Umanitatea astăzi se confruntă cu o serie de schimbări.

Aceste schimbări privesc habitatul

uman, în general, orașe și complexe urbane, în special. Globalizarea piețele și metodele de producție
cauzează mișcări ale populației între regiuni și spre orașe, în principal orașe mari. Acestea schimbări
în guvernanța politică și practicile antreprenoriale duc la noi construcții și condiții de lucru în zone
urbane. Acestea sunt esențiale pentru a lupta împotriva segregării și dezrădăcinării sociale și
contribuie la eforturile de consolidare a acestei lupte.
În context internațional, astăzi reflectând asupra conservării urbane, notăm conștientizarea
tot mai mare a acestei cerințe. Organizații responsabile pentru conservarea și îmbunătățirea
patrimoniului trebuie să-și dezvolte abilitățile, instrumentele, atitudinile și, în multe cazuri, rolul lor
în procesul de planificare.

O importanţă deosebită o are aprecierea caracterului şi gradului de influenţă a principiilor şi

normelor actelor internaţionale asupra legislaţiei penale a Republicii Moldova şi, în special, în cele
ce se referă la protecţia valorilor istorico-culturale.

CONVENŢIE Nr. 147 din 16-01-1992 Convenție Europeană Pentru Protecţia Patrimoniului

Arheologic (Revizuită)*

Potrivit Convenției nr. 147 pentru protecția patrimoniului arheologic Scopul principal al
acestui act este de a proteja patrimoniul arheologic ca sursă a memoriei colective europene şi ca
instrument de studiu istoric şi ştiinţific.
În acest scop, Covenția consideră drept elemente ale patrimoniului arheologic toate
vestigiile, bunurile şi alte urme ale existenţei omenirii în trecut a (ale) căror:
i) salvgardare şi studiu permit redarea evoluţiei istoriei omenirii şi a relaţiei sale cu mediul
natural;
ii) principale mijloace de informare le constituie săpăturile şi descoperirile, precum şi alte
metode de cercetare asupra umanităţii şi mediului înconjurător;
iii) amplasare se situează în orice spaţiu ce ţine de jurisdicţia părţilor.
3) În patrimoniul arheologic sunt incluse structurile, construcţiile, ansamblurile arhitecturale,
siturile amenajate, mărturiile mobile, monumente de altă natură, precum şi contextul lor, fie că se
situează în sol sau sub apă.
Regimul juridic de protecţie a patrimoniului arheologic prevede (art. 2), ţinerea unei
evidenţe a patrimoniului său arheologic, constituirea unor rezervaţii arheologice, chiar fără vestigii
vizibile la suprafaţă sau sub apă, pentru conservarea unor mărturii materiale care să poată fi studiate
de către generaţiile viitoare; și obligaţia pentru descoperitor de a semnala autorităţilor competente
descoprirea întîmplătoare a unor elemente ale patrimoniului arheologic şi de a le pune la dispoziţie
pentru examinare.
 Astfel că, potrivit art. 3 din conventie, fiecare parte se angajează: i) să instituie proceduri de
autorizare şi de control al săpăturilor şi al altor activităţi arheologice să vegheze ca săpăturile şi alte
tehnici potenţial distructive să nu fie practicate,
Tot aici, prin prevederile art. 9 al Convenției, Fiecare parte se angajează:
            i) să întreprindă acţiuni educative de natură a trezi şi a dezvolta în opinia publică conştiinţa
valorii patrimoniului arheologic, pentru cunoaşterea trecutului şi a pericolelor ce ameninţă acest
patrimoniu;
            ii) să promoveze accesul publicului la elementele importante ale patrimoniului său
arheologic.

Deci prin aceste connvingeri legale, statele membre ale convenție urmăresc inclusiv
sensibilizarea publicului, or niște regulie exprese în lege nu sunt sufiecinte pentru a atinge scopul
final cu privire la patrimoniul cultural arheologic al unei țări, localități, regiuni.

Un aspect esențial este și faptul că   Părţile se angajează:

            i) să îşi acorde reciproc asistenţă tehnică şi ştiinţifică constînd în schimb de experienţă şi de
experţi în problemele relative la patrimoniul arheologic;
            ii) să favorizeze, în cadrul legislaţiilor naţionale de profil sau al acordurilor internaţionale
prin care sunt legate, schimburile de specialişti în conservarea patrimoniului arheologic, inclusiv în
domeniul educaţiei permanente.

Considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între
membrii săi, îndeosebi pentru a salvgarda și a promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul
lor comun,
În sensul Convenției pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei - Granada,
3 octombrie 1985*) patrimoniul arhitectural este recunoscut ca o expresie de neînlocuit a bogăției și
a diversității patrimoniului cultural al Europei, o mărturie neprețuită a trecutului nostru și un bun
comun al tuturor europenilor.
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii, considerând că
scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, îndeosebi
pentru a salvgarda şi a promova idealurile şi principiile care sunt patrimoniul lor comun,
recunoscând că patrimoniul arhitectural constituie o expresie de neînlocuit a bogăţiei şi a diversităţii
patrimoniului cultural al Europei, o mărturie nepreţuită a trecutului nostru şi un bun comun al
tuturor europenilor, reamintind importanţa transmiterii unui sistem de referinţe culturale generaţiilor
viitoare, a ameliorării condiţiilor de viaţă urbană şi rurală şi a favorizării în acelaşi timp a dezvoltării
economice, sociale şi culturale a statelor şi a regiunilor au convenit să instituie un regim legal de
protecţie a patrimoniului arhitectural.
Fiecare parte semnatară se angajează să adopte politici de conservare integrata, care:
- să includă protecţia patrimoniului arhitectural printre obiectivele esenţiale ale amenajării
teritoriului şi ale urbanismului şi sa asigure luarea în considerare a acestui imperativ în diversele
stadii de elaborare a planurilor de amenajare si a procedurilor de autorizare a lucrărilor;
 - să promoveze programe de restaurare si de întreţinere a patrimoniului arhitectural; - să facă
din conservarea, animarea si punerea în valoare a patrimoniului arhitectural un element major al
politicilor în materie de cultura, de mediu si de amenajare a teritoriului;
- să favorizeze aplicarea si dezvoltarea tehnicilor si materialelor tradiţionale, indispensabile
pentru viitorul patrimoniului; - să instituie un regim legal de protecţie a patrimoniului arhitectural.
Articolul 1 – identifică pe larg a patrimoniul arhitectural de importanță instorică,
1. monumentele: orice realizări deosebit de remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic,
științific, social sau tehnic, inclusiv instalațiile sau elementele decorative care fac parte integrantă
din aceste realizări;
2. ansamblurile arhitecturale: grupări omogene de construcții urbane sau rurale remarcabile prin
interesul lor istoric, arheologic, artistic, științific, social sau tehnic și îndeajuns de coerente pentru a
face obiectul unei delimitări topografice;
3. siturile: opere combinate ale omului și ale naturii, parțial construite și care constituie spații
îndeajuns de caracteristice și omogene pentru a face obiectul unei delimitări topografice,
remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, științific, social sau tehnic.
ARTICOLUL 4
Fiecare parte se angajează:
1. să aplice proceduri corespunzătoare de control și de autorizare;
2. să evite ca bunurile protejate să fie deteriorate, degradate sau demolate. În această perspectivă,
fiecare parte se angajează să introducă în legislația sa, dacă nu există deja, dispoziții care să
prevadă:
b) supunerea spre aprobare către autoritatea competentă a proiectelor care afectează în întregime sau
în parte un ansamblu arhitectural sau un sit și care comportă lucrări:
- de demolare a unor clădiri;
- de construire de noi clădiri;
- de modificări importante, care ar afecta caracterul ansamblului arhitectural sau al sitului;
c) posibilitatea autorităților publice de a obliga pe proprietarul unui bun protejat să efectueze
anumite lucrări sau de a i se substitui, în cazul în care acesta nu este în măsură să le facă;
d) posibilitatea de a expropria un bun protejat.
ARTICOLUL 5 – prevede o altă modalitate prin care pot fi aduse atingeri construcțiilor sau
monumentelor argeologice. Fiecare parte se angajează să interzică deplasarea integrală sau a unei
părți a unui monument protejat, în afara cazului în care salvarea materială a acestuia ar necesita în
mod imperativ deplasarea lui.
În ceea ce privește Recomandare privind salvgardarea ansamblurilor istorice sau tradiționale
și rolul acestora în viața contemporană 26 noiembrie 1976, aceasta implică o serie de măsuri
tehnice dar legale care pot fi adoptate de fiecare parte pentru a proteja patrimonial său
cultural, câteva dintre ele fiind..
Măsuri legale și administrative sunt stipulate la pct. 9 al prezentei - Implementarea unei
politici globale pentru salvgardarea ansamblurilor istorice sau tradiționale și a mediului lor ar trebui
să se bazeze pe principii valabile pentru întreaga țară. Statele membre ar trebui să adapteze
dispozițiile existente sau, după caz, să promulgă noi texte legislative și de reglementare pentru a
asigura salvgardarea ansamblurilor istorice sau tradiționale și a mediului lor, ținând cont de
dispozițiile prezentate în acest capitol, precum și în capitolele următoare. Acestea ar trebui să
încurajeze adaptarea sau adoptarea dispozițiilor regionale sau locale care vizează această
protecție. Trebuie revizuite legile privind amenajarea teritoriului, urbanismul și locuințele, și
Măsurile tehnice, economice și sociale.

O listă a ansamblurilor istorice sau tradiționale și a mediului lor care trebuie protejate ar trebui să fie
întocmită la nivel național, regional sau local. Această listă ar trebui să indice priorități pentru a
permite o alocare judicioasă a resurselor limitate disponibile pentru salvgardare. Trebuie luate
măsuri urgente de orice fel fără a aștepta stabilirea planurilor și documentelor de salvgardare.

Trebuie făcută o analiză a întregului ansamblu, inclusiv a evoluției sale spațiale, care să integreze
date arheologice, istorice, arhitecturale, tehnice și economice. Trebuie întocmit un document analitic
care să conducă la determinarea clădirilor sau grupurilor de clădiri care să fie riguros protejate, care
să fie păstrate în anumite condiții sau în circumstanțe complet excepționale și riguros documentate,
care să fie distruse, ceea ce ar permite autorităților să blocheze toate lucru incompatibil cu acest
document. În plus, ar trebui stabilit un inventar al spațiilor publice și private și al vegetației acestora
în același scop.

Pe lângă acest sondaj arhitectural, este necesară o cunoaștere aprofundată a datelor și structurilor
sociale, economice, culturale și tehnice, precum și a contextului urban sau regional mai
larg. Studiile ar trebui, dacă este posibil, să analizeze populația, activitățile economice, sociale și
culturale, stilul de viață și relațiile sociale, problemele funciare, echipamentele urbane, condițiile
rutiere, rețelele de comunicare, interrelațiile cu zona înconjurătoare. Autoritățile în cauză ar trebui să
acorde cea mai mare importanță acestor studii și consideră că stabilirea unor planuri de salvgardare
valabile nu poate fi concepută fără ele.

Înainte de stabilirea planurilor de salvgardare și după analiza descrisă mai sus, în principiu ar fi
necesar să se stabilească un program care să țină seama atât de respectarea datelor urbanistice,
arhitecturale, economice și sociale, cât și capacitatea țesăturii urbane și rurale de a acomoda funcții
compatibile cu specificul acesteia. Programarea ar trebui să urmărească să adapteze densitățile și să
asigure finalizarea treptată a operațiunilor, precum și cazarea de tranzit necesară în timpul lucrărilor
și spațiile pentru relocarea permanentă a acelor locuitori care nu se pot întoarce în locuințele lor
anterioare. Această programare ar trebui stabilită prin asocierea pe cât posibil a comunităților și a
populațiilor în cauză. Contextul social, Natura economică și fizică a complexelor istorice și a
mediului lor este în continuă evoluție, studiile și sondajele trebuie actualizate în mod regulat. Prin
urmare, ar fi esențial ca pregătirea planurilor de salvgardare și punerea lor în aplicare să fie
întreprinse pe baza studiilor disponibile, mai degrabă decât să amânăm în timp ce se depun eforturi
pentru îmbunătățirea procesului de planificare.
Standardele generale de siguranță în ceea ce privește incendiile și calamitățile naturale ar trebui
respectate în orice operațiune de salubritate sau chiuretaj urban care implică un complex istoric sau
tradițional, cu condiția să fie compatibil cu criteriile de conservare a patrimoniul cultural. În caz
contrar, ar trebui căutate soluții specifice în colaborare cu toate serviciile în cauză, pentru a asigura
securitatea maximă, fără a deteriora patrimoniul cultural.
Statele membre și comunitățile în cauză ar trebui să protejeze complexele istorice sau tradiționale și
mediul lor împotriva problemelor din ce în ce mai grave cauzate de anumite dezvoltări tehnologice,
cum ar fi toate formele de poluare, prin interzicerea înființării unor industrii dăunătoare. în
apropierea lor și prin luarea de măsuri preventive împotriva zgomotului, agitării și vibrațiilor
mașinilor și mijloacelor de transport. De asemenea, ar trebui luate măsuri pentru deteriorarea
cauzată de consumul excesiv de turiști.
Având în vedere conflictul existent, în majoritatea zonelor istorice sau tradiționale, între traficul
auto, pe de o parte, amploarea țesăturii urbane și calitățile arhitecturale, pe de altă parte, statele
membre ar trebui să încurajeze și să ajute autoritățile locale să caute soluții la această problemă.
Pentru a realiza acest lucru și pentru a promova traficul pietonal, amplasarea și accesul la parcările
periferice și chiar centrale ar trebui să fie studiate cu mare atenție, iar rețelele de transport ar trebui
stabilite care să faciliteze în același timp trafic pietonal, servicii și transport în comun. Multe
operațiuni de reabilitare, cum ar fi instalarea subterană a rețelelor electrice și altele, care ar fi prea
scumpe pentru a fi efectuate separat,
Acțiunea de salvgardare ar trebui să combine contribuția autorității publice cu cea a proprietarilor
privați sau colectivi și a locuitorilor și utilizatorilor izolați sau grupați, ale căror inițiative ar trebui
încurajate. Prin urmare, ar trebui stabilită o cooperare constantă la toate nivelurile între comunități și
persoane, în special prin următoarele metode: informații adaptate tipurilor de persoane în cauză;
sondaje adaptate respondenților; crearea de grupuri consultative cuprinzând reprezentanți ai
proprietarilor, rezidenților și utilizatorilor organismelor de luare a deciziilor, planificării,
managementului și coordonării pentru operațiunile legate de planurile de salvgardare sau crearea de
organisme cu economie mixtă implicate în implementare în acțiune.
Ar trebui încurajată crearea de grupuri de salvgardare voluntară, asociații non-profit și instituția de
recompense onorifice sau bănești pentru recunoașterea realizărilor exemplare în ceea ce privește
restaurarea și îmbunătățirea.
A se evidenția și faptul că recomndarea prin art. 1 vine să ofere o explicațiile noțiunilor utilizate în
majoritatea Convențiilor și actelor legislative “ansamblu istoric” “mediu”, si “salvgardare”.
a. „Ansamblu istoric sau tradițional” înseamnă orice grupare de construcții și spații, inclusiv situri
arheologice și paleontologice care constituie o așezare umană atât în mediul urban, cât și în mediul
rural, a cărei coeziune și valoare sunt recunoscute din punct de vedere arheologic, arhitectural,
istoric, preistoric, estetic sau socio-cultural. Dintre aceste „ansambluri” care sunt într-o varietate
foarte largă, se pot distinge în special siturile preistorice, orașele istorice, vechile cartiere urbane,
satele și cătunele, precum și complexele monumentale omogene, fiind înțeles că acestea din urmă
vor avea cele mai multe adesea să fie păstrate în integritatea lor.
b. Prin termenul de „mediu” se înțelege ansamblurile istorice sau tradiționale, cadrul natural sau
construit care afectează percepția statică sau dinamică a acestor ansambluri sau care este atașat
imediat de ele sau prin legături sociale, economice sau culturale.
c. „Salvgardare” înseamnă identificarea, protecția, conservarea, restaurarea, reabilitarea,
întreținerea și revitalizarea complexelor istorice sau tradiționale și a mediului lor.
Evident ca și în restul cuprinsurilor Convențiilor se pune accept pe coperarea între state, și
acordarea sprijinului atît moral, prin oferirea informațiilor și spoturilor educaționale, crarea
cluburilor de voluntari dar și material prin acordarea ajutoarelor financiare, alocarea bugetelor,
primirea oferirea donațiilor. Acest aspect poate fi vizualizat la pct. 54 al prezentei Recomnadări
UNESCO, Statele membre ar trebui să colaboreze în domeniul protejării complexelor istorice sau.
și mediul lor, folosind, dacă consideră că este de dorit, asistența organizațiilor internaționale,
interguvernamentale și neguvernamentale, în special prin utilizarea Centrului de documentare
Unesco / ICOM / ICOMOS. Această cooperare multilaterală sau bilaterală ar trebui să fie
coordonată în mod prudent și ar trebui să fie formulată concret prin măsuri precum:
a. Schimb de informații de orice fel și publicații științifice și tehnice;
b. Organizarea de cursuri de studiu și grupuri de lucru pe subiecte specifice
c. Acordarea de subvenții de studiu și de călătorie și trimiterea de personal științific,
d. Lupta împotriva poluării de tot felul;
e. Implementarea proiectelor majore de protejare a complexelor istorice și diseminarea experienței
dobândite. În regiunile situate de o parte și de alta a frontierei și în care apar probleme comune în
planificarea și protejarea complexelor istorice și a mediului lor, statele membre în cauză ar trebui să
își coordoneze politicile și acțiunile pentru a se asigura cea mai bună utilizare și protecție a acestui
patrimoniu;
f. Asistență reciprocă între țările vecine pentru păstrarea grupurilor de zone de interes comun
caracteristice dezvoltării istorice și culturale a regiunilor.

Principiile Valletta pentru susținerea și gestionarea orașelor și complexe urbane

istorice, stipulează că aceste schimbări reflectă o mai bună relatare a problemei patrimoniului istoric
la nivel teritorial și nu doar la scara complexul urban - valori intangibile, cum ar fi continuitate și
identitate; utilizarea terenurilor tradițional urban și rolul spațiului public în schimburile colective și
alți factori socio-economice, cum ar fi integrarea; factori de mediu.
Întrebări de genul peisaj considerat ca bază comună sau conceptualizarea peisajului urban în
ansamblu, cu topografia sa istorică și silueta sa fizice, par mai importante decât înainte. Alte
modificare semnificativă, în cazul particular al orașe în creștere rapidă, unde facilitățile este
probabil să distrugă complotul tradițional: vom lua în considerare problema dezvoltarea pe scară
largă folosind definiția istorică a morfologiei urbane.
Prin componența sa, această directivă la fel oferă o serie de definiții și explicații etimologice
începînd cu pct. 1, dar o descoperire a fost lit. g - Spiritul locului - poate fi definit ca întreg tangibil
și intangibil, fizic și spirituale care dau zona în cauză identitate specifică, sensul ei, emoția și mister.
Mintea creează spațiu și, în același timp timpul, spațiul investește și structurează acest spirit.
(Declarația Quebec 2008)
Ceea ce înseamnă că spectrul protejat este foarte larg, fiind obiect al protecției chiar și starea
imaterială pe care oferă locul prin importanța sa. Principiile Valleta vin să îmbine legătura dintre
rațiune și stare, oferind importanță chiar și timpului, și guvernării și metodelor care sunt aplicate.

Un alt document important adoptat de UNESCO, care reglementează ocrotirea juridică a

valorilor istorico-culturale, este Convenţia cu privire la măsurile, ce urmează a fi luate pentru
interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer al dreptului de
proprietate asupra bunurilor culturale, adoptată la Paris, la 14.11.1970.
Convenţia asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea
operaţiunilor ilicite de import, export si transfer de proprietate a bunurilor culturale, Paris, 14
noiembrie, 1970 ;
Statele părţi la prezenta convenţie recunosc că operaţiunile ilicite de import, export şi
transfer de proprietate al bunurilor culturale constituie una din cauzele principale ale sărăcirii
patrimoniului cultural al ţărilor de origine ale acestor bunuri şi că o colaborare internaţională
constituie unul dintre mijloacele cele mai eficace de protejare a bunurilor culturale respective
împotriva tuturor pericolelor care decurg din aceste practici. . În acest scop, statele părţi la prezenta
convenţie se angajează să combată aceste practici prin toate mijloacele de care dispun, în principal,
şi mai ales suprimându-le cauzele, oprindu-le desfăşurarea şi ajutând la efectuarea reparaţiilor care
se impun.
În scopul asigurării protecţiei bunurilor lor culturale, împotriva operaţiunilor ilicite de
import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, statele părţi la prezenta convenţie se
angajează ca, în condiţiile specifice fiecărui stat, să instituie pe teritoriul lor, în măsura în care nu
există deja, unul sau mai multe servicii de protejare a patrimoniului cultural, dotate cu personal
calificat şi într-un număr suficient pentru a asigura, în mod eficient, funcţiile următoare:
 - să contribuie la elaborarea proiectelor de legi şi de regulamente în vederea protejării
patrimoniului cultural şi, în special, a suprimării operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de
proprietate al bunurilor culturale importante;
- să stabilească şi să ţină la zi, pe baza unui inventar naţional de protecţie, lista bunurilor
culturale importante, publice şi private, al căror export ar constitui o sărăcire sensibilă a
patrimoniului cultural naţional;
- să promoveze dezvoltarea sau crearea instituţiilor ştiinţifice şi tehnice (muzee, biblioteci,
arhive, laboratoare, ateliere etc.) necesare asigurării conservării şi punerii în valoare a bunurilor
culturale;
- să organizeze controlul cercetărilor arheologice, să asigure conservarea in situ a anumitor
bunuri culturale şi să protejeze anumite zone rezervate cercetărilor arheologice viitoare;
- să stabilească, pentru persoanele interesate (muzeografi, colecţionari, anticari etc.), reguli
conforme cu principiile etice formulate în prezenta convenţie şi să vegheze la respectarea acestor
reguli;
- să desfăşoare o activitate educativă, cu scopul de a trezi şi de a dezvolta respectul datorat
patrimoniului cultural al tuturor statelor şi să asigure difuzarea cât mai largă a dispoziţiilor prezentei
convenţii;
- să vegheze ca o publicitate adecvată să fie făcută oricărui caz de dispariţie a unui bun
cultural.
Art. 2 al Convenţiei stabileşte direcţionarea de bază a acţiunii acestui act. Mai întîi statele
participante la Convenţie „recunosc, că importul, exportul sau transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunurilor culturale constituie cauza principală a sărăcirii moştenirii culturale a
ţărilor de origine a acestor bunuri şi că colaborarea internaţională constituieun instrument eficient
de asigurare a ocrotirii acestor bunuri de la toate pericolele”.
Convenţia stabileşte deasemenea temeiurile ilegalităţii importului, exportului sau
transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor culturale (art.3). Ilegal se consideră, conform
Convenţiei, şi „exportul silit sau transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor culturale,
survenit datorită faptului ocupaţiei ţării de către un stat străin”. Convenţia din 1970 conţine o serie
de prevederi, în conformitate cu care statele semnatare se obligă:
- Art. 5 - să constituie pe teritoriul său unul sau mai multe servicii naţionale de ocrotire a
moştenirii culturale;
- Art.6 - să interzică scoaterea (exportul) de pe teritoriul său a bunurilor culturale, care nu au
anexat un certificat special, ce legitimează permisiunea statului exportator de a exporta
bunurile enumerate;
- Art.7, pct. a - să ia toate măsurile necesare preîntîmpinării procurării de către muzee şi alte
instituţii analogice plasate pe teritoriul său a bunurilor culturale, ce provin sau au fost
exportate ilegal din alt stat-participant la Convenţie;
 Convenţia asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic, Paris, 2 noiembrie 2001;
Prezenta convenţie îşi propune să asigure şi să îmbunătăţească protecţia patrimoniului
cultural subacvatic. Statele părţi vor coopera în scopul protecţiei patrimoniului cultural
subacvatic, vor conserva patrimoniul cultural subacvatic, în beneficiul umanităţii, vor lua fiecare
sau, daca este cazul, împreună toate masurile necesare, în conformitate cu prezenta Convenţie şi
cu dreptul internaţional, pentru protecţia patrimoniului cultural subacvatic, utilizând, în acest
scop, cele mai adecvate mijloace de care dispun.
Conservarea in situ a patrimoniului cultural subacvatic va fi considerata o opţiune prioritară,
înainte de autorizarea sau de întreprinderea oricărui fel de intervenţie asupra acestui patrimoniu.
Statele părţi sunt încurajate să încheie acorduri bilaterale, regionale sau alte acorduri
multilaterale ori să îmbunătăţească acordurile existente, în vederea asigurării conservării
patrimoniului cultural subacvatic.
Toate aceste acorduri trebuie sa fie in deplina conformitate cu dispoziţiile prezentei
convenţii şi sa nu diminueze caracterul sau universal. In cadrul unor asemenea acorduri, statele
pot adopta norme si reglementari care sa asigure o mai buna protecţie a patrimoniului cultural
subacvatic decât cele adoptate în cadrul prezentei convenţii.
Convenţie pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat Haga, 14 mai
1954
Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, Haga, 14 mai 19543 ,
reprezintă primul instrument internaţional cu vocaţie universală care este in mod exclusiv axat pe
protecţia patrimoniului cultural.
Convenţia cuprinde un preambul (în care se arată că motivul încheierii Convenţiei îl constituie
constatarea că în cursul ultimelor conflicte armate bunurile culturale au suferit daune grave, că
pagubele aduse patrimoniului cultural, aparţinând oricărui popor, reprezintă, de fapt, pagube aduse
patrimoniului cultural al întregii umanităţi) şi 40 de articole (care definesc noţiunea de bunuri
culturale şi obligă statele părţi să le asigure o protecţie generală sau o protecţie specială împotriva
efectelor unui posibil conflict armat).
Prin convenţie se interzic, în mod expres, atacurile îndreptate “împotriva monumentelor
istorice, operelor de artă sau locurilor de cult care constituie patrimonial cultural sau spiritual al
popoarelor.”4 Statele părţi la Convenţie beneficiază, în prezent, de o reţea formată din peste 100
de state care s-au angajat să adopte măsuri preventive pentru a asigura protecţia bunurilor
culturale, nu numai în caz de conflict armat, ci şi pe timp de pace.
În scopul salvării şi ocrotirii bunurilor culturale, Convenţia prevede:
- acordarea unei protecţii speciale pentru un număr restrâns de adăposturi destinate să
protejeze bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri
culturale imobile de foarte mare importanţă;
- instituirea “ Registrului internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială”;
 - instituirea semnului distinctiv al Convenţiei pentru bunurile culturale de importanţă;
- crearea de unităţi speciale, în cadrul forţelor armate, cu misiunea de a asigura protecţia
patrimoniului cultural;
Prezenta Convenţie a fost iniţial semnată de 41 de state din cele 56 reprezentate la conferinţă şi
a intrat în vigoare la 7 august 1956. Odată cu Convenţia a intrat in vigoare Protocolul pentru
protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, care se referă la bunurile culturale mobile.
Astfel, Înaltele Părţi Contractante se obligă să împiedice exportul de bunuri culturale pe un
teritoriu ocupat, precum şi custodia acestora.
Înaltele Părţi Contractante se obligă să pregătescă încă din timp de pace ocrotirea bunurilor
culturale situate pe propriul lor teritoriu împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând
măsurile pe care le consideră potrivite. – art. 3. Interesant este că părților contractante nu le revine
doar obligația de a proteja monumentele de pe teritoriul propriu dar și cele de pe teritoriul oricărui
alt stat, dispoziții prevăzute de art. 4 pct. 1 al prezentei.
O protecție specială, se oferă, Art. 8. 1. - un număr restrâns de adăposturi, destinate să protejeze
bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă, cu condiţia:
(a) ca ele să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial, exemplu un
aerodrom, o staţie de radiodifuziune, un stabiliment care lucrează pentru apărarea naţională,
un port sau o staţie de cale ferată de o anumită importanţă sau o mare cale de comunicaţie;
(b) să nu fie folosite în scopuri militare.
2. Un adăpost pentru bunurile culturale mobile poate, de asemenea, să fie pus sub protecţie specială,
oricare ar fi locul unde este situat, dacă este construit în aşa fel încât după toate probabilităţile
bombardamentele nu i-ar putea pricinui pagube.
3. Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat în scopuri militare atunci când el este
folosit pentru deplasări de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit. De asemenea, atunci
când în acest centru monumental se desfăşoară activităţi legate direct de operaţiile militare, de
cantonare a personalului militar sau de producţie de materiale de război.
4. Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate
la paragraful 1 de către paznici înarmaţi, care sunt autorizaţi special în acest scop, sau prezenţa pe
lângă acest bun cultural a forţelor de poliţie, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică.
5. Dacă unul din bunurile culturale enumerate la primul paragraf al prezentului articol este situat în
apropierea unui obiectiv militar important în sensul acestui paragraf, el va putea totuşi să fie pus sub
protecţie specială dacă Înalta Partea Contractantă care se cere aceasta îşi asumă obligaţia, în caz de
conflict armat, de a nu folosi obiectivul în discuţie şi, îndeosebi, dacă e vorba de un port, de o staţie
de cale ferată sau de un aerofrom de a evita orice trafic prin aceste obiective. În acest caz, devierea
traficului trebuie organizată încă din timp de pace.
6. Protecţia specială se acordă bunurilor culturale prin înscrierea lor în “Registrul internaţional al
bunurilor culturale sub protecţie specială”. Această înscriere poate fi făcută numai în conformitate
cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare.

Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la

La Valetta la 16 ianuarie 1992
Cu începere din anii 60 aisec. al XX-lea, Consiliul Europei s-a implicat activ în activităţile
de protecţie a patrimoniului cultural european, adoptând o serie de convenţii, recomandări şi
rezoluţii, care îndeamnă statele membre să elaboreze şi să dezvolte politici de protejare culturală
actuale. Una dintre cele mai importante, ca pondere, conţinut şi valoare, tratate europene în
domeniul patrimoniului arheologic este Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului
arheologic, semnată, iniţial, la Londra pe 6 mai 1969, iar ulterior revizuită, actualizată şi deschisă
spre semnare la LaValetta începînd cu 16 ianuarie 1992. Convenţia este cunoscută în cercurile
diplomatice şi cu denumirea prescurtată Convenţia de la La Valetta sau Convenţia de la Malta, din
motivul locului unde a fost adoptată şi deschisă spre semnare. Republica Moldova a semnat
convenţia la 4.05.1998, a ratificat-o pe 11.10.2001 şi a considerat-o intrată în vigoare din
22.06.2002.
Prevederile acestui important act european au fost elaborate în baza mai multor documente:
Convenţia culturală europeană, Convenţia pentru conservarea patrimoniului arhitectural al Europei,
Convenţia europeană privind infracţiunile asupra bunurilor culturale, Recomandările Adunării
Parlamentare cu privire la arheologie şi Recomandarea n0R(89) 5 cu privire la protecţia şi
valorificarea patrimoniului arheologic în contextul operaţiunilor de amenajare urbană şirurală.
Consiliul Europei cheamă toate statele europene să colaboreze cît mai strîns „pentru a salvgarda şi a
promova idealurile şi principiile care ţin patrimoniul lor comun”. Scopul convenţiei este “de a
proteja patrimoniul arheologic ca sursă a memoriei colective europene şi ca instrument de studiu
istoric şi ştiinţific”. Convenţia pune în continuare accent pe valoarea ştiinţifică a patrimoniului
arheologic şi pe modul de explorare a acestor resurse culturale în contextul realităţilor
contemporane. Pentru a fi mai expliciţi în argumentarea importanţei acestei convenţii, vomreda
conţinutul de bază, care le defineşte în acest act.
Definirea patrimoniului arheologic. Actul european defineşte din start noţiunile
caracteristice patrimoniului arheologic. Convenţia nu face abstracţie de metodele şi practicile de
identificare a patrimoniului şi măsurile de protecţie, abordând în acelaşi timp unele aspecte de
conservare integrată a patrimoniului arheologic. Convenţia devine cu atît mai importantă cu cît
elucidează şi aspecte de management financiar ale practicii de conservare şi restaurare a
patrimoniului cultural. Aici se include şi finanţarea cercetărilor arheologice, colectarea şi difuzarea
informaţiei ştiinţifice. În preambulul Convenţiei se reaminteşte, că patrimoniul arheologic este un
element esenţial pentru cunoaşterea trecutului civilizaţiilor şi se recunoaşte că „patrimoniul
arheologic european,martor al istoriei vechi, este grav ameninţat de degradare, atît din cauza
creşterii numărului lucrărilor de amenajare, cît şi din cauze naturale, la care se adaugă săpăturile
clandestine sau lipsite de suport ştiinţific şi informarea insuficientă a publicului”.Totodată se afirmă,
că este important să se instituie procedurile de control administrativ şi ştiinţific de rigoare, acolo
unde acestea încă nu se practică, să se impună integrarea preocupărilor de conservare a
patrimoniului arheologic în politica de amenajare urbană şirurală, ca şi în cea de dezvoltare culturală
şise subliniază, că răspunderea pentru protecţia patrimoniului arheologic revine nu doar unui stat
vizat în mod direct, ci şi tuturor ţărilor europene.
Astfel, conţinutul Convenţiei cheamă din start părţile semnatare să contribuie la reducerea
riscurilor de degradare şi să promoveze o politică de conservare, favorizînd schimbul de experţi şi
de experienţă între ţările europene, deoarece salvgardarea şi studierea patrimoniului arheologic
permite darea evoluţiei istoriei omenirii şi a relaţiei sale cu mediul natural. În comparaţie cu
legislaţia naţională, Convenţia europeană defineşte patrimoniul arheologic nu doar într-un cadru
normativ separat, dar şi mult mai calitativ, pornind de la noţiunile generale şi pînă la componentele
concrete ale patrimoniului arheologic.
Astfel, se consideră „drept elemente ale patrimoniului arheologic toate vestigiile, bunurile
şi alteurme ale existenţei umanităţii întrecut”, care cuprind „structurile, construcţiile, ansamblurile
arhitectonice ,siturile amenajate, bunurile mobile, monumentele de altă natură, indiferent dacă sunt
amplasate pe uscat sau sub apă”. Totodată, Convenţia europeană defineşte separat şi foarte clar
noţiunile de monument şi de sit arheologic:
„1. Monumente: realizările care se remarcă prin valoarea lor istorică, arheologică, artistică,
ştiinţifică, socială sau tehnică, inclusiv instalaţiile şi elementele decorative, care fac parte integrantă
din aceste realizări;
2. Situri: opere la care şi-au dat concursul omul şi natura, parţial amenajate cu construcţii şi
formând spaţii suficient de specifice şi omogene pentru a constitui obiectul unei delimitări
topografice, remarcabile prin valoarea lor istorică, rînd, de difuzarea rezultatelor investigaţiilor
arheologice este conducătorul lor, persoana care deţine dreptul şi autorizaţia de săpătură. Pentru
facilitarea accesului publicului larg la informaţia despre rezultatele investigaţiilor arheologice,
Convenţia cere statelor să ia toate măsurile necesare obţinerii, la încheierea lucrărilor arheologice,
unui document ştiinţific de sinteză, care să poată fi publicat înaintea difuzării integrale a studiilor
specializate. Fiecare stat sau autoritate publică, pentru menţinerea unor informaţii actuale, trebuie să
realizeze anchete, să actualizeze inventarele şi să cartografieze siturile arheologice din teritoriile
aflate în administrarea lor teritorială. Difuzarea şi schimbul de informaţie arheologică este
considerat o prioritate în cooperarea între arheologii dintre diferite ţări şi în procesul de formare a
tinerilor arheologi. Statele trebuie să susţină activ atît schimbul de informaţie, cît şi de elemente ale
patrimoniului arheologic, fără, însă, ca acestea să aducă în vreun mod prejudicii vreuneia dintre
părţi.
Convenţia susţine formarea unui număr suficient de profesionişti în domeniile aferente
patrimoniului arheologic şi facilitarea schimbului de experienţă între specialiştii din diferite ţări.
Statele sunt îndemnate să faciliteze colaborarea internaţională în acest domeniu prin semnarea unor
acorduri bilaterale şi multilaterale.
 Un alt aspect destul de important din domeniul arheologiei, care asigură reuşita şi succesul
măsurilor de protecţie şi de conservare a siturilor, este sensibilizarea publicului. Prezenta Convenţie
stabileşte obligaţia părţii semnatare de a se angaja în activitatea educativă de sensibilizare a
publicului larg faţă de valoarea patrimoniului arheologic pentru cunoaşterea trecutului şi faţă de
pericolele care ameninţă acest patrimoniu. De asemenea, este necesar să se promoveze accesul
publicului la elementele importante ale patrimoniului arheologic, în special la situri, şi să se
încurajeze expunerea pentru public a bunurilor arheologice descoperite. Aceasta este extrem de
important pentru procesul educativ şi pentru înţelegereaoriginilor umane şi a evoluţiei societăţilor
moderne. O societate educată conştientizează nu numai importanţa descoperirilor arheologice, ci şi
pericolul distrugerii lor. De aceea, în anumite circumstanţe, accesul publicului trebuie să fie limitat,
în scopul protejării patrimoniului. De exemplu, unele grote, care conţin picturi rupestre preistorice,
au fost închise, deoarece prezenţa publicului făcea să crească în mod periculos umiditatea şi
cantitatea bacteriilor. În asemenea cazuri trebuie găsite alte modalităţi de prezentare a siturilor, de
exemplu, reproducerea lor în mărime naturală sau prin alte mijloace de comunicare.
În art. 10 al Convenţiei se stipulează o serie de măsuri, pe care statele trebuie să le realizeze
pentru a combate fenomenul circulaţiei ilicite a elementelor patrimoniului arheologic. Vestigiile
arheologice apar în circuitul ilicit ca urmare a săpăturilor ilegale sau prin sustragerea săpăturile sau
deplasarea ilicită a elementelor patrimoniului arheologic şi de a asigura aplicarea metodelor
ştiinţifice de cercetare arheologică. Practica europeană presupune obţinerea unei autorizaţii speciale
de către persoana, care doreşte să realizeze aceste lucrări. Acest lucru se realizează, de regulă, prin
intermediul unor comisii de stat, care, în cazul Republicii Moldova, este Comisia Arheologică de pe
lîngă Ministerul Culturii, abilitată cu analiza proiectelor de cercetare arheologică şi eliberarea
autorizaţiilor doar persoanelor/arheologilor recunoscuţi şi calificaţi, conform unui regulament
special. Astfel, doar această autorizaţie conferă dreptul de a iniţia sau dezvolta investigaţiile
arheologice în cadrul unui monument sau sit arheologic, membrii Comisiei Arheologice avînd
dreptul de supraveghere şi control asupra lucrărilor. Realitatea, însă, ne demonstrează, că, deoarece
Comisia Arheologică activează pe principii de voluntariat,ea nureuşeşte să exercite şi funcţii
executive şi de control, iar personalul redus al Ministerului Culturii este departe de a face faţă
necesităţilor, fapt pentru care considerăm necesară, în acest sens, constituirea unei Inspecţii
Arheologice, care să monitorizeze investigaţiile şi expertizele de teren.
Convenţia obligă statele membre să ia măsuri de protejare fizică a patrimoniului arheologic
prin acordarea resurselor necesare.Datoria statului este să asigure patrimoniului arheologic un cadru
fizic corespunzător. Crearea rezervaţiilor arheologice este considerată prima fază a unui lung proces
de întreţinere a acestui patrimoniu, pentru păstrarea descoperirilor în locul de origine, unde este
posibilă şi constituirea unor depozite de păstrare a obiectelor deplasate din locul descoperirii.
Crearea de rezervaţii arheologice trebuie să fie, însă, conformă cerinţelorRegistruluimonumentelor
şisiturilor, listei zonelor de protejare, listei priorităţilor naţionale de protejare etc., a căror elaborare
încă nu este finalizată în RepublicaMoldova.
La pct. 12 Convenția stipulează Părțile se angajează: (i) să își acorde reciproc asistență
tehnică și științifică constând în schimb de experiență și de experți în problemele relative la
patrimoniul arheologic; Fapt destul de îmbucurător pentru după cum am observat și în principiile de
la Valleta de neprețit sunt șiobiectele imateriale sau cele care prin esența sa nu pot fi exprimate în
vre-o formă fizică. Exact și aceste dispoziții, experiența este considerată o valoare importantă iar
experții – ca purtători ai acestor comori sunt văzuți ca tehnici de portejare a patrimoniului
arheologic.
Prin intermediul cadrului legal relevant patrimoniului cultural s-a încercat promovarea
rolului fundațiilor și asociațiilor pentru patrimoniul cultural, însă această încercare nu a presupus și
măsuri fiscale sau programe structurale pentru sensibilizarea opiniei publice privind rolul societății
civile și a fiecărui cetățean în protecția patrimoniului cultural sau explicația rolului patrimoniului
pentru societate și cetățeni. O mare parte a societății moldovenești, printre care principalii factori de
decizie, nu înțeleg că protejarea patrimoniului cultural nu reprezintă un lux, dar este de fapt o pre-
condiție pentru dezvoltarea durabilă, o sursă pentru creativitate și bunăstare care contribuie la
bogăția unei țări și chiar la productivitatea acesteia.
Lipsa unui sistem coerent și sigur de sancțiuni civile, administrative, contravenționale și
penale proporționale gravității încălcărilor prevederilor legii (se pare că nu există tentative pentru a
modifica codul penal, spre exemplu, de exemplu prin inițiative legale paralele cu cel mai recent
proiect de lege privind monumentele istorice) și care ar fi implementate în mod consecvent,
cauzează o limitare majoră a întregului sistem, deoarece crimele și comportamentul necorespunzător
nu sunt cu adevărat descurajate.
Concluzia analizei acestei Convenţii este, că patrimoniul arheologic este “o sursă a
memoriei colective europene”. De aceea sperăm, ca în procesul de reformare continuă a sistemului
legislativ moldovenesc se va ţine cont şi de prevederile acestui act european. Cel mai important pas
în această direcţie ar fi ca prevederile acestei Convenţii să fie puse la temelia unei legi naţionale
privind protejarea, cercetarea şivalorificarea patrimoniului arheologic, cu atît mai mult cu cît
Convenţia încurajează statele europene să instituie un sistem juridic de protecţie a patrimoniului
arheologic.
Astfel, de exemplu, în Constituţia Republicii Moldova, în articolul 59, întitulat „Protecţia
mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor”, se stabileşte că „protecţia mediului
înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istoriei şi culturii constituie obligaţia fiecărui
cetăţean”. Afost adoptată şi Legea privind ocrotirea monumentelor, care, în articolul10 (1),
stipulează că „ocrotirea monumentelor de către stat cuprinde prevederea şi asigurarea lucrărilor
de evidenţă, studiere, punere în valoare, salvgardare, protejare, conservare şi restaurare...
Ocrotirea de către stat este exercitată de Parlament, de Guvern, de consiliile municipale,
orăşeneşti şi comunale şi de organele lor executive—primării”. În articolul 16 al aceleiaşi legi se
menţionează, că „În scopul evidenţei, studierii, punerii în valoare, salvgardării, protejării,
conservării şi restaurării monumentelor pe principii ştiinţifice, organele de stat pentru ocrotirea
monumentelor sunt obligate să înfiinţeze consilii ştiinţifice şi comisii, să consulte specialişti(jurişti,
lucrători de muzeu,restauratori), luînd în considerare la întocmirea Registrului Monumentelor,
precum şi la înscrierea monumentelor în acest Registru, avizele corespunzătoare”.
În Republica Moldova au fost adoptate şi alte legi, care abordează, generalizatsau separat,
unele componente ale patrimoniului, cum ar fi: Legea RepubliciiMoldovadespre cultură (nr. 413-
XIVdin 27. 05. 99), LegeaMuzeelor (nr. 1596-XVdin 27.12.2002) etc. Astfel, conform articolul 17
al Legii despre cultură,“patrimoniul cultural naţional al Republicii Moldova este stabilit d eGuvern,
de comun acord cu Parlamentul, şi are un regim special de păstrare, conservare şi folosire a lui în
conformitate cu legislaţia în vigoare”. Pentru realizarea acestor Legi, pe lîngă Ministerul Culturii şi
Turismului a fost înfiinţată Comisia Arheologică, abilitată cu elaborarea strategiilor, avizarea
programelor de cercetare, metodologiilor, normativelor şi reglementărilor tehnico-ştiinţifice din
domeniul cercetărilor arheologice. Comisia Arheologică, în calitate de organism ştiinţific de
specialitate, este alcătuită din specialişti-experţi în domeniu, fiind aprobată prin ordinul ministrului
culturii. Ea exercită şi funcţii de control, care de multe ori sunt imposibil de realizat din cauza lipsei
unei minime finanţări pentru deplasări şi verificări în teren.
Principalul efort legislativ în cadrul celei de-a treia perioade de post-independență se referă
la îmbunătățirea și detalierea cadrului juridic privind protecția diferitelor categorii de patrimoniu
cultural care nu au fost abordate în mod adecvat prin Legea privind protecția monumentelor,
aprobată în 1993.
Precum este explicat detaliat în prezentul raport, alegerea a constat în adoptarea unei abordări
sectoriale și dezvoltarea instrumentelor juridice distincte care să soluționeze problemele relaționate
protecție fiecărei categorii principale de patrimoniu, deoarece ținând cont de resursele umane
disponibile, aceasta s-a demonstrat a fi cea mai fezabilă opțiune din punct de vedere administrativ.
Deși această abordare a permis producerea unei legislații primare modernizate și mai
detaliate și a unor reglementări însoțitoare pentru punerea în aplicare a legii, pe de altă parte, a
produs și un sistem fragmentar, cu definiții adesea suprapuse și incoerente, cu probleme de
coordonare între dispozițiile legilor care abordează subiecte suprapuse și cu abordări în aceeași sferă
de activitate, de ex. proceduri de clasificare și declasificare, preempțiune, sistem de apel, care diferă
de la o lege la alta.
Această fragmentare are impact și asupra instituțiilor responsabile de patrimoniul cultural,
care, în pofida numărului redus de personal, lucrează independent și au un dialog limitat - factor
care reduce schimbul / circulația informațiilor și cooperarea. Aceste elemente esențiale sunt
indispensabile pentru eficacitatea și eficiența oricărui sistem de administrare, în special în cazul în
care resursele umane, materiale și financiare sunt puține. Coordonarea poate contribui la evitarea
redundanței și la dezvoltarea economiei de scară, chiar dacă nu se ia în calcul o abordarea mai
integrată și mai puțin sectorială a protecției patrimoniul cultural, înțeleasă nu în calitate de amalgam
al diferitor categorii de proprietăți, ci ca o prezentare continuă multilaterală, care prezintă o varietate
de calități, particularități și valori.
În pofida problemelor structurale menționate mai sus, unele dintre aceste legi sunt destul de
bine concepute și detaliate - în special, Legea privind protecția patrimoniului cultural mobil n.
280/2011 trebuie privită ca fiind una dintre cele mai clare și suficient de detaliate, cu o singură
excepție - capitolul privind circulația bunurilor culturale. Indicativ este și faptul că aproape toate
regulamentele sale au fost adoptate în termen de 12 luni și doar regulamentul privind circulația
bunurilor culturale a rămas în urmă.
 De asemenea, Legea privind protecția patrimoniului arheologic n. 218/2011 este foarte
detaliată și include multiple prevederi bine concepută, cu aproape toate reglementările și modele
necesare pentru aplicarea sa. Se identifică doar o singură problemă și anume - prevederile
relaționate descoperirilor arheologice și arheologiei preventive, care, așa cum sunt prevăzute astăzi,
tind să privilegieze descoperirile în comparație cu posibilitatea de păstrare a rămășițele arheologice.
În acest proces de actualizare și modernizare a legislației, sectorul monumentelor și siturilor
istorice suferă cel mai mult: legea urmează a fi aprobată, iar proiectul de lege care a fost elaborat cu
dificultate pînă în octombrie 2017, după ani de gestație, includea deficiențe semnificative care
necesitau intervenții și modificări substanțiale, primind recomandări substanțiale și din partea
Centrului Național Anticorupție. Experții MECC responsabili pentru elaborarea legii au luat act de
mai multe recomandări prezentate de MS STE în note scrise, întruniri și proiecte revizuite și
comentate pe parcursul perioadei noiembrie 2017 - martie 2018; din nefericire, din cauza lipsei
accentuate de personal și a presiunilor generate de activitatea cotidiană și de volumul extraordinar
de muncă condiționat de procesul de reformă și viitoarele alegeri politice, versiunea revizuită a
proiectului, în pofida îmbunătățirilor evidente, încă suferă de multiple deficiențe care ar necesita în
continuare intervenții pentru a adopta o lege eficientă, care nu ar avea nevoie de modificări imediate
pentru a deveni un instrument util care să poată înlocui efectiv fosta Lege nr. 1530/1993. În acest
context, câteva principii și dispoziții ar trebui recuperate și reintegrate în noua Lege, pentru a
menține nivelul normelor concepute în anii 1990, care nu au fost greșite dar au suferit de o
implementare slabă.
Lipsa unor sancțiuni drastice în legislația din domeniu a fost menționată de câțiva actori din
cadrul administrației ca fiind o problemă majora atât in cazul neexecutării planurilor cît și în ceea ce
privește proiectele aprobate. Aspectul de sancționare trebuie abordat cu maximă urgență în toate
sectoarele și legile relaționate protecția patrimoniului.
Pe de altă parte, există o nevoie de a oferi sectorului planificării urbane anumite reglementări
clare care să fie utilizate de toți actorii publici și administrațiile implicate. O soluție posibilă ar putea
rezida în viitorul Cod al Urbanismului și Construcțiilor, în prezent în curs de aprobare de către
Parlament, care va trebui să fie însoțit de măsuri majore de consolidare a capacităților diferitor
niveluri ale administrației locale, pentru a asigura acoperirea teritoriului Moldovei cu instrumentele
de planificare necesare.
Cu toate acestea, situația critică a instrumentelor de planificare ar necesita un răspuns decisiv
din partea Statului, care ar trebui să aprobe noul cod al Urbanismului și Construcțiilor și să prevadă
măsuri majore de consolidare a capacităților diferitor niveluri ale administrației locale, pentru a
asigura acoperirea teritoriului Moldovei cu instrumentele de planificare necesare.
În ceea ce privește sectorul de conservare / intervenție, una din principalele probleme
identificate ține de lipsa unei infrastructuri destinate diagnosticării și expertizei tehnice specializate,
precum și lipsa normelor privind construcția și achizițiile publice pentru intervențiile asupra
patrimoniului cultural.
 Lipsește sistemul de facilități financiare și fiscale, stimulente, mecanisme directe și indirecte
de diversificare a resurselor necesare dezvoltării unui sistem viabil de protecție și promovare a
patrimoniului cultural, precum și absența unui sistem coerent și convingător de măsuri civile,
administrative, contravenționale și sancțiuni penale proporționale gravității încălcărilor prevederilor
legii.
Principalul efort al legiuitorului în a treia perioadă de post-independență ține de
îmbunătățirea și detalierea cadrului juridic privind protecția diferitelor categorii de patrimoniu
cultural care nu au fost abordate în mod adecvat prin Legea privind protecția monumentelor,
aprobată în 1993.
Precum am menționat deja, alegerea a contat în adoptarea unei abordări sectoriale și
dezvoltarea instrumentelor juridice distincte care să soluționeze problemele de protecție ale fiecărei
categorii de patrimoniu, dat fiind faptul că s-a considerat a fi mai fezabilă din punct de vedere
administrativ și ținând cont de disponibilitatea resurselor umane.
Deși această abordare a permis elaborarea unei legislații primare moderne și detaliate și a
unor reglementări însoțitoare pentru punerea în aplicare a legii, pe de altă parte, a produs și un
sistem fragmentar, cu definiții adesea suprapuse și incoerente, cu probleme de coordonare a
dispozițiilor legilor care abordează subiecte suprapuse și se referă la aceleași sfere de activitate, de
ex. proceduri de clasificare și declasificare, preempțiune, sistem de apel. Această fragmentare are
impact și asupra instituțiilor relaționate patrimoniului cultural, care, în pofida numărului redus de
personal, lucrează independent și poartă un dialog sărac - factor care limitează schimbul / circulația
informațiilor și cooperarea - elemente esențiale pentru eficacitatea și eficiența oricărui sistem de
administrare. Aceste componente sunt indispensabile când resursele umane, materiale și financiare
sunt limitate; coordonarea ar contribui la evitarea redundanței și la dezvoltarea economiei de scară,
chiar și fără a implica o abordare mai integrată și mai puțin sectorială a protecției patrimoniul
cultural, creionată nu ca un total al diferitor categorii de proprietăți, ci ca o prezentare continuă,
mulți-fațetată a varietății de calități, particularități și valori.
În pofida problemelor structurale menționate mai sus, unele dintre aceste legi sunt destul de
bine concepute și detaliate - în special, Legea privind protecția patrimoniului cultural mobil n.
280/2011 trebuie privită ca fiind una dintre cele mai clare și suficient de detaliate, cu o singură
excepție - capitolul privind circulația bunurilor culturale. Indicativ este și faptul că aproape toate
regulamentele sale au fost adoptate în termen de 12 luni și doar regulamentul privind circulația
bunurilor culturale a rămas în urmă. De asemenea, Legea privind protecția patrimoniului arheologic
n. 218/2011 este foarte detaliată și include multiple prevederi bine concepută, cu aproape toate
reglementările și șabloanele necesare pentru aplicarea sa. Se identifică doar o singură problemă și
anume - prevederile relaționate descoperirilor arheologice și arheologiei preventivă, care, așa cum
sunt prevăzute astăzi, tind să privilegieze descoperirile în comparație cu posibilitatea de păstrare a
rămășițele arheologice.
În acest proces de actualizare și modernizare a legislației, sectorul monumentelor și siturilor
istorice suferă cel mai mult: legea urmează a fi aprobată iar proiectul de lege care a fost elaborat cu
dificultate în octombrie 2017, după ani de gestație, includea deficiențe semnificative care au
necesitat intervenții și modificări substanțiale, primind recomandări substanțiale și din partea
Centrului Național Anticorupție. Experții MECC responsabili pentru elaborarea legii au luat act de
mai multe recomandări prezentate de MS STE în note scrise, întruniri și proiecte revizuite și
comentate pe parcursul perioadei noiembrie 2017 - martie 2018; din nefericire, din cauza lipsei
stridente de personal și a presiunilor generate de activitatea cotidiană și de volumul extraordinar de
muncă legat de procesul de reformă și viitoarele alegeri politice, versiunea revizuită a proiectului, în
pofida îmbunătățirilor evidente, încă suferă de multiple deficiențe care ar necesita în continuare
intervenții pentru a adopta o lege eficientă, care nu ar avea nevoie de modificări imediate pentru a
deveni un instrument util care să poată înlocui efectiv fosta Lege n. 1530/1993. În acest context,
câteva principii și dispoziții ar trebui recuperate și reintegrate în noua Lege, pentru a menține nivelul
normelor concepute în anii 1990, care nu au fost greșite dar și au suferit de o implementare slabă.
Constituția Republicii Moldova conține două articole cheie relaționate culturii și
patrimoniului cultural: art. 33 și art. 59. În comun prevăd principii constituționale pentru protejarea
culturii și a patrimoniului cultural, însă ambele ar trebui modificate.
Preferabil, articolul 33 ar putea fi modificat pentru a include în obligația statului (de nivel
administrativ central și local) protejarea și susținerea creativității și a patrimoniului natural /
cultural. În acest mod, Constituția va prevedea în mod explicit directive care să atribuie, nu doar
cetățenilor responsabilități legate de protecția și conservarea patrimoniului cultural, dar și entităților
publice obligații constituționale care par foarte necesare într-o țară în care responsabilitatea
administrativă individuală, adică responsabilitatea persoanei în îndeplinirea funcției sale de
funcționar public, nu este suficient de reglementată și explicită prin lege.
În plus, ar fi oportun să se prevadă în termen mediu modificarea textului articolului 59
pentru a introduce conceptul de patrimoniu cultural / moștenire în locul conceptului de monumente
istorice și culturale, care în prezent pare să se limiteze la anumite categorii, precum și să se
consolideze conceptul de obligație a statului și a entităților sale centrale și teritoriale de a proteja /
dezvolta și susține mediul, patrimoniul natural și cultural și cultura în general.

Legea Culturii nr. 413/1999

Legea culturii nr. 413/1999 este o lege foarte importantă care stabilește principii de un
caracter constituțional. Acesta prevede principii și cadru de reglementare pentru dezvoltarea unui
sector de cultură modern. Legea încearcă să se poziționeze ca o lege-cadru pentru întregul sector,
cu un accent deosebit pe cultură și activități culturale, vizând asigurarea unor condiții viabile pentru
dezvoltarea unui mediu cultural mai bogat pentru Republica Moldova. În timp ce încearcă să se
extindă noțiunea de patrimoniu cultural, Legea ia în considerare și Legea privind ocrotirea
monumentelor, evitând însă să ofere specificații cu privire la protecția patrimoniului cultural, dar
incluzându-l în domeniul activităților culturale. Legea vizează stimularea inițiativelor culturale,
precum și a organizațiilor culturale care ar putea contribui la activitatea instituțiilor publice.
Unele prevederi sunt mai degrabă generice, de exemplu cele care țin de relația dintre stat și
oamenii de creație, și ar trebui să fie detaliate prin dispoziții suplimentare sau prin legislație
secundară. Cel puțin o prevedere din art. 27, paragraful 5), care stipulează că "înstrăinarea şi
transmiterea edificiilor, construcţiilor şi terenurilor aferente care aparţin instituţiilor de cultură în
alte scopuri decât activitatea culturală se interzice" pare a fi prea rigidă și poate fi nuanțată și
ulterior adaptată prin criterii și condiții prin care bunurile, aparținând instituțiilor culturale, care nu
au nicio funcție sau utilitate în scopul activităților culturale și nu au potențial pentru a fi închiriate,
pot fi înstrăinate sau transferate.
Ca și în cazul altor legi, pentru a valorifica pe deplin potențialul acestei legi, aprobarea
acesteia ar fi condus la introducerea modificărilor în alte legi, în special în domeniul fiscal și al
bugetului public, a serviciului public, în domeniul contravențional și penal, ca urmare a reflecție
politice și strategice colective asupra nevoilor unui sistem de cultură real, modern, cuprinzător și
eficient, care să fie social inclusiv și durabil din punct de vedere economic.
Din păcate, lipsa fondurilor publice nu a declanșat elaborarea unei strategii de activare a
altor surse de finanțare: prevederile legii referitoare la o varietate de opțiuni pentru crearea unui
sistem de cultură mai viabil susținut prin diferite surse de finanțare ar fi putut fi complementat prin
măsuri fiscale, stimulente, reduceri fiscale care ar promova donațiile private, investițiile, preferințele
fiscale ca sprijin pentru bugetul public dedicat culturii.
Problema respectivă este menționată în acest sens, dar se referă la toate legile sectorului:
opțiunile și propunerile de consolidare și diversificare a surselor de finanțare pentru sprijinirea
culturii sau a patrimoniului cultural rămân limitate în cadrul dispozițiilor sectoriale și nu au niciun
impact real asupra sistemului fiscal / financiar din Moldova. Aceasta înseamnă că discuția privind
consolidarea și, de altfel, crearea unui sistem de cultură viabil și dinamic, capabil să contribuie la
fortificarea socio-economică a Republicii Moldova, rămâne în cadrul "familiei culturale " și nu
ajunge la cel mai înalt nivel al deciziilor politice, Biroului Primului Ministru, MF, MEI, care sunt
principalii actori ce trebuie sensibilizați față de necesitatea reformelor structurale pentru a declanșa
o "economie a culturii ".
Legea nr. 1530/1993 privind ocrotirea monumentelor
Legea nr. 1530/1993 privind ocrotirea monumentelor reprezintă un instrument juridic
ambițios, în special ținând cont de momentul în care a fost elaborat și aprobat, în sensul că acesta
vizează protejarea monumentelor naturale și culturale, a patrimoniului tangibil și intangibil, printr-o
abordare cuprinzătoare, rar de găsit, a patrimoniului. În această privință, noțiunea de "monument"
utilizată în lege este foarte largă, deoarece se referă la obiecte cu valoare istorică, artistică sau
științifică, “mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul republicii, precum şi ale dezvoltării
spirituale, politice, economice şi sociale" (art.1, paragraful 1). Cu toate acestea, din păcate, ampla
definiție este imediat limitată de completarea "care sînt înscrise în Registrul monumentelor
Republicii Moldova", limitând astfel condiția și statutul monumentului doar la obiectivele deja
incluse în Registru și renunțând la ideea că există și alte monumente decît cele deja incluse în
Registru, care urmează încă a fi identificate, acceptate și recunoscute oficial în rezultatul procesului
de protejare. Această înțelegere îngustă și cumva birocratică a patrimoniului împiedică valorificarea
deplină a legii ca instrument de stabilire a unui cadru mai larg de protecție bazat pe o înțelegere
actualizată și deschisă a patrimoniului.
 De asemenea, definiția ocrotirea monumentelor este foarte cuprinzătoare și avansată: art. 10
prevede că "ocrotirea monumentelor de către stat cuprinde prevederea şi asigurarea lucrărilor de
evidenţă, studiere, punere în valoare, salvare, protejare, conservare şi restaurare; extinderea bazei
materiale [creșterea numărului de monumente ocrotite]; folosinţa şi accesibilitatea monumentelor
pentru diverse investigaţii în procesul de instruire şi propagare.“.
O altă prevedere clară și utilă este menționată în art. 23 " conservarea monumentelor este
prioritară lucrărilor de restaurare sau construcţie" și că "restaurarea prin reparaţii şi lucrări adecvate
de conservare prevede mai întâi măsurile ce ar stăvili avarierea şi ruinarea, păstrarea structurilor
originale ale monumentelor fără a ştirbi valoarea lor istorică, artistică sau ştiinţifică", punctând
astfel printr-o propoziție scurtă și clară că prevenirea și conservarea trebuie să fie prioritizate față de
orice alte lucrări - principiu menit să orienteze normele și prescripțiile - niciodată elaborate - pentru
lucrările de conservare și restaurare menționate în art. 24. În plus, se poate observa că utilizarea
cuvântului "restaurare" în respectiva lege se referă la o înțelegere largă a noțiunii, care poate
presupune o varietate de nuanțe de intervenție.
Sistematizarea în capitole a legii este bine gândită, iar prevederile sunt, în general, în
concordanță cu subiectul capitolului, fiind prezentate clar și bazîndu-se pe principii solide și
avansate.
Legea nr. 1530/1993 poate fi considerată drept un fundament solid care reglementează
întregul sector al patrimoniului din Republica Moldova, în sensul că principiile și dispozițiile
generale sunt temeinice dar totuși deficitare în ceea ce privește detaliile și dispozițiile specifice
privind patrimoniul arheologic, monumentele, muzeele, obiectele mobile precum și patrimoniul
natural.
Din păcate, lipsa unor prevederi sectoriale pentru anumite categorii de patrimoniu a generat
reforme parțiale prin elaborarea de legi sectoriale și nu prin detalierea conținutului juridic original al
Legii în prevederi ad-hoc grupate în secțiuni aferente anumitor categorii de patrimoniu. Această
abordare ar fi răspuns așteptărilor legiuitorului din anii 1990 și ar fi îmbogățit treptat Legea inițială
până la consolidarea unui Cod cuprinzător al patrimoniul Republicii Moldova, obiectiv care ar
trebui să fie prioritar pe ordinea de zi a viitoarei legislaturi.