SCARA

1. Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere

A cinstit toate făpturile zidite de El cu demnitatea libertăţii raţionale.

Prieteni ai Lui [] sînt fiinţele înţelegătoare şi netrupeşti din jurul lui Dumnezeu; slugi adevărate, toţi cei
ce fac şi au făcut neobosit şi fără încetare voia Lui; slugi netrebnice, cei ce socotesc că s-au învrednicit de
botez dar n-au păzit cu adevărat legămintele faţă de El; străini şi protivnici îi socotim pe cei ce sînt fie
necredincioşi, fie rău-credincioşi. În sfîrşit, vrăjmaşi sînt cei ce nu numai că au respins porunca Domnului
şi au lepădat-o de la ei, ci şi duc un războiu tare împotriva celor ce o împlinesc pe aceasta.

‘luminoasa smerită cugetare’

Dumnezeu este al tuturor.

Necinstitor de Dumnezeu este cel părtaş de firea raţională (cuvîntătoare), muritoare, care fuge de bună
voie de viaţă şi socoteşte pe Făcătorul său, cel pururea existent, ca neexistent

Călcător de lege este cel ce răstălmăceşte legea lui Dumnezeu cu mintea lui cea sucită şi cel ce socoteşte
că crede, dar se împotriveşte în chip eretic lui Dumnezeu.

Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cît e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o
cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfînta Treime

Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face părtaş de toate cele fireşti şi fără păcat şi care nu pregetă de a
face după putere cele bune.

Înfrînat este cel ce, petrecînd în mijlocul ispitelor şi curselor şi tulburărilor, se străduieşte să imite cu
toată puterea purtările celui ridicat deasupra tulburărilor.

Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rînduiala şi starea fiinţelor netrupeşti.
Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi
lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte.
Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul
apăsat de durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenită pomenire a morţii.

Cei ce au ieşit din Egipt (tămăduiţi de patimile sufleteşti) au avut ca povăţuitor pe Moise, iar cei ce au
fugit din Sodoma (doresc să se dezbrace de necurăţia nenorocitului de trup), un înger.

Să ne temem de Domnul ca de fiare. Oameni care ducîndu-se să fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar
auzind lătrat de cîini în acel loc, s-au înapoiat.

Să iubim pe Domnul cum îi cinstim pe prietenii noştri. Unii supărînd pe Dumnezeu şi neavînd nici o grijă
de aceasta, dar mărind pe cei iubiţi de ei pentru vreun lucru neînsemnat şi folosind orice mijloc,
născocind orice gînd, răbdînd orice necaz, făcîndu-le orice declaraţie (de cinstire), ei înşişi, sau prin
prieteni, sau trimiţîndu-le orice fel de daruri, ca să-i întoarcă.

Să lucrăm virtuţile.

Ε cu putinţă să umble cineva şi cînd e legat cu lucrurile vieţii şi cu grijile de fier; dar greu.
«Cum putem noi cei ce vieţuim împreună cu soţiile (sau cu soţii) noastre, să petrecem viaţa călugărească
?>> Acestora le-am răspuns : «Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le : nu defăimaţi pe
nimenea, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urîţi pe
nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu
pricinuiţi nimănui sminteală ; de aceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă
pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor».

Cele adunate în tinereţe hrănesc şi mîntuie la bătrîneţe pe cei obosiţi.

În aceste trei chipuri de viaţă stă toată vieţuirea călugărească : fie în nevoinţă retrasă şi singuratică, fie în
liniştire cu unul sau cu doi, fie în şederea cu răbdare în obşte.

Iată prima treaptă: cel ce ai păşit pe ea, să nu te întorci la cele dinapoi.

2. Despre despătimire

În toate avem nevoie de multă trezvie.

Nimenea nu va intra în cămara cerească de nuntă purtînd cunună, dacă nu a săvîrşit prima, a doua şi a
treia lepădare, adică de toate lucrurile, de toţi oamenii, pînă şi de părinţi; tăierea voii proprii; şi
lepădarea a treia, de slava deşartă, care urmează ascultării.

Dacă cineva socoteşte că nu simte nici o împătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui e întristată pentru
lipsa lui, unul ca acesta se înşeală cu desăvîrşire.

Iată treapta a doua. Tu, cel ce alergi, nu urma pilda soţiei lui Lot, ci a lui Lot însuşi. !!!

3. Despre înstrăinare

Mustră amînările care adorm mereu mişcările spre cele bune. Dacă ai primit flacăra, aleargă.

Dorul lui Dumnezeu a stins dorul de părinţi.

DESPRE VISURILE CARE URMEAZĂ PE ÎNCEPĂTORI

Visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului.

Deci cel ce crede visurilor este asemenea celui ce aleargă după umbra sa şi încearcă să o prindă.

Crede numai (a)celor (vise) ce-ţi vestesc ţie osîndă veşnică şi judecată. Dar dacă acestea îţi pricinuiesc
deznădejdea, şi ele sînt de la dracul.

Iată a treia treaptă deopotrivă la număr cu Treimea. Cel ce a păşit pe ea, să nu caute la dreapta sau

la stînga.

4. Despre fericita si pururea pomenita ascultare

Ascultarea este [] moarte de bună voie.

Ascultarea este mormînt al voinţei şi înviere a smereniei.

Sufletul care se gîndeşte la mărturisire e ţinut de aceasta ca de un frîu, să nu păcătuiască. Păcatele pe

care nu avem de gînd să le mărturisim, le săvîrşim fără frică.
El (ascultatorul) socoteşte în chip neîndoielnic că acestea (ascultarile / virtutile) le-a făcut rugăciunea
părintelui său duhovnicesc. Astfel el rămîne străin de închipuirea deşartă de sine. Căci cum se va

mîndri cu acelea, cel ce spune că le-a făcut prin ajutorul părintelui şi nu prin sîrguinţa sa?

Spune păcatele tale învăţătorului tău, [] căci nu te poţi izbăvi de ruşine, fără ruşine.

Dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina.

Bărbatul tăcut este fiul înţelepciunii, cîştigînd totdeauna multă cunoştinţă (mintea nerisipindu-se în
vorbe multe, înseamnă mai atent în sine tot ce observă şi află).

Nu te grăbi să te arăţi nicidecum mai drept ca ei (fratii) în ceva. Căci vei săvîrşi atunci două rele: pe aceia
îi vei răni prin sîrguinţa ta cu chip mincinos, iar ţie îţi vei pricinui mîndrie prin purtarea ta.

Nu te descuraja cînd eşti furat (de vreun gînd în rugăciune), ci încurajează-te adunîndu-ţi mintea de
fiecare dată, căci numai îngerul nu e furat.

Pînă aci treapta egală cu numărul Evangheliştilor. Nevoitorul stă alergînd fără frică.

5. Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, în care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor
osîndiţi şi despre închisoare

Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului.

Să luptăm înainte de toate cu dracul întristării.

Să nu te turburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care
te păzeşte va preţui răbdarea ta.

Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator.

Prin pocăinţă ai urcat a cincea treaptă. Prin ea ai curăţit cele cinci simţuri scăpînd de pedeapsă şi de
osînda fără de voie, prin cea aleasă de bună voie.

6. Despre pomenirea morţii

Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi.

Tremurarea (frica) de moarte este semnul păcatelor nepocăite.

Celor din afară de zgomote, aducerea aminte de moarte le pricinuieşte lepădarea grijilor, rugăciunea
neîncetată şi păzirea minţii.

Aceasta a fost a şasea treaptă. Cel ce s-a suit pe ea nu va păcătui nici odată, dacă e adevărat ce s-a spus:
«Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui» (Înţ. Sir. 7, 38).

7. Despre plînsul de-bucurie-făcător