Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ÎCCJ - Decizie nr. 4/2015 din 04 martie 2015

Decizia nr. 4/2015 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I
penală - prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii
de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă
prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182
alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau
dacă, dimpotrivă, este dezincriminată 

În vigoare de la 09 aprilie 2015

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 244 din 09 aprilie 2015. Nu există modificări până la 16
aprilie 2015.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE 

    COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ 

    Dosar nr. 97/1/2015 

Mirela Sorina - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de

Popescu Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Aurel Gheorghe
- judecător la Secţia penală
Ilie
Lavinia Valeria
- judecător la Secţia penală
Lefterache
Francisca Maria
- judecător la Secţia penală
Vasile
Simona Daniela
- judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Encean
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian
- judecător la Secţia penală
Dragomir
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală
Marius Dan
- judecător la Secţia penală
Foitoş
Diana Gabriela
- magistrat-asistent
Vlădaia

    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală - prin
care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în

1
sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184
alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din
Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din
culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este
dezincriminată. 
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit
conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din
Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. 
    La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în
cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul
privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost
reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. 
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de
vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În
acest context a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele opinii: 
    Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, dezvoltată la
fila 7 din raportul întocmit în cauză, s-a susţinut că fapta este dezincriminată în situaţia în
care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de
îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracţiunii nu se află în vreuna dintre
situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei
substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune. 
    Într-o opinie nuanţată s-a apreciat că dispoziţiile art. 196 alin. (2) din Codul penal nu au
operat o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal
anterior, ci o modificare a condiţiilor de incriminare prin restrângerea sferei actelor materiale
ce intră în conţinutul infracţiunii. 
    În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor
care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură
penală. 
    A mai precizat că la data de 9 februarie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/III-5/2014 prin care s-a
adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect
promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în
prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise. 
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt
alte cereri de formulat ori excepţii de invocat, a solicitat procurorului să susţină punctul de
vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de
drept supusă dezlegării. 

2
    Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că este neîntemeiată concluzia de respingere
a sesizării ca inadmisibilă reţinută în raportul întocmit de judecătorul-raportor şi a considerat
că completul învestit cu dezlegarea problemei de drept sesizată, potrivit art. 475 din Codul
de procedură penală, trebuie să se pronunţe pe fondul cauzei. 
    A arătat că în raport judecătorul-raportor menţionează că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie poate avea loc, exclusiv, în ipoteza în care într-un litigiu aflat în curs de soluţionare
se pune problema aplicării unei dispoziţii legale neclare, echivoce, susceptibile de mai multe
soluţii, iar nu şi în situaţia în care aplicarea corectă a dreptului rezultă fără niciun dubiu,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, din interpretarea dispoziţiilor legale. 
    În ceea ce priveşte opinia judecătorului-raportor în sensul că pentru a fi admisibilă o astfel
de sesizare, o dispoziţie legală trebuie să fie neclară, echivocă ori să existe îndoieli cu privire
la interpretarea sa, a arătat că este neîntemeiată, întrucât s-ar adăuga la lege, iar o asemenea
apreciere ţine mai degrabă de condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii şi
nu de cele ale instituţiei privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. 
    A mai făcut trimitere la faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres şi limitativ în art.
475 din Codul de procedură penală condiţiile care trebuie îndeplinite în această procedură,
respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către o instanţă învestită cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu
mai fi fost supusă examenului instanţei supreme, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre
prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar de lămurirea respectivei chestiuni de
drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. 
    Prin urmare, a apreciat că singurul examen pe care îl poate efectua completul învestit cu o
întrebare prealabilă este de a stabili legătura între problema de drept ce se solicită a fi
lămurită cu fondul contestaţiei cu care a fost învestit Tribunalul Bucureşti, legătură care în
speţă rezultă dincolo de orice dubiu, şi că nu este în măsură să facă aprecieri cu privire la
caracterul echivoc sau cu privire la modalitatea de interpretare a unor dispoziţii legale, care
poate fi unitară sau nu în ceea ce priveşte problema de drept. 
    Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită vizează existenţa sau neexistenţa
continuităţii de incriminare în concret a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I şi alin.
4 din Codul penal anterior în raport cu reglementarea actuală a infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau sănătăţii şi că ceea ce a generat necesitatea rezolvării acestei
chestiuni este fapta comisă printr-un accident rutier care a produs o vătămare ce a necesitat
pentru vindecare îngrijiri medicale cuprinse între 80 şi 90 de zile. 
    În susţinerea acestui punct de vedere a precizat că aprecierea intervenţiei legii de
dezincriminare se realizează în concret şi că există dezincriminare, atât atunci când legea
nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând niciun corespondent în legea nouă, cât şi
atunci când legea nouă restrânge sfera de incidenţă a unei anumite dispoziţii legale, astfel
încât fapta concretă, astfel cum a fost săvârşită, nu mai întruneşte condiţiile prevăzute în
legea nouă. 
    A relevat că la o examinare a celor două texte de lege este evidentă continuitatea
incriminării infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii săvârşite din culpă,
asemenea incriminări nefiind suprimate, ci continuând, de principiu, să aibă corespondent şi
în legea nouă, respectiv în art. 196 din Codul penal. Prin urmare, se impune a se verifica în ce
măsură legea nouă restrânge sau nu sfera de incidenţă a art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 din
Codul penal anterior. 

3
    În urma efectuării unui examen comparativ al celor două texte de lege, art. 184 alin. 2 teza
I şi alin. 4 din Codul penal anterior cu dispoziţiile art. 196 alin. 1 din Codul penal se observă
că o faptă va primi încadrarea juridică în alin. (1) al art. 196 din Codul penal dacă sunt
îndeplinite două condiţii, respectiv vătămarea produsă să necesite pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile şi, totodată, autorul acesteia să se fi aflat sub influenţa
băuturilor alcoolice, a substanţelor psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi care
constituie prin ea însăşi infracţiune. Prin urmare, a precizat că între art. 184 alin. 2 şi 4 din
Codul penal anterior şi alin. (1) al art. 196 din Codul penal există o corespondenţă parţială
doar în ceea ce priveşte urmarea imediată, iar nu şi în ceea ce priveşte aspectele care
caracterizează subiectul activ al infracţiunii. 
    De asemenea, prin compararea textelor din reglementarea anterioară, art. 184 alin. 2 teza I
şi alin. 4 din Codul penal anterior cu alin. (2) al art. 196 din Codul penal se observă că nu
există corespondenţă sub aspectul condiţiilor verificate, iar prin compararea art. 184 alin. 2 şi
4 din Codul penal anterior cu alin. (3) al art. 196 din Codul penal se observă că există o
corespondenţă parţială, doar sub aspectul circumstanţei de agravare. 
    În concluzie, a arătat că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a mai incrimina în noul
text de lege faptele săvârşite din culpă ce au produs vătămări ce au necesitat îngrijiri
medicale cuprinse între 10 şi 90 de zile, acestea intrând în sfera ilicitului penal numai dacă
sunt săvârşite de persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor psihoactive
sau în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin ea însăşi infracţiune. 
    În raport cu aceste precizări a solicitat admiterea sesizării şi pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept a cărei lămurire s-a solicitat. 
    Doamna judecător Silvia Cerbu a solicitat reprezentantului Ministerului Public să
precizeze dacă utilizarea raţionamentului comparativ al textelor de lege este necesară, în
general, în cadrul analizei incidenţei dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal, pentru toate
infracţiunile care au fost modificate prin noul Cod penal sau analiza din această perspectivă
a art. 196 din Codul penal implică o abordare diferită. 
    Reprezentantul Ministerului Public a precizat că raţionamentul comparativ al textelor de
lege, dezvoltat anterior, este un examen care trebuie avut în vedere atunci când se pune
problema intervenţiei unei legi de dezincriminare, fără a putea exprima un punct de vedere
în general, astfel că raţionamentul expus este specific doar textului de la art. 196 din Codul
penal. 
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că membrii completului nu mai au de
formulat întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public, a declarat dezbaterile închise,
reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate. 

ÎNALTA CURTE,  

    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: 
   I. Titularul şi obiectul sesizării 
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr.
14.993/302/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din
urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte

4
corespondent în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2)
şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată. 
   II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 14.993/302/2014 al
Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală 
    Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a fost sesizat cu soluţionarea contestaţiei formulate
de contestatorul RI împotriva Sentinţei penale nr. 2.255 pronunţate în data de 17 septembrie
2014 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 22.033/4/2014. 
    Prin Sentinţa penală nr. 2.255 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului
5 Bucureşti în Dosarul nr. 14.993/302/2014, s-a dispus, în temeiul art. 595 din Codul de
procedură penală raportat la art. 4 din Codul penal, respingerea ca neîntemeiată a
contestaţiei formulate de contestatorul RI şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de
constatare a încetării anulării permisului de conducere a petentului cu obligarea acestuia la
plata sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. 
    Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a contestaţiei petentul RI. 
    Sub aspectul situaţiei de fapt, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la
data de 19 mai 2010, în jurul orei 11,30, inculpatul RI, în timp ce conducea autoturismul
proprietate personală marca Opel, circulând pe banda de lângă scuar, a accidentat-o pe
partea vătămată care se angajase în traversarea străzii, de la dreapta spre stânga, pe marcajul
pietonal. După producerea accidentului, victima a fost transportată la spital unde i s-au
acordat primele îngrijiri medicale. Pentru leziunile provocate în accident, partea vătămată a
avut nevoie de 80-90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform raportului de
expertiză medico-legal. 
    Prin Sentinţa penală nr. 892 din 24 aprilie 2013, definitivă prin Decizia penală nr. 1.561/R
din 4 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, petentul RI a fost condamnat la pedeapsa
de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută
de art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 74 alin. 2 raportat la art. 76
alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior. 
    În temeiul art. 71 din Codul penal anterior s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii
exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) din Codul penal
anterior pe durata executării pedepsei principale. 
    În temeiul art. 81 şi 82 din Codul penal anterior a fost suspendată condiţionat executarea
pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3
luni. 
    În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a
executării pedepsei închisorii a fost suspendată executarea pedepselor accesorii. 
    În temeiul art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia petentului
asupra consecinţelor comiterii unei noi infracţiuni intenţionate pe durata termenului de
încercare. 
    La data de 11 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus repunerea
cauzei pe rol pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în
sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar. 
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2014 a fost pusă în discuţia părţilor
necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: în situaţia în care, ca urmare a faptei
comise din culpă, se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracţiune doar în

5
ipoteza în care a fost comisă de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei
substanţe psihoactive ori a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea
însăşi infracţiune. 
    S-a menţionat că este pedepsită, ca formă calificată a acestei infracţiuni, fapta care este
săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi; prin urmare,
fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanţe. 
    S-a mai arătat că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă în situaţia în
care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile
(inclusiv 90 de zile), atâta vreme cât subiectul activ al infracţiunii nu se află în situaţiile
prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor
psihoactive sau dacă fapta nu a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin
ea însăşi infracţiune. 
    Prin urmare, Tribunalul Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea
dezlegării chestiunii de drept, respectiv: dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă
prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182
alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau
dacă, dimpotrivă, este dezincriminată şi a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea
hotărârii prealabile. 
   III. Dispoziţii legale incidente 
    Art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală gravă 
    "  Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2
la 7 ani." 
    Art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală din culpă 
    "  Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. 
    . . . . . . . . . . 
    Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani." 
    Art. 193 alin. (2) din Codul penal - Lovirea sau alte violenţe 
    "  Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a
cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă." 
    Art. 194 alin. (1) din Codul penal - Vătămarea corporală 
    " (1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: 
   a) o infirmitate; 
   b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; 
   c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; 
   d) avortul; 
   e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani." 
    Art. 196 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal - Vătămarea corporală din culpă 

6
    " (1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub
influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă. 
   (2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 2 ani sau cu amendă. 
   (3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda." 
    Art. 4 din Codul penal - Aplicarea legii penale de dezincriminare 
    "  Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute
de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi." 
    Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal 
    " (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt
aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai
constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa
infracţiunii. 
   (2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată
de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire." 
  
 IV. Punctul de vedere al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de
drept a cărei dezlegare se solicită 
    Potrivit art. 4 din Codul penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche
dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, caz în care executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a măsurilor de siguranţă pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin
intrarea în vigoare a legii noi. 
    Nu există dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se
mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau
din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă; în acest sens sunt
dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal. 
    Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, aprecierea intervenţiei legii de
dezincriminare se va face prin aprecierea in concreto, în sensul că suntem în prezenţa unei
dezincriminări atunci când în raport de legea nouă fapta concretă comisă de inculpat nu mai
atrage răspunderea penală. Aşadar, dispoziţiile legale privitoare la dezincriminare sunt
incidente în două situaţii: 
   1. atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent in
această lege (cu titlu de exemplu, în actualul Cod penal nu mai apare incriminată
infracţiunea de prostituţie, tulburare de posesie). Nu există însă dezincriminare atunci când,
deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a

7
fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o
incriminare generală existentă; 
   2. în ipoteza în care prin prevederile legii noi se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit
text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de
acesta; astfel vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare atunci când sub legea
veche fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, dar comiterea din culpă nu mai
este prevăzută de legea nouă, situaţia fiind similară şi în cazul reglementării tentativei şi
infracţiunii consumate. 
    Pornind de la consideraţiile teoretice sus-menţionate, s-a apreciat că, în prezenta cauză, se
impune o analiză a conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 şi 4 din
Codul penal din 1969, dar şi al infracţiunii prevăzute în art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul
Cod penal, spre a verifica în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal
raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal sau dacă textele de lege în discuţie continuă să fie incriminate,
fiind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. 
    Potrivit prevederilor art. 184 din Codul penal anterior care incrimina "Vătămarea
corporală din culpă", "Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21 care a pricinuit o vătămare ce
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută de
art. 181, săvârşite din culpă se pedepsesc . . . . . . . . . . (alin. 1). Dacă fapta a avut vreuna din
urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2) pedeapsa este . . . . . . . . . . (alin. 2). Când
săvârşirea faptei prevăzute la alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea
unei anume activităţi, pedeapsa este . . . . . . . . . . (alin. 3). Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este
urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere arătate în alineatul
precedent se pedepseşte . . . . . . . . . . (alin. 4)." 
    Potrivit prevederilor art. 196 din actualul Cod penal care incriminează "Vătămarea
corporală din culpă", "Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o
persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune se pedepseşte. . . [alin. (1)];
fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte . . . . . . . . . . [alin. (2)];
Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea
unei anumite activităţi. . .[alin. (3)]." 
    Ca şi în cazul reglementării din Codul penal anterior, lovirea sau alte violenţe săvârşite din
culpă, potrivit prevederilor art. 193 alin. (1) din actualul Cod penal, fără producerea de
leziuni, nu se pedepseşte penal. În situaţia în care ca urmare a acestei fapte comise din culpă
se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracţiune doar în ipoteza în care: 
   - a fost comisă de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe
psihoactive; 
   - a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Este
pedepsită ca formă calificată a acestei infracţiuni fapta care este săvârşită ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi; prin urmare, fapta este considerată
mai gravă numai în anumite circumstanţe. 

8
    Din analiza textului reiese că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă
în situaţia în care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult
90 de zile (inclusiv 90 de zile) atâta vreme cât subiectul activ al infracţiunii nu se află în
situaţia prevăzută de lege, respectiv: 
   - nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice; 
   - nu se află sub influenţa substanţelor psihoactive; 
   - sau dacă fapta nu a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune. 
    Cât priveşte vătămarea corporală în forma prevăzută de noul Cod penal - art. 194 lit. b) -
fapta a produs leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat
pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta este pedepsită în toate
situaţiile dacă este comisă din culpă, fiind pedepsită ca formă calificată a acestei infracţiuni
fapta de vătămare corporală care este săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea
unei anumite activităţi. 
   
V. Punctele de vedere ale procurorului şi contestatorului-condamnat cu privire la dezlegarea
chestiunii de drept 
    Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de
incriminare reglementate de art. 196 alin. (2) şi (4) din Codul penal, pentru aceleaşi
considerente avute în vedere de instanţa de fond, iar contestatorul, prin apărător ales, a
susţinut că fapta este dezincriminată, pentru argumentele prezentate în susţinerea
contestaţiei formulate. 
   
VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate 
    În urma consultării instanţelor de judecată s-a delimitat o opinie majoritară, în sensul că
fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat
pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al
infracţiunii nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub
influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune. În acest sens au opinat curţile de apel: Bucureşti,
Constanţa, Galaţi, Cluj, Craiova, Bacău, Oradea, Alba Iulia, Iaşi, Piteşti, Timişoara,
Tribunalele: Hunedoara, Cluj, Maramureş, Mehedinţi, Gorj, Dolj, Bistriţa-Năsăud, Bacău,
Neamţ, Arad, Timiş, Iaşi, Sibiu, judecătoriile: Sectorului 2 Bucureşti, Sectorului 3 Bucureşti,
Sectorului 4 Bucureşti, Sectorului 5 Bucureşti, Sectorului 6 Bucureşti, Balş, Corabia, Cornetu,
Turnu Măgurele, Măcin, Focşani, Galaţi, Cluj-Napoca, Turda, Baia Mare, Bacău, Piatra-
Neamţ, Bicaz, Bistriţa, Salonta, Oradea, Satu Mare, Hunedoara, Deva, Sălişte, Balş, Corabia,
Timişoara, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc. 
    O opinie nuanţată a exprimat Judecătoria Roman care a arătat că dispoziţiile art. 196 alin.
(2) din Codul penal nu au operat o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2
teza I din Codul penal anterior, ci o modificare a condiţiilor de incriminare prin restrângerea
sferei actelor materiale ce intră în conţinutul infracţiunii. S-a apreciat că este vorba de o
continuitate a incriminării, dar în condiţii mai restrictive, în corelaţie cu noua politică penală
a legiuitorului, perspectivă ce atrage incidenţa principiului aplicării legii penale mai
favorabile. 

9
    În cadrul Judecătoriei Oneşti s-au exprimat două opinii: prima, în sensul că infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi
găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196
alin. (2) şi (3) din Codul penal, nefiind pronunţate hotărâri în acest sens. În cea de a doua
opinie s-a apreciat că vătămarea corporală din culpă prin care au fost cauzate leziuni
traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare de la o zi până la 90 de zile de îngrijiri
medicale nu este incriminată de noul Cod penal, existând practică judiciară în acest sens,
transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 
    Judecătoria Slatina a arătat că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de
art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondent în infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, nefiind
dezincriminată, neexistând jurisprudenţă cu privire la problema de drept. 
    Judecătoria Târnăveni a arătat că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută
de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondent în infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal,
neexistând jurisprudenţă cu privire la problema de drept. În acelaşi sens a opinat şi
Judecătoria Topliţa. 
    Tribunalul Caraş-Severin a arătat că nu este vorba de o dezincriminare, întrucât au fost
modificate parţial condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei de vătămare corporală
din culpă în raport cu legea veche. Practic, infracţiunea de vătămare corporală din culpă este
în continuare incriminată, în condiţiile prevăzute de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal,
în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legii penale mai favorabile. 
    Următoarele instanţe nu şi-au precizat punctele de vedere, menţionând doar că nu deţin
jurisprudenţă în problema de drept solicitată: Tribunalul Sălaj şi judecătoriile din raza sa de
competenţă, judecătoriile Moineşti, Buhuşi şi Podu Turcului, Tribunalul Bistriţa-Năsăud,
Judecătoria Năsăud şi Judecătoria Beclean, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu,
Judecătoria Caracal, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj. 
    Judecătoria Târgu Mureş nu a exprimat expres un punct de vedere, însă a transmis mai
multe hotărâri judecătoreşti în sensul dezincriminării infracţiunii de vătămare corporală din
culpă. 
   
VII. Opiniile specialiştilor consultaţi 
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de
procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de
drept ce formează obiectul sesizării. 
    Dintre specialişti a comunicat punct de vedere prof. univ. dr. Mircea Duţu de la Academia
Română - Institutul de Cercetări Juridice care a opinat că, potrivit art. 196 alin. (2) coroborat
cu art. 194 alin. (1) lit. b) şi art. 193 din Codul penal, se pedepseşte fapta săvârşită din culpă
care a cauzat leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, ce au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, în vreme ce art. 184 alin. 2 teza I din
1969 Codul penal are în vedere fapta săvârşită din culpă prin care s-a pricinuit integrităţii
corporale sau sănătăţii o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult
de 60 de zile. În cadrul ambelor incriminări, durata îngrijirilor medicale nu reprezintă un
element constitutiv al laturii obiective care trebuie avut în vedere în cadrul examinării laturii
subiective, ci o condiţie obiectivă de incriminare, caracterizând gradul pericolului social
abstract al acelor vătămări corporale grave care, deşi săvârşite din culpă, atrag răspunderea

10
penală. Astfel, din comparaţia textelor celor două reglementări rezultă că faptele săvârşite
din culpă pentru a căror vindecare au fost necesare îngrijiri medicale pe o durată mai mare
de 60 de zile, dar nedepăşind 90 de zile, ies din sfera de incidenţă a legii penale noi, operând
deci dezincriminarea. 
    Un al doilea punct de vedere a fost a comunicat de prof. univ. dr. Valerian Cioclei de la
Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept - Departamentul Drept penal care a opinat
în sensul că în privinţa faptei prin care au fost produse victimei leziuni ce au necesitat pentru
vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta a fost dezincriminată prin intrarea în
vigoare a Codului penal, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal în
coroborare cu prevederile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal. 
   
VIII. Jurisprudenţa naţională în materie 
    Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Bacău,
Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel
Piteşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Hunedoara, Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti,
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Cornetu,
Judecătoria Hârlău, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Măcin,
Judecătoria Galaţi, Judecătoria Focşani, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Turda,
Judecătoria Oneşti, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Salonta,
Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Deva,
Judecătoria Sălişte, Judecătoria Craiova, Judecătoria Corabia, Judecătoria Arad, Judecătoria
Timişoara, Judecătoria Deta, Judecătoria Târgu Mureş. 
   
IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 
    Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din
culpă, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, în motivarea acestei decizii reţinându-se
următoarele: 
    "Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se
regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale
care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) au în vedere
producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de
zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din
Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin
stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective
în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au
necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea,
infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei,
precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de
îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente
alternative şi anume, subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice
ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări

11
corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă
conducătorul auto nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe
psihoactive." 
   
X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 
    Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a propus
următoarea soluţie cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării: 
    "  Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1), alin. (2) teza
I [fapta a avut urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) ] şi alin. (4) din Codul penal din 1969, în
ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale
şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) teza a ll-a al art. 196 din Codul
penal, a fost dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014." 
   
XI. Raportul asupra chestiunii de drept supusă dezlegării 
    Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor
a fost în sensul de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti -
Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept. 
    În considerentele raportului s-a arătat că dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 184
alin. 2 teza I şi alin. 4 cu referire la art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior, art. 196 alin. (2) şi
(3) din Codul penal, precum şi art. 4 din Codul penal, sunt redactate de legiuitor într-un mod
clar şi inteligibil, lipsit de ambiguităţi, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la
interpretarea acestora. În speţă, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc
niciunei îndoieli rezonabile. Actualul Cod penal, dincolo de pragul diferit al numărului de
zile de îngrijiri medicale, nu aduce vreo tehnică legislativă inovatoare care să pună probleme
reale, neexistând niciun dubiu asupra interpretării textelor de lege în privinţa infracţiunii de
vătămare corporală din culpă, în realitate, nefiind vorba de o problemă de drept. 
    În concluzie, s-a apreciat de către judecătorul-raportor că, în cauză, nu se impune o
rezolvare de principiu a chestiunii de drept invocate, rezolvare care rezultă din textele de
lege incidente, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei
penale să aprecieze, în concret, asupra dispoziţiilor legii penale mai favorabile. 
   
XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 
    Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele: 
    Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile
art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea unui complet de judecată al Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Curţii de Apel şi a Tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze
în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a
cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat
încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul
unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării
unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. 
    Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe

12
cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe
rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul
acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar
problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele
judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. 
    În cauză, Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă,
respectiv contestaţia formulată de contestatorul RI împotriva Sentinţei penale nr. 2.255
pronunţate în data de 17 septembrie 2014 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul
nr. 22.033/4/2014. 
    Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în contestaţie
a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la dezincriminarea
sau continuitatea incriminării în Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014 a infracţiunii
de vătămare corporală din culpă. 
    De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o
rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în
prezent, obiectul unui recurs în interesul legii. 
    Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au
necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ
al infracţiunii nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub
influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune. 
    Această opinie se fundamentează pe următoarele argumente: 
    Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi
considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen
sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege
pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei apare ca
una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala
garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal. 
    În dreptul român, principiul legalităţii a dobândit o forţă constituţională. 
    Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii". Constituţia României, după cum se observă, consacră,
explicit, doar principiul legalităţii pedepsei, dar acest lucru nu trebuie să conducă la
concluzia că legalitatea incriminării nu ar avea o bază constituţională. Acest din urmă
principiu rezultă fără echivoc din coroborarea textului art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit căruia
doar legea organică poate stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, cu cel
din art. 15 alin. (2), care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
sau contravenţionale mai favorabile. 
    La rândul său, Codul penal statuează în art. 1 că: 
    " (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. 
   (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de
legea penală la data când a fost săvârşită." 
    În activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii
esenţiale: interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv
interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia). 

13
    Prin urmare, dacă principiul neretroactivităţii legii penale este un principiu constituţional,
excepţiile trebuie să se înscrie în noţiunea de lege penală sau contravenţională mai favorabilă
în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, se încadrează în categoria excepţiilor admise
de textul constituţional legea de dezincriminare, legea de amnistie sau graţiere şi legea
penală mai favorabilă stricto sensu. 
    Anterior, retroactivitatea legii de dezincriminare era prevăzută expres în art. 12 alin. 1 din
Codul penal din 1969, iar delimitarea incidenţei acestui text de lege se realiza pe baza
criteriului de apreciere in abstracto, potrivit căruia exista dezincriminare doar atunci când
fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăsea sub nicio formă în legea nouă. În această
situaţie, aşa cum s-a arătat în doctrină1, aprecierea nu se raporta la fapta concretă săvârşită de
inculpat, ci la specia în care aceasta se încadra. Astfel, restrângerea sferei de incidenţă a
textului de incriminare nu se analiza ca o dezincriminare, ci ca o lege mai favorabilă stricto
sensu. 
   1 Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 35-37. 

    Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută, în prezent, de art. 4 din Codul
penal, potrivit căruia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă. 
    Totodată, noul Cod penal a instituit sistemul aprecierii in concreto, ceea ce înseamnă că
legea de dezincriminare se aplică atunci când, sub legea nouă, fapta concretă comisă de
inculpat nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. 
    Consacrarea modalităţii de apreciere in concreto s-a realizat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1)
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
potrivit cărora dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare
sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu
mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii. 
    Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, intervenţia legii de dezincriminare se face
prin aprecierea, în concret, a circumstanţelor de săvârşire a faptei, în sensul că suntem în
prezenţa unei dezincriminări, nu doar în situaţia în care legea nouă suprimă o incriminare,
aceasta nemaiavând corespondent în respectiva lege, ci şi în situaţia în care, prin prevederile
legii noi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă
de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta. 
    Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracţiunea de
vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se
constată următoarele: 
    Vechea reglementare delimita infracţiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip,
prevăzută de art. 184 alin. 1 din Codul penal anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de
art. 184 alin. 2 din Codul penal anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura
obiectivă, constând în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ce necesita pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip şi mai mult
de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. 3 şi 4 ale aceluiaşi articol
ca modalităţi agravate săvârşirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii
ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi. 

14
    Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din
culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 10 zile. 
    Spre deosebire de textul de lege menţionat, pentru varianta - tip a infracţiunii de vătămare
corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, urmarea imediată constă
în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate
este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile,
legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanţe de comitere a faptei, respectiv 3 condiţii
alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influenţa
băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce
constituie prin ea însăşi o infracţiune. Cu referire la această formă-tip a infracţiunii,
legiuitorul nu a mai prevăzut varianta agravată de săvârşire, ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii
ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. 
    Analiza chestiunii de drept puse în discuţie porneşte de la premisa că fapta de vătămare
corporală din culpă este, în continuare, incriminată prin dispoziţiile art. 196 din Codul
penal. 
    Cu toate acestea, din examinarea comparativă a textelor de lege succesive mai sus
menţionate, prin raportare la modul concret de configurare a obiectului chestiunii de drept
supuse analizei (faptă produsă printr-un accident rutier care a produs o vătămare care
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 80-90 de zile), se observă că prevederile legii
noi restrâng sfera de incidenţă a textului din vechea reglementare, impunând condiţii
suplimentare privind pe autorul infracţiunii. 
    Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală ea trebuie să poată fi încadrată în
tiparul stabilit de norma nouă de incriminare, ceea ce presupune a se analiza dacă fapta
concretă săvârşită de inculpat întruneşte condiţiile de tipicitate specifice noii incriminări. 
    Tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi
modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. 
    Aşa cum s-a arătat în doctrină2, tipicitatea ca primă trăsătură a infracţiunii se constituie
într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal
enunţate anterior. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii
incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în
descrierea realizată de o normă penală. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la
respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un
moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept) legiuitorul trebuie să le aducă în sfera
dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri
de drept. 
   2 Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 35-37. 

    Prin urmare, se va reţine lipsa de tipicitate a faptei în ipoteza în care subiectul activ
nemijlocit al vătămării corporale din culpă nu se afla, la momentul săvârşirii faptei, sub
influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune, dacă vătămarea a necesitat între 11 şi 90 de
zile de îngrijiri medicale. 

15
    Neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate conduce la concluzia că fapta comisă sub imperiul
legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 4 din Codul penal. 
    Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Tribunalul
Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: 
    "  Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I
(fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969
îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.
196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?" 
    Va stabili că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza
I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din
1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri
medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014. 

    În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,  

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE  

În numele legii  

D E C I D E:  

    Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr.
14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de
drept respectiv: 
    "  Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I
(fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969
îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.
196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?" 
    Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza
I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din
1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri
medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014. 
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477
alin. (3) din Codul de procedură penală. 
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015. 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI Magistrat-asistent,

DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Diana Gabriela
judecător MIRELA SORINA POPESCU Vlădaia

16