartizare

E. Sistemul noxalităţii şi sistemul acţiunilor noxale

Dacă în materie contractuală, capacitatea de a se obliga a persoanelor alieni iuris este mai
restrânsă decât cea a persoanelor sui juris, în materie delictuală fiul şi sclavul au capacitate deplină şi
răspund în numele propriu.
Cu toate acestea, întrucât persoanele alieni iuris nu au bunuri proprii, răspunderea lor are loc în
condiţii speciale.
 Această răspundere s-a desfăşurat în cadrul a două sisteme distincte:
 sistemul noxalităţii;
 sistemul acţiunilor noxale.

Potrivit sistemului noxalităţii, dacă fiul de familie sau sclavul comiteau un delict, pater familias
avea două posibilităţi:
 putea să-l abandoneze în mâinile victimei, în vederea exercitării dreptului de răzbunare;
 putea să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o sumă de bani, ca echivalent al dreptului
de răzbunare.

Aşadar, în sistemul noxalităţii, pater familias avea de ales între abandonul delincventului în
mâinile victimei şi plata unei sume de bani.

F. Sistemul acţiunilor noxale a fost creat cu scopul de a i se da lui pater familias posibilitatea de
a dovedi nevinovăţia persoanei alieni iuris. Acţiunea noxală trebuia intentată de către presupusa victimă,
pentru a se vedea dacă pater familias intenţionează sau nu să-l apere pe delincvent. Dacă pater familias
accepta să se judece şi câştiga procesul, fiul de familie rămânea sub puterea sa. Dacă, însă, pater familias
pierdea procesul, avea de ales între abandonul noxal şi plata unei sume de bani (ca şi în sistemul
noxalităţii).
Condiţiile de intentare a acţiunilor noxale:
a) Acţiunile noxale se puteau intenta atunci când o persoană alieni iuris comitea un delict privat, întrucât
numai delictele private puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
b) Acţiunea noxală era intentată cu succes numai împotriva acelui pater familias care îl avea sub puterea
sa pe delincvent în momentul lui litis contestatio. Dacă în intervalul de timp cuprins între comiterea
delictului şi
momentul lui litis contestatio, delincventul trecea sub o altă putere, victim trebuia să-l cheme în justiţie pe
noul pater familias.
Cu alte cuvinte, delictul îl urmează pe delincvent - noxa căput sequitur.
c) Acţiunea noxală nu putea fi intentată de către cel ce l-a avut pe delincvent sub puterea sa.

3.2. Neexecutarea obligaţiilor

Efectul normal al obligaţiei constă în executarea ei, pentru că titularul creanţei să-şi poată
valorifica dreptul.
Neexecutarea obligaţiei constituie un efect accidental al acesteia.
În cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun unele probleme în legătură cu răspunderea sa.
Pentru a determina natura şi limitele răspunderii, trebuie să cercetăm împrejurările care au dus la
neexecutarea obligaţiilor şi, în primul rând, atitudinea subiectivă a debitorului.
Dacă obligaţia nu a fost executată din vina debitorului, acesta trebuie să plătească anumite daune,
care se stabilesc fie de către judecător (daune interese judecătoreşti), fie prin convenţia părţilor (daune
interese convenţionale).
Pentru a fixa cazurile şi condiţiile răspunderii pentru neexecutare, vom înfăţişa figurile juridice pe
care romanii le-au creat în această materie: cazul fortuit, forţa majoră, culpa, dolul, mora şi custodia.

A. Cazul fortuit
Reprezintă evenimentul neprevăzut care intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului
datorat, făcând imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a luat măsurile obişnuite
de pază.
De esenţa cazului fortuit este faptul că el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri excepţionale de
pază, măsuri la care, însă, nu este obligat.
În principiu, intervenţia cazului fortuit îl eliberează pe debitor de răspundere.
 B. Forţa majoră
Forța majoră nu poate constitui cauză de exonerare de răspundere decât dacă prezintă trei caractere:
exterioritate, imprevizibilitate și mai ales irezistibilitate.
Condiția de exterioritate este mai acută în răspunderea delictuală decât în răspunderea contractuală.
Ceea ce semnifică faptul că viciile interne ale lucrului nu sunt evenimente de forță majoră.
Imprevizibilitatea este, ca în răspunderea contractuală, marcată de relativitate; un eveniment nu
constituie forță majoră decât dacă este în mod normal imprevizibil, ceea ce face ca totul să fie un caz de
speță.
Particularismul răspunderii delictuale ține de faptul că imprevizibilitatea se apreciază în momentul în
care se produce fapta prejudiciabilă ( în timp ce în răspunderea contractuală trebuie să te plasezi la data
contractului și să se țină cont de calitățile persoanel aparente ale debitorului, deoarece în funcție de ele s-a
angajat creditorul).
Ulpian definește forța majoră (vis maior sau major) ca fiind orice putere la care nu se poate rezista.
Pentru ca forța majoră să poată scuti de daune pe debitorul care nu și-a executat benevol obligația sa,
ea trebuie să fie un eveniment pe care voința sa nu a putut să îl prevadă, nici să poate să impiedice.
Pe lângă acest lucru tot Ulpian face diferența între cazul fortuit și forța majoră, ca fiind orice
eveniment pe care prudența umană nu poate să-l prevadă: fortuitos casus quos nullum hummum consilium
providere potest. De aceea, Vinnius definește cazul fortuit : omne quod humano captu pravideri non
potest, neccui prorrisio potest resisti.8
Este evenimentul de nestăbilit care face imposibilă executarea obligaţiei de către debitor (de
exemplu, un cutremur, o inundaţie). Forţa majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri de pază ar fi luat
debitorul. De aceea, în cazul intervenţiei forţei majore, debitorul va fi întotdeauna exonerat de răspundere.
Așadar, cazul fortuit, se înțelege orice eveniment provenit fie de la natură, fie de la om, fie de la
un lucru, pe care prodența umană nu poate să-l prevadă, și căruia, dacă el a fost prevăzut, nu se poate
rezista.

C. Culpă
Culpa este mai întâi o noțiune morală, sesizata prin evidență, imediat resimțită de toți, cu excepția
cazurilor limită sau penru cunoștiințele chinuite. Nu este ușor să o definim, chiar dacă juriștii au încercat
mereu. De exemplu, spre secolul al VIII-lea, canoniștii irandezi făcuseră, cu ritualuri minuțioase, cu o
mare impudoare, probabil nevinovată, lista tuturor păcatelor posibile.
Alunecând pe axa timpului mai jos, în secolul al III-lea î.Chr, ne este arătată un sistem al
romanilor, care enumera o serie de delicte speciale: rapina (furt însoțit de violență), furtum (furt simplu),
damnum injuria datum ( daună ilicită cauzată bunurilor). Aceasta din urmă a avut un destin particular,
deoarece, fiind enunțat prin legea obținută de plebe contra patricienilor, prin care s-a reglementata
daunele cauzate de acela care rănise sau omorâse un anumal sau deteriorase un lucru- lex Aquilia, a servit
apoi drept bază unei teorii generale a culpei.
Prin Legea Aquillia se subliniază faptul că ,,o culpă foarte lejeră este suficientă”.
Pentru ca o faptă să fie ilicită, nu este necesar ca ea să fie formal ilegală, adică expres interzisă de
un text, ceea ce constituie o importantă diferență față de dreptul penal dominat de principiul legalității
delictelor: nullum crimen sine lege- nici o infracțiune fără text, acest lucru îl face și legea Aquillia.
Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub forma intenţiei, neglijenţei sau neîndemânării.
Romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală.

8
L. 2 &7, Dig. 50, 8, De administratione
1. Culpa delictuală- presupune o acţiune, un fapt, comis fie din greaşeală, fie cu intenţia de a produce o
pagubă. Rezultă că ceea ce ţine de esenţa culpei delictuale este provocarea unei pagube prin acţiune,
aşa încât, în această materie, nu se pune problema răspunderii pentru omisiuni. Mai mult, până la
comiterea faptei delictuale, între părţi nu exista vreo legătură juridică, obligaţia urmând să se nască
după comiterea delictului.

2. Culpa contractuală este neglijenţa sau neîndemânarea, obligațiilor asumate de parte printr-un
contract încheiat, celui care s-a obligat prin contract.
Dacă în perioada de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul executării, debitorul
provoacă dispariţia lucrului prin acţiunile sau printr-o abținere, neglijente ori neîndemânatice, va fi găsit
în culpă şi va fi obligat la plata de daune interese. 9
Pe cale de consecință, în materie contractuală, debitorul răspunde atât pentru acţiunile, cât şi
pentru omisiunile sale.
Justinian, a făcut distincţie între culpa lată şi culpa levis :
 culpa lată este o vină grosolană
 culpa levis este o vină uşoară.

În funcţie de aprecierea vinovăţiei, culpa levis poate fi de două feluri: in concreto şi in abstracto.
a. culpa levis în concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se apreciază în funcţie de
felul în care se comportă, în general, cu bunurile sale.
b. culpa levis în abstracto, comportamentul debitorului faţă de lucrul datorat se compară cu cel al
unui bonus vir, un bun administrator. Aşadar, la aprecierea în abstracto a culpei, debitorul
neglijent va fi totdeauna în culpă, deoarece un bun administrator nu este neglijent.

D. Dolul
Dolul reprezintă o manevră ce are drept scop și drept rezultat să îșele consimțământul unei părți.
El constituie, din partea autorului său, o culpă; aceasta reprezintă ideea pe care și-o făcea dreptul
roman despre el, unde acțiunile născute din dol aveau drept obiect să reprime actele necinstite.
Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului
datorat.
Așadar, dolul nu este decât o formă a vinovăţiei debitorului obligat printr-un contract, ca şi culpa.
Dar, spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei debitorului care se manifestă prin intenţie
directă, ceea ce înseamnă că debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat.
Datorită acestui fapt, debitorul o să răspundă pentru dol în toate contractele, şi atunci când
urmează să primească un preţ (când urmăreşte un interes) şi atunci când nu urmăreşte un interes, pe când
debitorul ce se face vinovat de culpă, va răspunde numai în acele contracte în care are un interes.
Ca atare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.
E. Mora
Se manifestă sub două forme:
 mora debitoris (întârzierea debitorului);
Prin întârzierea10 debitorului se ridică dificultăți care, oricât de clasice ar fi, ea subzistă și astăzi. Ea
reprezintă o invitație solemnă de a executa adresată debitorului, manifestând voința creditorului de a
refuza să aștepte mai mult timp.
Ea produce două consecințe legate de neexecutarea a cărei constatare o asigură: ea permite
creditorului să obțină daune-interese, și, a doua, pune lucrul în riscul debitorului.
 mora creditoris (întârzierea creditorului).

9
Drept roman - note de curs - conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti, universitatea ..Hyperion din
București
10
Etimologie: din lat. Mora, ae = întârziere. Punere în întârziere stigmatizează întârzierea debitorului.
 Creditorul este în întârziere, când refuză pe nedrept de a primi prestația oferită conform obligației
debitorului, sau când face cu neputință executarea acestei obligațiuni, neaflându-se, bună oară, la locul
convenit pentru executarea ei.11
Creditorul este, în general, pus în întârziere printr-o somație.
Pe cale de consecință, întârzierea (mora) presupune o culpă comisă fie de creditor (mora creditoris rel
accipiendi), fie de debitor (mora debitoris rel solvendi)

a) Mora debitoris presupune întrunirea a două condiţii:

- întârzierea vinovată a debitorului
- o somaţie de plată din partea creditorului.
În dreptul feudal şi, mai apoi, în unele coduri burgheze, s-a introdus regulă dies interpellat pro homine
(termenul îl somează pe debitor).
Cu punerea în întârziere a debitorului, obligaţia se perpetuează -perpetuatio obligationis-, în
sensul că debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu alte cuvinte, răspunderea sa devine obiectivă.

b) Mora creditoris constă în refuzul nemotivat al creditorului de a primi plată care i se oferă de către
debitor.
După refuzul creditorului de a primi plata, debitorul nu mai răspunde pentru culpa să, dar continuă să
răspundă pentru dol. În acelaşi timp, debitorul are dreptul să pretindă despăgubiri pentru cheltuielile
făcute în vederea conservării lucrului, după cum are şi dreptul de a-l abandona.
În fine, mora creditoris stinge efectele morei debitoris.
La romani, de câte ori obligația era pură și simplă și fără termen, debitorul nu era constituit în
întârziere decât printr-o interpretare provenită din partea creditorului mora ex persona fiebat.
Cât pentru cazul în care obligația era cu termen, chestiunea de a se ști dacă expirarea termenului
pune pe debitor în întârziere, a fost foarte controversată. Simpla expirare a termenului face ca clauza
penală să devină exigibilă, dar nu pune însă pe debitor in mora.
În adevăr, Marcianus, fără a distinge intre obligațiile cu termen și cele fără termen zice formal în
L. 32, Dig. 22, 1, că nu există întârziere fără interpetare : ,, Mora fieri intelligitur non ex re, sed ex
perona, id est, si interpellatus opportune loco, non solcerit”.
Apoi, din L. 49, &3, Dig. 45, 1, De verb. Oblig, rezultă că debitorul, care are termen, nu este în
întârziere, dacă el nu a fost interpelat înainte de termen, de unde și consecința că o interpretare este
necesară pentru ca el să fie pus în întâriziere: ,, Si promissor hominis ante diem in quem promiserat,
interpellatus sit, et serrus decesserit, non ridetur per eum stetisse.” Cât pentru L. 114, Dig. 45, 1 De verb.
Oblig., invocată de partisanții sistemului contrar, adică a întârzierii re ipsa, ea vine din contra în favoarea
păreri, pentru că cuvintele care se văd în această lege ,, per debitorem steterit”, înseamnă că debitorul a
fost interpetat, după cum cuvintele ,, per creditorem steterit” înseamnă că s-a făcut ofertă creditorului.

F. Custodia
Custodia este o formă specială de răspundere, caracterizată prin aceea că nu se ţine cont de
atitudinea subiectivă a debitorului.
Debitorul ţinut să răspundă pentru custodia trebuie să plătească daune interese, chiar dacă lucrul
piere fără vină să; totuşi, debitorul nu răspunde pentru forţa majoră, ci numai pentru cazul fortuit. Dreptul
clasic a cunoscut numeroase cazuri de răspundere pentru custodia, prevăzute de lege sau de convenţia
părţilor. Menţionăm în acest sens răspunderea corăbierilor sau a hangiilor.12

G. Sancţiunea neexecutării obligaţiei

11
Drept roman - note de curs - conf. Univ. Dr. Ionescu mircea felix melineşti, universitatea ..hyperion din bucurești
12
G. Dumitriu – curs de drept roman, bucureşti, 1948
 Dacă debitorul este în culpă, dacă a comis un dol, dacă este pus în întârziere, dacă s-a obligat
pentru custodia şi nu-şi execută obligaţia, trebuie să plătească daune-interese.
Suma de bani la care judecătorul îl condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este
desemnată prin expresia “daune-interese judecătoreşti”.
La acţiunile care sancţionează obligaţia de facere, judecătorul are în vedere atât paguba efectivă
suferită de creditor (damnum), precum şi câştigul de care a fost privat prin neexecutare (lucrum).
Pornindu-se de la cei doi termeni, au fost create mai târziu expresiile damnum emergens (pagubă care se
arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte).
Uneori părţile încheiau o stipulaţio poene, prin care fixau valoarea despăgubirii pe care debitorul
trebuia să o plătească, dacă nu executa obligaţia izvorâtă din stipulaţia principală.13

Bibliografie:
Cărți. Tratate. Monografii.
1. Drept privat roman lect. Dr.Gheorghe teodor, Universitatea „Dunărea de jos” Galaţi
2. Drept roman - note de curs - conf. Univ. Dr. Ionescu mircea felix melineşti, universitatea ..hyperion
din bucurești
3. G. Dumitriu – Curs de drept roman, Bucureşti, 1948.
4. E. Molcut – Drept privat roman, Bucuresti, 2010.
5. D. Oancea – Introducere in dreptul roman, Bucuresti, 2009.

Legislație
1. L. 2 &7, Dig. 50, 8, De administratione
2. Institutele lui Justinian, Cartea III, titlul XIII
3. R. David, Les contrats en droit anglais, 1973
4. L. 2 &7, Dig. 50, 8, De administratione

Resurse web:
1. http://www.thelatinlibrary.com/justinian/digest36.shtml
2. https://books.google.ro/books?id=oRJDAQAAMAAJ&pg=PA488&dq=Tropolong,+Don.+Entre-
vifs+et+testaments&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjm5Nb1kNLiAhUSlIsKHZLVBeMQ6AEIMDA

13
D. Oancea – Introducere in dreptul roman, Bucuresti, 2009.