FAMILIA –FACTOR PRINCIPAL AL FORMĂRII PERSONALITĂŢII

Grupul familial în care copilul se naşte îl plasează în comunitate şi în

societate, ceea ce înseamnă că nou-născutul îşi începe viaţa sa socială căpătând
statutul pe care îl primeşte prin familia sa şi va menţine acest statut de-a lungul
primilor ani de viaţă.< Deşi una dintre funcţiile familiei este de a plasa copilul în
societate şi astfel, direct sau indirect, afectează experienţele lor în afara casei,
aceasta nu este singura ei importanţă în socializare. Familia are o organizare a ei
care are propriile sale efecte directe asupra copilului. Din această perspectivă
poate cea mai importantă funcţie a ei în socializare este aceea că introduce
copilul în relaţii intime şi personale. În plus, nu numai membrii particulari ai
familiei constituie modele pentru comportamentele copiilor, dar şi patternurile
de interacţiune dintre aceştia devin modele.
În socializarea copiilor contează nu numai caracteristicile,
comportamentele, atitudinile părinţilor, ale fraţilor sau ale altor rude, ci şi dacă
interacţiunile dintre ei sunt în mod obişnuit relaxate, de înţelegere sau
tensionate, încordate, dacă este accentuată sau diminuată distanţa dintre părinţi
şi copii, dintre fete şi băieţi, dacă atmosfera familială este tipic de cooperare sau
de competiţie, caracteristici în funcţie de care îşi structurează propriile patternuri
de relaţionare şi interacţiune. Existenţa familiei poate fi considerată ca un
fenomen universal uman, deoarece ea este legată de structura biologică a omului
şi, totodată reprezintă o instituţie fundamentală care îi permite să supravieţuiască
şi să-şi dezvolte capacităţile de adaptare. Familia corespunde naturii şi
necesităţilor biologice ale omului în sensul că asigură cele mai bune condiţii
pentru a zămisli ( a procrea ) copii şi pentru a-i proteja atâta vreme cât sunt
dependenţi de adulţi. Ea apare < ca un fel de mecanism regulator care permite
copilului, în ciuda slăbiciunii şi sărăciei sale aparente de mijloace, să trăiască o
viaţă reală şi uimitor de intensă, viaţa lui proprie.> (Osterrieth, 1973, p.46, (36)).
În acelaşi timp, familia este o grupare culturală pentru că stabileşte grupări
intime între persoane de vârste şi sexe diferite care au sarcina de a reînnoi şi
remodela obişnuinţele, cutumele societăţii în care s-au născut în vederea
adaptării la condiţiile de viaţă aflate în continuă evoluţie şi schimbare. Totodată
este firesc ca grupul familial < să satisfacă exigenţele societăţii căreia îi aparţine
şi care o susţine în pregătirea descendenţilor săi pentru a trăi. Familiile vor avea
deci întotdeauna anumite comportamente comune, chiar dacă se pare că ele
rezolvă problemele în mod diferit, după cutumele şi nevoile societăţii
lor.>( Anthony şi Koupernik, 1970,p.18, (2)).
Grupul familial espe prima şi cea mai persistentă sursă de influenţe
care se exercită asupra sugarului şi chiar şi înainte de naştere şi apoi asupra
copilului mic pentru care, până la in anumit moment, modurile de acţiune ale
părinţilor şi familiei sale sunt singurele care există, singurele pe care le cunosc.
Copilul strânge toate experienţele ulterioare, le înţelege şi reacţionează
emoţional la ele după bazele pe care i le-a furnizat familia. Se poate spune că
fiecare copil mic este oglinda universului său familial. Cheia modului său de a
vedea, de a simţi, de a intra în relaţie cu alte persoane, poate fi găsită în
particularităţiile contactului lui cu cei care au alcătuit familia căreia îi aparţine.
Sub influenţa acestui contact, fiecare individ îşi construieşte prototipurile tuturor
relaţiilor de subordonare, complementaritate şi reciprocitate. Obişnuinţele,
reacţiile pe care copilul şi le însuşeşte în acest cadru < se amestecă atât de intim
în el încât le putem considera ca factori determinanţi ai constituţiei sale, dificil
de distins de factorii bilogici de origine genetică de care sunt legaţi. >
( Anthony şi Koupernik, 1970, p.19, (2)). Influenţele ulterioare le pot eventual
modifica pe cele familiale, dar ele nu pot niciodată şterge sau remodela într-o
formă absolut nouă aceste prime experienţe fundamentale.
Grupul familial care, prin pregnanţa sa pentru copil, prin
intensitatea legăturilor afective şi materiale care s-au înnodat, permite iniţierea
sa treptată în viaţa socială, are o dublă funcţie: protectoare şi iniţiatoare. Orice
copil capătă încredere în sine şi în alţii când este susţinut de atenţia tutelară a
persoanelor care îl înconjoară, care îl iubesc şi care doresc dezvoltarea sa în
direcţia afirmării propriului eu, a propriului limbaj. Mişcările, complicitatea
ludică, contactele cu ceilalţi, întăresc sentimentul său de încredere. Vocile şi
cuvintele celor din familie, prezenţa lor şi interacţiunea cu ei, întăresc şi susţin
energia copilului.
În viaţa sa emoţională copilul are nevoie să simtă afecţiunea
părinţilor, să aibă certitudinea că va beneficia de câte ori are nevoie de
înţelegerea şi solicitudinea pe care o va găsi întotdeauna alături de ai săi, < de
confortul de a şti că nu este sfârşitul lumii chiar dacă face ceva despre care
ambii părinţi consideră că este greşit. Are, de asemenea, nevoie de confortul de a
şti că poate câteodată să facă o năzbâtie, dar părinţii pot să-l controleze.>
( Kahn, 1971, p.95,(32)). De asemenea, el simte nevoia să-şi exprime liber
sentimentele în relaţie cu persoanele apropiate, mai ales dacă ţinem cont şi de
faptul că copilul mic e mai aproape de implicarea în conflicte de dragoste şi ură
decât indivizii mai în vârstă care au învăţat deja ce este şi nu este social
acceptabil.
Părinţii servesc drept ghizi, educatori şi modele pentru copiii lor.
Pentru a le permite să se dezvolte, ei le dau viaţă şi se dăruiesc pe sine. În ciuda
individualităţii fiecăruia, în timp ce sunt părinţi ei formează o coaliţie şi-şi
repartizează roluri şi sarcini pe care le îndeplinesc şi care au ca obiectiv oferirea
siguranţei şi condiţiilor propice de dezvoltare pentru copil. Pe fondul protecţiei
asigurate de cadrul familial, libertatea de exprimare şi încurajarea iniţiativei,
chiar a riscului în măsura în care este acceptabil, se aliază strâns cu prezenţa
modelelor, a exemplelor, cu existenţa sfaturilor şi a exigenţelor care oferă
copilului repere pentru un drum de urmat şi îl iniţiază în devenirea lui ca fiinţă
socială.
Dificultăţile întâmpinate în practica educativă familială nu se
datorează, în genere, faptului că părinţii ar ignora obiectivele ce trebuiesc
realizate; chiar dacă ştiu mai mult sau mai puţin ce model de personalitate
trebuie propus copilului, ei sunt suficient informaţi asupra căilor pe care se
realizează această personalitate, ignoră configuraţia agenţilor psihici, rolul lor în
constituirea climatului familial şi, în cele din urmă rolul şi influenţa climatului
afectiv asupra dezvoltării şi bunei funcţionări a personalităţii copilului.
Dimitriu C. (1973) citează din Berge care, în legătură cu climatul
afectiv, stăruie asupra variaţiilor temporare de tonalitate ale atmosferei familiale.
Negreşit, aceste variaţii sunt inevitabile şi, chiar dacă tulbură pe moment
fericirea copilului, ele formează totuşi, în ansamblu, o constantă educativă,
amplificând gama de situaţii cu care se îmbogăţeşte experienţa copilului.
Autoarea consideră însă că, cel puţin la fel de important, este de a privi
atmosfera familială în dominantele ei stabile, de fond; deoarece climatul de fond
este acela care determină în primul rând formarea personalităţii copilului, care
echilibrază capacităţile sale afective şi intelectuale şi determină, în ultimă
instanţă, calitatea socializării şi individualizării lui. Practic, nu există constelaţie
familială scutită de deformări, fie că ele se datorează unor condiţii externe ( stare
economică, confortul locuinţei, ambianţă socială etc.), fie unor condiţii care
trebuiesc căutate în însăşi personalitatea membrilor care o compun. Dar o
constelaţie familială permanent frământată de tensiuni, distorsionată, respectiv o
familie dezintegrată, lipsă de încredere şi afecţiune în copil, scandaluri
permanente, spectacolul ostilităţii între părinţi sau nuanţe mai subtile de
tonalitate afectivă, de dispoziţie, îmbufnarea prelungită a părinţilor, stările de
melancolie, etc, toate acestea duc la creşterea dependenţei copilului faţă de
atitudinile, stările de spirit şi opiniile părinţilor, au influenţe negative asupra
sensibilităţii lui, îi tulbură conştiinţa. Prin dependenţa sa materială şi socială,
copilul suportă problemele familiei ca fenomene asupra cărora nu are nici un
pic de control. Această neputinţă de a-şi modifica mediul de viaţă face copilul
mai mult decât pare la prima vedere, vulnerabil la dificultăţile familiale,
dependenţa sa în raport cu condiţiile de viaţă ale familiei sale fiind în relaţie
inversă cu vârsta. Acest fapt este cu atât mai important şi imposibil de ignorat
dacă ţinem seama de faptul că fiecare copil trăieşte în sânul familiei schimbări
semnificative pe mai multe direcţii : identitate şi conştiinţă de sine, autonomie,
relaţii interpersonale, dezvoltare intelectuală etc.
Climatul într-o familie cu copii poate fi analizat pe direcţia a două
dimensiuni complementare: relaţii dintre părinţi ( respectiv adulţi ) pe de o parte
şi relaţiile părinţi-copii, pe de altă parte ( la care se pot adăuga, în măsura în care
aceştia există, şi interacţiunile dintre fraţi ). De aceste raporturi depinde
calitatea, durata şi natura îngrijirilor primite de fiecare copil şi, drept urmare,
evoluţia sa ulterioară. Înainte de a vorbi despre fiecare dintre ele, am vrea să
subliniem că într-o familie nu putem considera numai relaţia cuplului parental
sau numai relaţia mamă-copil ori tată-copil, căci este vorba despre un adevărat
mic grup, care unitatea sa proprie. Ca în toate grupurile autentice ( în opoziţie cu
cele artificial organizate, de exemplu), acţiunea unui membru afectează pe toţi
ceilalţi şi toţi îndeplinesc roluri de influenţare reciprocă.
Conştient sau inconştient bebeluşul, apoi copilul depinde, în final, în ceea
ce primeşte din partea părinţilor săi, de relaţia care îi uneşte pe aceştia. Mama nu
pune chiar toată afecţiunea sa, toată viaţa sa în copil, chiar dacă îi consacră
foarte mult timp. Afecţiunea pe care i-o poartă coexistă cu cea simiţită pentru
tată, care poate fi prezent sau absent. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tată ori
alte persoane care îngrijesc copilul, iar existenţa de tensiuni, de conflicte şi
ciocniri care otrăvesc relaţiile dintre părinţi sunt resimţite de copii ca o
ameninţare invizibilă, dar constantă asupra securităţii lor. Stresul în relaţia
maritală influenţează negativ funcţionarea părinţilor şi deci, are impact asupra
copilului. În plus, contează şi întinderea sau, dimpotrivă, sărăcia relaţiilor pe
care celula familială le întreţine cu restul rudelor sau a grupului social: dacă
familia se reduce la triada părinţi-copii, fără alte contacte ale copiilor cu alte
persoane ori instituţii, părinţii sunt, în aceste condiţii, singurii educatori şi
singurele modele de referinţă, iar relaţiile dintre ei marchează cu atât mai
puternic personalitatea copilului. M.Cajal (1975) sublinia că îndepărtarea
copilului de contactul cu oamenii străini ( vecini,prieteni, musafiri )este o
greşeală pentru că un copil, prin contractele cu lumea externă, constată că există
şi oameni cu alte firi şi diverse obiceiuri.
Luând în atenţie interacţiunea dintre părinţi şi copii, Ada Della Tore
(1980) sublinia că < prea adesea folosim în prezenţa copiilor un limbaj excesiv,
melodramatic, care le dă impresia că ei ar fi o povară, de-a dreptul o prezenţă
nedorită. Şi poate că din aceste vorbe izvorăşte groaza pe care o au unii copii că
vor fi părăsiţi.> (Della Tore, 1980, p.15,(15)). Astfel de părinţi îşi iubesc copiii,
dar ei sunt permanent îmbufnaţi şi preocupaţi, se pare că au rămas cu egoismul
din copilărie şi adolescenţă, deşi le lipseşte tocmai elanul de tinereţe şi bună
dispoziţie ce caracterizează aceste vârste.< Pentru astfel de oameni copilul este
un personaj secundar, chiar şi atunci când în aparenţă îl răsfaţă şi se ocupă de el
până îl plictisesc; o fiinţă care nu trebuie să-i tulbure şi să asculte ce se discută, o
fiinţă care îi împiedică să plece de acasă sau să se odihnească.> (Della Tore,
1980, p.16, (15)). Până la urmă, se ajunge la situaţia în care, dacă nu se
stabileşte o serioasă legătură psihică între părinţi şi copii, însoţită de respect şi
încredere reciprocă, se poate vorbi despre un eşec educativ.
Herbert Gans (in Elkin şi Hendel, 1984, p.133-134, (23)), sugera
că există 3 tipuri principale de familii în America de Nord ( care date fiind
condiţiile actuale de viaţă, se pare că se regăsesc în general în sociatăţiile
occidentale ), fără a trage însă vreo concluzie cu privire la avantajele sau
dezavantajele vreuneia dintre ele.
1. Familia centrată pe adult, condusă de adult, pentru adult, în
care dorinţele copiilor sunt clar subordonate dorinţelor
părinţilor. Părinţii în aceste familii nu sunt preocupaţi de
dezvoltarea copiilor, de creşterea acestora conform cu un
anumit scop.
2. Familia centrată pe copil, în care părinţii subordonează
propriile plăceri cererilor şi fericirii copiilor lor. Ei doresc ca
 copiii lor să aibă o copilărie mai fericită ca a lor. Uneori, deşi
aceşti părinţi nu sunt în mod necesar permisivi, copiii îşi
domină părinţii aflaţi la cheremul lor.
3. Familia condusă de adult, în care accentul este pus pe
creşterea individuală şi părinţii ştiu ce vor pentru copiii lor.
Copiii sunt învăţaţi să se străduiască pentru propria dezvoltare
şi pentru obţinerea de rezultate satisfăcătoare.
În general, familia este considerată colectivitatea socială cea mai
potrivită pentru formarea omului, deoarece îi oferă exemple ale rolurilor sociale
pe care le are de îndeplinit în funcţie de vârstă, sex şi pregătire, îi oferă imaginea
interacţiunilor curente care îl ajută să se încadreze în existenţă şi să se dezvolte
după modelul celor care îl înconjoară şi cu care el este în mod firesc înclinat să
se identifice. Primele valori sociale sunt transmise de familie înainte ca copilul
să beneficieze de educaţia instituţionalizată şi chiar şi după socializare aceasta
continuă procesul de formare sub toate aspectele lui. Ca mediu educogen,
familia acţionează asupra personalităţii copiilor în două moduri, pe care N.Galli
le definea ca: funcţional şi intenţional. În timpul primilor ani ai copilăriei, asupra
cărora se apleacă lucrarea de faţă, operează mai ales prima modalitate cu
caracter predominant mecanic şi care acţionează asupra tuturor planurilor care
înregistrează ca modele implicite diverse atitudini, conduite, mentalităţi,
conflicte sau situaţii ce intervin în viaţa curentă a familiei. Fiind înregistrate
oarecum automat, aceste modele sunt atrase spre fondul subliminar al
conştiinţei, dar constituie cauze determinante ale configurării personalităţii. Se
poate spune că primele impresii din viaţa familiei în primii 5 ani de viaţă lasă
amprente fundamentale şi cele mai durabile în constituţia psihică a copilului.
Achiziţiile culturale, sociale încep acasă şi influenţa grupurilor sociale mult mai
largi este limitată de tendinţele văzute zilnic în familie. Copiii primesc primele
lecţii despre viaţa de grup în sânul familiei lor, unde rămân vreme îndelungată
dependenţi de părinţi de care ei se ataşează intens şi alături de care se dezvoltă
prin asimilare în interiorizare după modelele parentale.
Familia este locul primelor relaţii interpersonale; ea este locul
primelor ucenicii atât în domeniul funcţiilor biologice, cât şi în cel al modurilor
de comunicare, în domeniul regulilor referitoare la raporturile dintre oameni şi la
moduri de acţiune şi comportare admise, tolerate sau respinse. În familie copilul
învaţă să utilizeze lumea obiectelor, cea a semnelor şi mai ales limbajul; se
familiarizează cu substratul material al societăţii sale şi stabileşte primul contact
cu regulile, normele şi valorile care o caracterizează.
Familia este prima unitate socială cu care copiii au contact
continuu şi primul context în care se dezvoltă patternurile de socializare. Ea este
primul grup de referinţă al copilului, al cărui norme, valori şi practici sunt
adoptate de cel mic şi sunt folosite în evaluarea propriului comportament. Este
adevărat că familia nu mai este atât de ,,atotcuprinzătoare” în societatea noastră
aşa cum era în trecut şi că efectele sale pot fi modificate într-o mai mare sau mai
mică măsură de alţi agenţi care intervin ulterior ( creşă, grădiniţă, şcoală) în
viaţa copilului. Dar pentru mulţi preşcolari, în special pentru cei mici, familia
este încă din multe puncte de vedere o lume pe care nu o pot compara cu altceva
şi, ca urmare, este cel mai important agent de socializare.
Copilul are nevoie de dragoste şi tandreţe dar, în aceeaşi măsură, are
nevoie de îngrijiri pertinente, potrivite vârstei şi particularităţilor sale, de
fermitate şi consecvenţă. Familia are rolul decisiv în educarea şi formarea
copilului, în pregătirea sa pentru viaţă, iar părinţii sunt datori să nu uite acest
lucru; este de dorit, de asemenea, să nu ignore influenţa benefică din afară, orice
ajutor sau corecţie menite să suplinească sau să îndrepte eventuale erori.