Orfeu in infern

De Tennessee Williams

CAROL

(la telefon): Aştept. (Către celelalte femei:) Mi-am prins tocul de la pantof în
trotuarul ăsta prăpădit şi mi s-a rupt ... (Ridică pantoful.) Se zice că dacă ţi se
rupe
papucul dimineaţa, înseamnă că-ţi vei întîlni ursitul înainte de apusul soarelui.
Cînd s-a rupt al meu, era deja întuneric. Poate că asta înseamnă că am să dau peste
dragostea vieţii mele înainte de răsăritul soarelui. Tu eşti, Bertie? Aici e Carol.
Ce faci? Te-ai izbit de ceva? Am auzit ceva dărîmîndu-se. Eu plec chiar acum,
sînt deja pe drum, totul este aranjat, mi-am obţinut subvenţia, cu condiţia să mă
aţin cît mai departe de Two River. A trebuit să-i şantajez un pic. Am venit la masă
cu ochii fardaţi şi cu boleroul meu negru, iar Betsy Boo, cumnată-mea, mă
întreabă: „Carol, te pregăteşti pentru vreun bal mascat?" I-am răspuns: „Nu,
deloc, mă pregătesc să ies să mă plimb astă-seară, pe şoseaua principală, de la
noi pînă la Memphis, aşa cum obişnuiam cînd locuiam aici". Ei, scumpule, să fi
văzut cum a sărit de la masă, aşa de repede îneît nici nu ştiu cînd a trecut
dincolo şi
cînd s-a întors cu un cec, cu cerneala neuscată încă pe el. Şi asta se va repeta
lunar,
atîta timp cît voi sta departe de Tvvo River al dumnealor ... (Rîde veselă.) Ce mai
face Ja-ckie? Drăguţul de el, sărută-l dulce din partea mea! Oh, scumpule, mă
urc în maşină şi vin direct; nu mă opresc să culeg pe nimeni, decît numai dacă tu
ai nevoie de cineva! Ne vedem la barul „Starlite" înainte de închidere, iar dacă
întîrzii prea mult, atunci te întîlnesc neapărat la „Morning Caii" la o cafea,
înainte
ca celelal localuri de noapte să fie închise ... Eu .... Berti Bertie!... (Rîde
nesigură) Ia, să vedem acum ... (Secate un revolver din buzunarul trenchccatului)
Caut cartuşe pentru revolverul meu. Nu am permis de port-armă. N-am
nici permis de condus maşina. Cînd opresc maşina pentru careva, vreau să fiu
sigură că este cineva pentru care doresc să opresc. N-aveţi decît să-I spuneti
serifului, doamnelor. Eu l-am şi informat că, dacă încearcă vreodată să mă
mai oprească pe şosea, am să-l împuşc pe loc.

(Catre Val) Ce repari acolo? Băieţi ca dumneata întotdeauna au ceva reparat.

Vrei să-mi repari şi mie pantoful? De ce ai tresărit cînd m-ai văzut? Am crezut o
clipă că voiai chiar s-o iei la fuga. Ţi-e teamă poate că am să te torn? Să te
denunţ.
Nu, n-aş face-o, nu sînt pîrîcioasa din fire. Dar dacă e cazul, pot dovedi că te
cunsc.
Erai la New Orleans, în noaptea de revelion. Purtai scurta asta şi aveai un inel în
formă şarpe cu un ochi de rubin. Atunci, un inel cu ochi de smarald. Atunci, poate
că era un inel cu un dragon cu un ochi de smarald, sau din diamant, sau de
rubin. Ne-ai spus că era un cadou de la o doamnă care se ocupă cu osteopatia şi
pe care ai întîlnit-o undeva, în călătoriile dumitale, şi că ori de cîte ori erai
la
ananghie telegrafiai acestei doamne şi, oriunde te-ai fi aflat, sau oricît ar fi
trecut de la ultima întîlnire, ea îţi trimitea de fiecare dată un cec a douăzeci şi
cinci
de dolari cu acelaşi dulce mesaj „Te iubesc. Cînd te întorci la mine?" Şi pentru a
dovedi că această poveste era adevărată, desi nu era greu de crezut, ai scos din
portofelul dumitale ultima dintre aceste dulci epistole ca să o vedem ... (îşi lasă
capul pe spate cu un ras încet; el se uită în altă parte si îşi face de lucru cu
catarama.) Te-am urmărit cu toţii, în cinci localuri, pînă ţi-am dat de urmă, şi eu
am fost aceea care m-am apropiat de dumneata. M-am dus spre barul unde stăteai
rezemat, ţi-am pus mîna pe haină şi te-am întrebat: „Din ce material e făcută?" Şi
cînd mi-ai spus că e din piele de şarpe, am zis: „Mi-ar fi plăcut să-mi fi răspuns
atunci ceva care nu era deloc drăguţ". Ai zis: „Altă dată să-ţi ţii mîmile la
locul lor". Era după miezul nopţii, iar eu eram beată. îţi aduci aminte ce ţi-am
spus? Ţi-am spus: „Ce naiba poţi să faci pe acest pămînt decît să te agăţi cu
amîndouă mîinile de orice îţi iese în cale şi să nu-i dai drumul chiar de-ţi
sfărîmă
degetele". Eu am spus asta, deşi pînă atunci nici măcar nu mă gîndisem
vreodată. Dar după aceea mi s-a părut cel mai mare adevăr pe care buzele mele
îl rostiseră vreodată: „Ce naiba poţi să faci pe acest pămînt decît să te agăţi
cu amîndouă mîinile de orice îţi iese în cale şi să nu-i dai drumul chiar de-ţi
sfărîmă degetele" ... Mi-ai aruncat o privire iute şi gravă. Cred că ai dat uşor
din
cap, apoi ţi-ai luat ghitara şi ai început să cînţi. Apoi ai început cheta. Şi de
cîte
ori ţi se arunca în pălărie un dolar întreg, fluierai o dată. Vărul meu Bertie şi
cu
mine ţi-am dat cinci dolari şi ai fluierat de cinci ori, apoi te-ai aşezat la masa
noastră să bei ceva. Am băut coniac Shenley cu limonada. Ne-ai arătat toate
iscăliturile de pe ghitara dumitale ... Ai ceva de corectat, pînă aici?

Vreau să te cunosc din ce în ce mai bine. Aş vrea să ies cu dumneata astă seară la
un „jooking". Ah, nu ştii ce-i aia? Asta înseamnă: Te urci într-o maşină şi bei
puţin,
apoi te plimbi puţin şi te opreşti şi dansezi puţin la muzica unui pick-up automat,
şi
apoi mai bei puţin şi te plimbi din nou puţin, şi te opreşti şi mai dansezi puţin,
şi
apoi te opreşti din dans şi te apuci să bei, apoi te plimbi şi apoi te opreşti din
plimbare şi iar bei, şi după aceea în sfîrşit te opreşti din băut... Apoi… Asta
depinde de
vreme, şi de persoana cu petreci. Dacă este o noapte caldă cu lună te duci la
cimitirul de pe Dealul Chiparoşilor, şi întinzi acolo o pătura printre monumentele
de piatră… Insă dacă este o noapte frumoasă, şi noaptea asta cu siguranţă că nu
este, atunci te duci de obicei la caloanele Idlewild, care se află pe şoseaua Dixie
între noi şi Sunset. E foarte frumos. (scoate o sticla si bea) La mulţi ani Piele-
deŞarpe.

Ce spun? Auzi ce spun femeile astea despre mine? Nu pot să fiu indiferentă!
Ce-au spus despre mine, că sînt o stricată? Ma fardez tipator ca sa ma impun! Ca
să mă impun! Sînt o fiinţă care vrea să impună. Vreau să fiu remarcată, văzută,
auzită, simţită! Vreau să ştie lumea că trăiesc! Dumneata nu vrei să ştie
toată lumea că trăieşti?

Am fost cîndva ceea ce se numeşte o reformatoare întru Hristos. Ştii dumneata ce

este asta? Un fel de exhibiţionism blînd. Ţineam discurs la întruniri populare,
trimiteam scrisori de protest în legătură cu exterminarea sistematica negrilor,
care constituie majoritatea populatiei din district. Consideram că era nedrept să
moara de foame şi de pelagră, atunci cînd zac şi se prapădesc recolte întregi din
cauza gărgăriţelor si a verilor prea ploioase. Am vrut şi am început să construiesc
dispensare şi am cheltuit în acest scop toţi banii pe care mi i-a lăsat mama.! Cînd
a
apărut acel Willie McGee, el a fost trimis pe scaunul electric pentru că a avut
relaţii
nepermise cu o prostituată albă ... (Vocea ei tremura de emoţie.) Am făcut
una de pomină. M-am învelit într-un sac mare şi am pornit-o pe jos spre
reşedinţa guvernatorului. Era iarnă, am umblat desculţă şi îmbrăcată numai
cu sacul acela, ca să înmînez guvernatorului acestui tinut protestul meu personal.
Da, cred că a fost un pic de exhibiţionism din partea mea, însă nu numai asta.
Mai era şi altceva în toate astea. Ştii unde am ajuns? La şase mile de oraş
huiduită, batjocorită, şi chiar scuipată la tot pasul — şi apoi am fost arestată!
Ghici pentru ce? Pentru vagabondaj şi desfrînare. Da, asta a fost acuzaţia:
„vagabondaj şi desfrînare fiindcă au decis că acel sac de cartofi pe care il aveam
pe mine nu era o îmbrăcăminte cuviincioasă ... Ei, dar asta a fost cu multă vreme
in urmă, iar astăzi din reformatoare n-a mai rămas nimic. Sînt pur şi simplu o
„vagaboandă desfrînată". Dar le arăt eu lor cît de desfrînata poate fi o
„vagaboandă desfrînată" dacă pune toată inima ei într-asta, aşa cum mi-o
pun eu. Foarte bine. Ţi-am spus povestea mea, povestea unei femei
exhibiţioniste. Acum as vrea să faci şi dumneata ceva pentru mine. Du-ma te rog,
cu maşina mea, pe Dealul Chiparoşilor! Şi acolo vom asculta cum glăsuiesc morţii.
Ca acolo vorbesc. Ciripesc unii cu alţii, ca păsarile de pe deal. Dar tot ce spun
ei se
reduce la un singur cuvînt, şi acel cuvînt este: „Trăieşte, trăieşte, trăieşte,
trăieşte,
trăieşte!" Este tot ce au învăţat ei, este singurul sfat pe care ţi-l : pot da.
Trăieşte, şi
atîta tot... E simplu! Un sfat cum nu se poate mai simplu!

Să ştii, Piele-de-şarpe, că aici eşti în pericol. Ţi-ai lepădat haina care spunea
„Sînt
sălbatic sînt singur " şi ai îmbrăcat o frumoasă uniformi albastră de puşcăriaş ...
Cu usile inchise

De Jean Paul Sartre

ESTELLE

Pe cine mai aşteptaţi? (cu uşurare): Ah, atunci rămînem singuri, domnul , doamna
şi cu mine? (Izbucneşte în ris.) Dar canapelele astea sînt aşa de urîte. Şi vedeţi
cum
au fost aşezate; am impresia că e Anul Nou şi că sînt în vizită la mătuşa-mea. O
canapea pentru fiecare, am impresia. Asta e a mea? Dar n-am să mă pot aşeza pe ea
niciodată, e o catastrofă... sînt îmbrăcată în albastru-deschis şi canapeaua e de
culoarea spanacului. Să facem cunoştinţă, de vreme ce trebuie sa locuim laolaltă.
Mă cheamă Estelle Rigault. Ei! Esenţialul, nu-i aşa, este să ne păstrăm buna
dispoziţie. Aţi... ? Aha … Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbeşte
foarte firesc, dar ca şi cum ar vedea tot ce descrie.) Vîntul deranjează voalul
surorii mele. îşi dă toată osteneala să plîngâ. Ei, hai! hai! încă un mic efort.
Aşa!
Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc sub voal. Olga Jardet e foarte
urîtă
în dimineaţa asta. O sprijină pe sora mea, ţinînd-o de braţ. Nu plînge din cauza
rimelului, şi trebuie să spun că eu în locul ei... Era cea mai bună prietenă a mea.
Ei,
acum s-a sfîrşit. Pleacă toţi. La revedere; la revedere. Ce de strîngeri de mînă.
Soţul meu e bolnav de supărare, a rămas acasă. Da, ia te uită, s-a şi făcut noapte.
Olga se dezbraca. Ce repede trece vremea pe pămînt. E insuportabil. Şi trebuie să
mi se întîmple ceva prin voi amîndoi? (Se uită la ei.) Prin voi. Intîlneam uneori
figuri care-mi spuneau ceva număidecît. Figurile voastre nu-mi spun nimic. Ce
vreţi să mai ştiţi? N-am nimic de ascuns. Eram orfană şi săracă, îl creşteam pe
fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat şi
bun, am primit. Ce-aţi fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bolnav şi avea nevoie
de îngrijire. Am trăit şase ani cu soţul meu fără o umbră de neînţelegere. Acum doi
ani l-am întîlnit pe acela pe care eram sortită sâ-l iubesc. Ne-am dat seama
număidecît, voia să plec cu el, dar eu am refuzat. După aceea am făcut o
pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproşa, în numele anumitor
principii,
că mi-am jertfit tinereţea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata crezi că este o
greşeală? Trebuie să tac? (după. o ezitare): De acord. Domnule, ai cumva o
oglinjoară? (Garcin nu răspunde.) O oglinjoară, o oglinjoară de buzunar,
orice? (Garcin nu răspunde.) Dacă mă laşi aşa de singură, fă-mi rost cel puţin de o
oglinjoară. Ce supărător. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sînt sigură că m-am mînjit.
Oricum, nu pot să stau fără oglindă o veşnicie. Lăsaţi-mă în pace. Mă înfricoşaţi.
Vreau să plec! Vreau să plec! Ce vreti sa stiti? Voia să-mi facă un copil. Poftim,
sînteţi mulţumiţi? Copilul l-am făcut totuşi. M-am dus şi-am stat cinci luni în
Elveţia. Nimeni n-a ştiut nimic. Am născut o fata. Roger era cu mine cînd s-a
născut, îl amuza să aibă o fetiţă. Pe mine nu. Aveam un balcon care dădea spre lac.
Am adus o Piatră mare. Roger striga: „Estelle, te rog, te implor", îl detestam. A
văzut totul. S-a aplecat peste balustradă şi a văzut rotocoalele de apă. Asta-i
tot. Mam întors la Paris. Iar el a făcut ce-a vrut. Şi-a zburat creierii. Nu merita
să facă
atîta caz, soţul meu n-a bănuit nimic. (Pauză.) Vă urăsc. Sînt o laşă, sînt o
laşă! (Pauză.) Dacă aţi şti cît va urăsc!

Nu vreau să rămîn singură. Olga l-a dus la dancing. Pe Pierre. Dansează împreună.
Un mic prostănac. Mie-mi zicea: „apa mea vie". Mâ iubea. L-a dus la dancing.
Acum se întorc la locurile lor. Olga răsuflă din greu. De ce mai dansează? Nu
cumva doar ca să slăbească? Bineînţeles că nu. Bineînţeles că nu-l iubeam: are
optsprezece ani, iar eu nu sînt o corupătoare de minori. Era al meu. Era al meu.
Işi
apasă sinii enormi pe pieptul lui, îi suflă în faţă. Prichindelule, bietul meu
prichindel, ce aştepţi ca sâ-I rîzî în nas? Ah! ar fi fost de ajuns să-i arunc o
privire,
şi n-ar mai fi îndrăznit ea niciodată... Oare într-adevăr eu nu mai sînt nimic? Nu
mai sunt nimic. Si nimic de-al meu nu mai e pe pamant. Tot ce-mi apartine e aici.
Ei bine, care dintre voi ar îndrăzni sâ-mi spună apa lui vie? Pe voi nu vă mai
înşală
nimeni. Ştiţi prea j bine că sînt o scîrnâvie. Gîndeşte-te la mine, Pierre, nu te
gîndi
decît la mine, apără-mâ; atîta vreme cît mai spui în gînd: apa mea vie, draga mea
apă vie, nu sînt aici decît pe ; jumătate, nu sînt vinovată decît pe jumătate, sînt
şi
apă vie, acolo, lînga tine. Uite ca e roşie ca o pătlăgea. Nu, zău, e cu neputinţă:
de
sute de ori am făcut haz amîndoi pe socoteala ei. Ce melodie e asta? îmi plăcea aşa
de mult! Ah, e Saint Louis blues... Ei hai, dansaţi, dansaţi. Garcin, te-ai amuza
dacă
ai putea să-i vezi. Şi nu va şti niciodată c-o văd. Te văd, te văd, cu pieptănătura
desfăcută, cu privirea rătăcită, văd că-l calci pe picioare. Să mori de rîs nu
alta.
Haide! Mai repede! Mai repede! El trage de ea, o împinge. E de-a dreptul indecent.
Mai repede! îmi spunea: ce uşoară eşti! Haide, haide!(Dansează în timp ce
vorbeşte.) Iţi spun că te văd. Ce-i pasă! Dansează trecînd prin privirea mea.
Scumpa noastrâ Estelle! Ce-i cu asta, scumpa noastră Estelle? Ia mai taci! N-ai
vărsat nici măcar o lacrimă la înmormîntare. I-a spus: „scumpa noastrâ Estelle".
Are tupeu să-I vorbească despre mine. Haide, în ritm. Aş, nu-i în stare să
vorbească
şi sa danseze în acelaşi timp. Dar ce tot îi... Nu! Nu! Nu-i spune! Ţi-l cedez, ia-
ţi-l,
păstrează-l, fă ce vrei cu el, dar nu-i spune. (Se opreşte din dans.) Bun. Ei bine,
acuma poţi să-l ţii pentru tine. I-a spus tot, Garcin: despre Roger, despre
plecarea în
Elveţia, despre copil, i-a povestit tot. „Scumpa noastra Estelle nu era..." Nu, nu,
într-adevăr nu eram... El dă din cap cu un aer de tristeţe, dar nu s-ar putea spune
că
ştirea l-a zguduit. Acuma păstreaza-ţi-l. N-am să mă lupt cu tine nici pentru
genele
lui lungi, nici pentru aerul lui de fetiţă. Ha! îmi spunea apa mea vie, cleştarul
meu.
S-a dus, cleştarul s-a făcut ţăndări. „Scumpa noastra Estelle." Dansaţi! Hai
dansaţi!
în ritm. Un, doi. (Dansează.) Aş da orice ca sa mâ pot întoarce pe pămînt o clipă,
numai o clipa şi ca să dansez (Dansează; pauză.) Nu mai aud bine. Au stins
luminile ca pentru un tangou. De ce cîntă în surdină? Mai tare! departe e! Nu mai
aud deloc... (Se opreşte din dans.) S-a isprăvit, pentru totdeauna. Pămîntul m-a
părăsit. Garcin, uitâtela mine, ia-ma în braţe. Nu pleca! Eşti bărbat? Dar uitâ-te
la
mine, nu întoarce ochii, e aşa de neplăcut? Am un păr de aur şi, în definitiv,
cineva
s-a omorît chiar pentru mine. Te implor, va trebui, oricum, să te uiţi la ceva. Şi
dacă nu la mine, o să te uiţi la statuia de bronz, la masă sau la canapele. Sînt
totuşi
mai plăcută de privit. Ascultă: am căzut din inimile lor aşa cum cade o păsărică
din
cuib. Ridică-mă de pe jos, ia-mă în inima ta, ai să vezi ce drăguţă o să fiu.
Haide,
ştie toată lumea c-am zvîrlit copilul pe fereastră. Cleştarul s-a făcut ţăndări pe
pămînt, dar puţin îmi pasă. Nu mai sînt decît o piele. Te voi lua aşa cum eşti.
Poate
că te voi schimba. Asta-i tot ce vreau. Ce vrei să-ţi mai spun? Eu nu înţeleg nimic
din toate istoriile astea încurcate. (Bate din picior.) Şi ce agasantă e toată
povestea!

Cu usile inchise

De Jean Paul Sartre

INES

(catre Garcin) Gura dumneavoastră. N-aţi putea să vă opriţi gura? Vi se suceşte pe

sub nas ca o sfirlează. Iarăşi! Pretindeţi că sînteţi politicos, dar nu vă ţineţi
muşchii
feţei în frîu. Nu sînteţi singur aici şi n-aveţi dreptul să-mi impuneţi spectacolul
fricii dumneavoastră.

(catre Estelle) Sînteţi foarte frumoasă. Aş vrea să am flori pentru a vă putea ura
bun venit. Eu eram funcţionara la poştă. Dumneata ce-ai făcut? De ce te-au trimis
aici? Pentru cine joci teatru? Sîntem doar între noi. Sîntem în infern, drăguţo, n-
a
fost nici o eroare, oamenii nu sînt osîndiţi niciodată degeaba. Osîndită, micuţa
sfîntă. Osîndit, eroul ireproşabil. Am avut ceasul nostru de plăcere, nu-i aşa?
Există
oameni care au suferit pentru noi pînă la moarte, şi asta ne amuza mult de tot,
acum trebuie să plătim. Stai, am înţeles, ştiu de ce ne-au strîns laolaltă. O să
vedeţi
ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există tortură fizică, nu-i aşa? Şi totuşi,
sîntem în iad. Şi nu urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună
pînâ la capăt. Aşa e? în fond mai lipseşte totuşi cineva: călăul. Ei bine, au
realizat o
economie de personal. Asta-i tot. Clienţii fac serviciul ei înşişi, ca în
restaurantele
cu autoservire. Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi. Eu am o oglindă
în
poşetă. (Scotoceşte în poşetă, apoi cu ciudă.) N-o mai am. Probabil că mi-au luat-o
la grefă. Eu, eu mă simt mereu pe dinăuntru. Vrei să-ţi servesc eu drept oglindă?
Vino, te invit la mine. Aşază-te pe canapeaua mea. Să nu ne sinchisim de el. Am eu
aerul c-aş vrea să-ţi dăunez cu ceva? tu ai sâ-mi faci rău mie. Dar ce-are a face?
De
vreme ce trebuie să sufăr, de ce să nu-mi vină suferinţa de la tine? Stai jos.
Apropie-te. încă. Uită-te în ochii mei: te vezi în ei? Eu te văd. întreagă. Nici o
oglindă n-ar putea fi mai fidelă. Eşti frumoasă. Uite-te bine la mine. Zîmbeşte,
nici
eu nu sînt urîtă. Nu te servesc mai bine decît o oglindă?

(catre Garcin) Iţi simt prezenţa pînă-n măduva oaselor. Tăcerea dumitale îmi ţipă
în urechi. Poţi sâ-ţi coşi buzele, poţi sâ-ţi tai limba, parcă asta o să te
împiedice să
mai exişti? Şi-ţi vei putea opri gîndurile? Le aud, fac tic-tac ca un deşteptător,
şi
ştiu că şi dumneata le auzi pe ale mele. Oricît te-ai înfunda într-un colţ de
canapea,
eşti peste tot. Sunetele îmi parvin mînjite, pentru că le-ai auzit pe parcurs. Mi-
ai
furat pînâ şi faţa: dumneata o cunoşti, iar eu n-o mai cunosc. Şi ea? Ea? Mi-ai
furat-o dumneata: dacă eram singure, crezi c-ar îndrăzni să se poarte cu mine aşa
cum se poartă? Nu, nu: ia-ţi mîinile de pe faţă, n-am să te las aşa, nu, n-am să te
las
în pace: ar fi prea comod. Ai sta acolo insensibil, cufundat în dumneata însuţi ca
un
Buda, iar eu aş simţi chiar şi cu ochii închişi că ea îţi dedică toate micile
zgomote
ale vieţii ei, pînâ şi foşnetul rochiei, şi câ-ţi trimite zîmbete pe care nu le
vezi... Nu
aşa! Vreau sâ-mi aleg infernul; vreau să vă privesc cu ochii deschişi şi să lupt cu
faţa descoperită. Eu, eu eram ceea ce se cheamă acolo o femeie pierdută. Pierdută
de pe atunci, nu-i aşa? Aşa că surpriza n-a fost prea mare. Si asta nu-I tot. Nu,
mai
e şi povestea cu Florence. Dar e o poveste cu morţi. Trei morţi, întîi el, după
aceea
ea şi cu mine. N-a mai rămas nimeni acolo, în privinţa asta sînt liniştită; numai
odaia. Mai văd odaia din cînd în cînd. Goală, cu obloanele trase. Ei da! în cele
din
urmă au scos sigiliile. De închiriat... E de închiriat. S-a pus un afiş pe uşă; e
de-a
dreptul ridicol. Trei morti. Un bărbat şi două femei. El? N-ar fi fost în stare sa
se
sinucida. Deşi a pătimit chiar prea mult. Nu, l-a călcat tramvaiul. Ce bătaie de
joc!
Locuiam la ei, era vărul meu. Ştii, nu regret nimic, dar nu prea mă amuză să vă
povestesc toată istoria asta. M-am saturat de el încetul cu încetul. Mă enerva cîte
un cuvînt. Sau, de pildă, făcea zgomot cînd bea; sufla din nas în pahar. Nimicuri.
Oh! Era un biet nenorocit, un tip vulnerabil. De ce zîmbiţi? M-am strecurat în
sufletul ei. Ea îl vedea prin ochii mei... Pînă la urma, am rămas cu ea pe braţe.
Am
luat o cameră în capătul celălalt al oraşului. Atunci a intervenit povestea cu
tramvaiul. După aceea îi| spuneam zilnic: ei bine, fetiţo, l-am omorît.(Pauză.)
Sînt
foarte răutăcioasă. Am nevoie de suferinţa celorlalţi ca să exist. Ca o făclie. O
făclie în inimi. Cînd sînt singură, mă sting. Timp de şase luni, am ars în inima
ei,
am făcut-o scrum. Intr-o noapte s-a sculat, s-a dus să deschidă robinetele de gaz
fără ca eu să bănuiesc, şi apoi s-a culcat la loc lîngâ mine. Asta e. Ce zici? Ei
bine,
nu, nu-i prea frumos. Şi ce dacă! Ei ce zici, Garcin? Poftim, ne-am despuiat pînâ
la
piele; acuma vezi lucrurile mai limpede?

Au închiriat-o. Ferestrele sînt larg deschise. Pe patul meu sade un bărbat. Au

închiriat-o! Au închiriat-o! Intraţi, intraţi! Nu vă jenaţi. E o femeie. Se apropie
de
el şi-şi pune mîinile pe umerii lui... Ce aşteaptă de nu aprinde lumina? Nu se mai
vede nimic. O să se sărute? Camera asta e a mea! E a mea! Şi de ce nu aprind
lumina? Nu mai văd nimic. Ce tot şuşotesc? Oare o s-o mîngîie pe patul meu? Ea îi
spune câ-i ziua în amiaza mare şi că afară e soare. Asta înseamnă că sînt pe cale
să
orbesc. (Pauză.) S-a terminat. Nu mai e nimic: nu mai văd, nu mai aud. Ei bine,
presupun că am insprâvit cu pâmîntul. Nu mai există nici un alibi. (O trece un
fior.) Mă simt golită. Acum sînt moartă de-a binelea. Sînt în întregime aici.
(Pauză.) Ce ziceaţi? Adineaori parcă spuneaţi că vreţi să mă ajutaţi? Să mă ajutaţi
la ce? Iar eu, în schimb? Sînt uscată. Nu ştiu nici să primesc, nici să dau; cum
vrei
să te ajut? Un lemn uscat; va fi aruncat în foc.
Pescarusul

Anton Pavlovici Cehov

MASA

(catre Medvedev) Port doliul vieţii mele. Sînt nefericită. Nu e vorba de bani. Şi
săracul
poate fi fericit. In curînd o să înceapă spectacolul… Fleacuri. (Prizează tabac.)
Dragostea
dumitale mă înduioşează, dar eu nu pot să-ţi răspund la fel. Asta-i tot. (îi
întinde
tabachera lui Medvedev.) Te rog... E zăduf. La noapte sigur că o să fie furtună.
Dumneata ori faci filozofie, ori vorbeşti despre bani. Pentru dumneata nu există
mai mare
nenorocire decît sărăcia. Pentru mine e de o mie de ori mai uşor să umbli în
zdrenţe şi să
cerşeşti decît... Dar dumneata nu poţi înţelege aşa ceva... Pleaca, te rog.
(catre Trigorin) Dumneata mai aşteaptă puţin. Vreau să-ţi spun ... Vreau să-ţi
vorbesc... (Emoţionată.) Nu-l iubesc pe tata. Dumitale însă îmi deschid inima. Nu
ştiu de
ce simt din tot sufletul că-mi eşti apropiat... Ajută-mă. Ajută-mă, că altfel am să
fac o
prostie. Am să-mi bat joc de viaţa mea, am să mi-o stric...Nu mai pot... Sufăr.
Nimeni,
nimeni nu-mi ştie suferinţele! Mă simt ca şi cum m-aş fi născut demultr demult, şi-
mi
tîrăsc viaţa după mine ca pe o trenă fără de sfîrşit... Şi deseori mi se întîmplă
să nu mai
am nici o poftă de viaţă! (Se aşază.) Desigur că toate astea sînt fleacuri. Trebuie
să te
scuturi bine şi să te lepezi de ele! Mi se pare că e vremea mesei. Mi-a amorţit un
picior...
Toate astea ţi le povestesc dumitale, pentru că eşti scriitor. Ai putea să le
foloseşti.Ţi-o
spun cinstit. Dacă s-ar fi rănit serios, n-aş mai fi trăit nici o clipă. Şi,
totuşi, sînt
curajoasă. Uite, m-am hotărît să smulg din inimă iubirea asta, s-o smulg din
rădăcină! Mă
mărit. cu Medvedenko. Cu învăţătorul. Da! La ce bun să iubeşti fără nici o nădejde,
ani
de-a rîndul, şi să tot aştepţi ceva?'Cînd voi fi căsătorită, n-o să-mi mai stea
gîndul la
dragoste şi grijile cele noi le vor înăbuşi pe cele vechi. Orice s-ar zice, tot o
să se schimbe
ceva. Mai bem un păhărel? Ei, asta-i! Nu mă privi aşa! Femeile beau mult mai des
decît
crezi dumneata. Unele din ele, cele mai puţine, beau ca mine, în văzul tuturora.
Cele mai
multe beau însă pe-ascuns. Da, fireşte... Şi toate beau vodcă sau coniac. Dumneata
eşti un
om cumsecade şi îmi pare rău că ne despărţim. Roagă-te de ea să rămînă. Mai e şi
gelozia. Dar asta nu mă priveşte. (Pauză.) Invăţătorul meu nu e el prea deştept,
dar e om
bun şi sărac şi mă iubeşte mult. Şi mi-e milă şi de el şi de bătrîna lui mamă. Ei,
dă-mi
voie să-ţi urez numai bine. Şi să rămîi cu gînduri bune despre noi. (îi stringe
mina cu
putere.) Iţi mulţumesc mult pentru bunăvoinţa dumitale. Şi să-mi trimiţi cărţile,
dar
neapărat cu autograf. Numai să nu scrii „mult stimatei", ci simplu „Mariei, care
şi-a uitat
neamul şi nu ştie pentru ce trăieşte pe lumea asta". Adio! (Pleacă.)

Pescarusul

De Anton Pavlovici Cehov

NINA

Din scena finala Nina – Treplev

E cineva pe-aici? Încuie uşa. Altfel, vor da buzna peste noi! Ştiu că Irina
Nikolaevna e aici. încuie uşa... (îl pripeşte lung în faţă): Lasă-mă să te privesc!
(Se
uită în jurul ei.) E cald... E bine... Aici era pe vremuri salonul. M-am schimbat
mult? Mi-a fost teamă că mă urăşti. în fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu
mă mai recunoşti. O! Dac-ai şti! De cînd m-am întors, rătăcesc mereu pe aici...
prin
jurul lacului. M-am oprit de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m-am
hotărît să intru. Să ne aşezăm! (Se aşază.) Să ne-aşezăm şi să vorbim, să vorbim!
Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum urlă vîntul? Turgheniev spune undeva:
„Ferice de-acela care-n astfel de nopţi are un acoperiş şi-un colţişor cald". Eu
sînt
un pescăruş... Nu, nu, n-am vrut să spun asta... (îşi trece mina pe frunte.) Despre
ce
vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le-ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc fără
adăpost"... Nu-i nimic! Nu-i nimic, îmi face bine... N-am mai plîns de doi ani.
Aseară, tîrziu, m-am dus în parc să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e.
Şi-am putut plînge după doi ani pentru prima dată, şi parcă mi-am uşurat sufletul
şi
mi l-am luminat. Uite că nu mai plîng. (îl ia de mină.) Şi aşa, acum eşti
scriitor...
Dumneata eşti scriitor şi eu actriţă... Ne-a luat acelaşi vîrtej pe amîndoi...
Trăiam
veselă ea un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cînt; te iubeam, visam
glorie, şi-acum? Mîine dis-dedimineaţă trebuie să plec la Eleţ, cu clasa a treia...
la
un loc cu ţăranii; iar la Eleţ, negustorii mai subţiri or să mă sîcîie cu
amabilităţile
lor. Ce viaţă ticăloasă! Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec. Trăsura
mă aşteaptă la poartă. Nu mă însoţi. Mă duc singură... (Printre lacrimi.) Dă-mi
puţină apă... Plec în oraş. (Pauză.)Irina Nikolaevna e aici? (încurcată): De ce-mi
vorbeşti aşa? De ce-mi vorbeşti aşa? De ce-mi spui că ai sărutat pămîntul pe care
am călcat? Mai bine m-ai fi omorît! Sînt atît de obosită! Dacă aş putea să mă
odihnesc... Să mă odihnesc! (Ridicînd capul.) Sînt un pescăruş. Nu, nu e asta... Eu
sînt actriţă... Da! Şi el e aici!... Da, da... Nu face nimic... Da... El nu credea
în
teatru, rîdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu şi
mi-am
pierdut curajul... Şi-apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru
copilul meu... M-au copleşit necazurile, nimicurile, jucam fără viaţă... Nu ştiam
ce
să fac cu mîinile şi cum să stau pe scenă, nu eram stăpînă pe vocea mea. Nu poţi
înţelege starea asta, să simţi că joci fara viata… sînt un pescăruş. Nu, nu e
asta...
Iţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit din
întîmplare şi neavînd ce face l-a nimicit... Uite un subiect pentru o scurtă
povestire... Nu, nu-i asta... (îşi trece mina pe frunte.) Despre ce vorbeam? Da,
despre teatru. Acum nu mai sînt ca atunci... Sînt o actriţă adevărată: joc cu
plăcere,
cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sînt frumoasă. Şi acum, de cînd sînt aici,
am mers mult pe jos şi, tot umblînd, m-am gîndit şi am simţit cum cu fiecare zi ce
trece cresc puterile sufletului meu. Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce
facem
noi, ori ca am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e
strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi
porţi
crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi atunci cînd mă
gîndesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă. (ascultînd): Ssst... Şi-acum
plec!... Rămîi cu bine. Cînd voi fi actriţă mare, vino să mă vezi. Îmi făgăduieşti?
Şi-acum... (îi strînge mina). E tîrziu. Abia mă mai ţin picioarele... Sînt
istovită, mie foame... Nu, nu... Nu mă conduce. Ajung şi singură... Trăsura e
aproape... Aşadar,
l-a adus şi pe el? Ei şi? Mi-e totuna! Cînd îl vezi pe Trigorin, să nu-i spui
nimic... îl
iubesc, îl iubesc chiar mai mult decît înainte... Un subiect pentru o scurtă
povestire... îl iubesc, îl iubesc cu patimă, pînă la deznădejde. Ce bine era
înainte,
Kostea! îţi mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, fericită, curată şi ce
simţăminte! Simţăminte ce semănau cu nişte flori gingaşe şi delicate! îţi aduci
aminte... (Declamă.)„Oamenii, leii, vulturii şi potirnichile, renii cu coarne
înrămurate, gîştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi
cele ce
nu puteau fi văzute cu ochiul, intr-un cuvînt toate vieţuitoarele, toate, toate s-
au
stins după ce au încheiat tristul ciclu al vieţii lor. Sint mii de veacuri de cînd
pămîntul nu mai poartă nici o fiinţă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai
aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipînd prin lunci şi cărăbuşii nu se mai
aui prin crînguri de tei..."

O casa de papusi
de Henrik Ibsen

Monolog Nora
Din scena finala Nora – Torvald

NORA (în rochia ei de toate zilele) : Da, Torvald, m-am îmbrăcat din nou. In
noaptea asta nu dorm. Incă nu-i prea tîrziu. Aşază-te aici, Torvald . Noi doi avem
să ne spunem multe. Ia loc. Va dura mult. Am atîtea să-ţi spun. Da, aşa-i. Nu mă
înţelegi. Şi nici eu nu te-am înţeles bine pînă asţă seară. Nu, să nu mă întrerupi.
Trebuie numai să asculţi ce-ţi spun. Asta-i încheierea socotelilor noastre,
Torvald.
Nu te izbeşte ceva, aşa cum stăm noi doi aici ? Sîntem căsătoriţi de opt ani. Iţi
dai
seama că este pentru prima oară cînd noi doi,, tu şi eu, soţul şi soţia, stăm
serios de
vorbă ? In opt ani... sau şi mai mult... chiar de la început... n-am schimbat
niciodată
o vorbă serioasă despre un lucru serios. Nu de griji vorbesc. Vreau să spun că noi
n-am încercat măcar să discutăm vreo chestiune importantă. Tu nu m-ai înţeles
niciodată ... V-aţi purtat nedrept cu mine, Torvald. Mai întîi tata şi pe urmă tu.
Voi
nu m-aţi iubit niciodată. Vi s-a părut numai. în realitate, pentru voi eram numai
un
amuzament. Da, aşa-i, Torvald. Cînd eram acasă, la tata, îmi comunica toate
gîndurile lui şi eu le împărtăşeam. Dacă aveam altele, le păstram pentru mine. L-ar
fi iritat. Mă numeam păpuşa lui şi se juca mereu cu mine aşa cum mă jucam eu cu
păpuşile mele. Pe urmă am intrat în casa ta... Vreau să spun că am trecut din
braţele
tatei în ale tale. Tu ai aranjat totul după gustul tău şi eu m-am adaptat gustului
tău ;
sau mi se părea numai că mă adaptez ; nici eu nu ştiu bine . . . cred că şi una şi
cealaltă. Cînd privesc în urmă, mi se pare că am trăit aici ca o paiaţă, pentru că
atît
cereai de la mine, Torvald. Aşa îţi convenea. Tu şi tata aţi făcut un mare păcat.
Din
cauza voastră nu s-a ales nimic din mine. N-am fost fericita aici. Nu, niciodată.
Credeam, dar n-am fost niciodată. Nu, cel mult veselă. Şi tu erai întotdeauna atît
de
drăguţ cu mine. Dar casa noastră n-a fost niciodată decît o casă de păpuşi. Aici
eram păpuşa-soţie, după cum la tata fusesem păpuşa-copil. Iar copiii noştri, la
rîndul lor, au fost păpuşile mele. E adevărat că m-a distrat multă vreme să te joci
cu
mine, după cum pe copii îi distrează şi acum să mă joc cu ei. Asta a fost căsnicia
noastră, Torvald. Da, Torvald, nu eşti tu bărbatul care să mâ poată transforma în
soţia ideală pentru tine. Şi eu ... sînt eu pregătită să educ copiii? Chiar tu
spuneai
adineauri... că n-ai mai îndrăzni să-mi încredinţezi misiunea asta. Ai avut
dreptate.
Nu sînt aptă pentru această sarcină. Trebuie să încep prin a-mi face propria mea
educaţie. Şi tu nu eşti omul care să mă poată ajuta. Trebuie să mă descurc singură.
De aceea plec de la tine. Numai fiind singură voi reuşi să gîndesc prin mine însămi
şi să-mi făuresc propria mea morală. Iată de ce nu mai pot rămîne la tine. Plec de-
aici chiar acum. Kristine mă va găzdui în noaptea asta ... Nu mai încerca să-mi
interzici ceva de-acum înainte. îmi iau lucrurile personale. De la tine nu vreau să
mai am nimic, nici acum, nici mai tîrziu. Mîine plec acasă .. . vreau să spun în
oraşul meu. Acolo îmi va fi mai uşor să mă apuc de ceva. Experienţa se cîştigă,
Torvald ! Nu-mi pasă de ce va zice lumea. Ştiu doar că e spre binele meu. Ce
înţelegi prin îndatoririle cele mai sfinte ? Mai am şi altele, tot atît de sfinte:
îndatoririle faţă de mine însămi. Nu mai cred ca înainte de toate, trebuie sa fiu
soţie
şi mamă. Nu mai cred în asta. Mai înainte de toate sînt om, întocmai ca şi tine,
sau
cel puţin trebuie să încerc să fiu. Ştiu bine că cei mai mulţi îţi vor da dreptate
ţie,
Tor-vald, pentru că aşa scrie şi în cărţi. Dar eu nu mai vreau să ţin socoteală de
ce
spun cei mai mulţi şi de ce scrie în cărţi. Trebuie să gîndesc singură şi să-mi fac
o
concepţie personală despre viaţă. Nici religia nu prea ştiu bine ce-i . Nu ştiu
altceva
decît ceea ce pastorul Hansen mi-a spus la confirmare. Mi-a spus că religia este
cutare şi cutare lucru. După plecarea mea, în singurătate, am să reflectez şi
asupra
acestor lucruri. Am să văd atunci dacă este just ceea ce zicea pastorul Hansen sau,
în orice caz, dacă era just pentru mine. Sînt în plină confuzie. Atîta ştiu : că am
cu
totul alte concepţii decît tine. Aud acum că legile sînt altfel de cum credeam. Dar
că legile sînt drepte, nu-mi intră de loc în cap. Aşadar, o femeie nu are dreptul
să-şi
cruţe tatăl muribund sau să salveze viaţa soţului său ? Nu' pot să cred. Nu înţeleg
societatea în care trăim. Dar vreau s-o cunosc de-acum înainte. Vreau să-mi dau
seama cine are dreptate, societatea sau eu. Niciodată n-am avut mintea mai lucidă
şi nu m-am simţit mai sigură de mine. Nu te mai iubesc. Crede-mă că-mi pare rău,
Torvald. pentru că tu ai fost totdeauna atît de bun cu mine. Insă nu mă pot
preface.
Nu te mai iubesc deloc. De aceea nu mai vreau să rămîn aici. Pot să te lămuresc
cum ai pierdut dragostea mea. Da, pot foarte bine. Aseară, cînd nu se întîmplase
încă minunea, atunci mi-am dat seama că nu eşti omul pe care mi-1 închipuiam.
Opt ani am crezut în tine ca în Dumnezeu. Cînd s-a abătut nenorocirea asupra mea.
am fost sigură că o minune mă va salva. Vreau să spun că tu mă vei salva, într-un
gest minunat. In timp ce scrisoarea lui Krogstad era în cutie, nici o clipă nu m-am
gîndit că te-ai putea su¬pune şantajului acelui om. Aveam credinţa neclintită că-i
vei spune : Adu lucrurile acestea la cunoştinţa întregii lumi. Şi dacă s-ar fi
întîmplat aşa . . . Dacă s-ar fi întîmplat aşa. credeam orbeşte că vei lua totul
asupra
ta, spunînd întregii lumi : Eu sînt vinovatul. Vrei să spui că niciodată n-aş fi
acceptat un asemenea sacrificiu din partea ta ? Sigur că n-aş fi acceptat. Dar
cine-ar
fi crezut dezminţirile mele ? Asta era minunea pe care-o speram cu groază. Şi
pentru a o împiedica, voiam să-mi pun capăt vieţii. Sute de mii de femei au făcut-
o.
Crezi ca gîndesc şi vorbesc ca un copil neştiutor… Poate. Dar tu nici nu gîndeşti,
nici nu vorbeşti ca un om alături de care să pot trăi. După ce ţi-a trecut spaima —
ai fost speriat nu pentru că primejdia mă ame¬ninţa pe mine, ci fiindcă tu însuţi
erai expus — ai socotit că pentru tine nu s-a schimbat nimic. Eu eram, exact ca mai
înainte, păsărică ta încîntătoare, păpuşa ta, pe care de acum înainte trebuia s-o
ţii în
braţe cu atenţie dublă, pen¬tru că e atît de fragilă şi de slabă. (Ridicînduse)
Torvald, în clipa asta mi se pare că am trăit opt ani cu un străin ; că am avut
trei
copii cu un străin. Nici nu pot suporta să mă mai gîndesc ! îmi vine să-mi sfîşii
carnea de pe mine. Nu. Nu mă mai simt soţia ta. Trebuie să ne despărţim. Adio,
Torvald. Nu vreau să văd copiii. Ştiu că sînt în mîini mai bune decît ale mele. Aşa
cum sînt eu acum, nu mai pot face nimic pentru ei. Ascultă, Torvald . . . cînd o
soţie părăseşte casa bărbatlui, cum fac eu acuma, am auzit că legea îl dezleagă de
orice obligaţie. Nu trebuie să te simţi legat de ceva. după cum nici eu nu vreau să
mă simt legată. Să existe libertate deplină pentru amîndoi. Uite verigheta ta.
Dămi-o înapoi pe a mea. Aşa. Acum totul s-a sfîrşit. Aici sînt cheile. Cît priveşte
menajul, ştiu femeile de serviciu mai bine decît mine. Mîine după plecarea mea, va
veni Kristine aici să împacheteze toate lucrurile pe care le-am adus cu mine de
acasă. Vreau să-mi fie expediate. Am să mă gîndesc deseori la tine, şi la copii, şi
la
casă. Am plecat.