Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
limbaj
Scopul exercitiilor fizice generale este de a usura desfasurarea unor miscari complexe ale
diferitelor grupe de muschi care iau parte la activitatea de respiratie si la functionarea aparatului
fono-articulator. Se disting doua categorii mari de exercitii:
a) cu scopul de a relaxa organismul si musculatura aparatului de emisie;
b) de incordare, care se folosesc in special in timpul pronuntarii sunetelor surde.
in cazul exercitiilor fizice generale este indicat ca fiecare miscare sa fie executata in mod
ritmic, ceea ce va usura introducerea ritmului la nivelul vorbirii.
Motricitatea linguala joaca un rol esential in pronuntia sunetelor deoarece la fiecare sunet
limba se dilata, se contracta, ia forme diferite si ocupa alte pozitii in cavitatea bucala.
Pentru dezvoltarea motricitatii linguale se recomanda urmatoarele exercitii: scoaterea limbii
neincordate si latite intre dinti si buze, in asa fel incat sa atinga cu marginile sale comisurile
bucale, scoaterea limbii incordate si ascutite din gura sub forma de sageata, scoaterea alternativa
a limbii: sageata - revenire la loc -lopata - revenire la loc, alternarea formei limbii in afara gurii:
sageata, lopata, revenirea la loc, miscari antero - dorsale ale limbii: scoaterea limbii afara -
retragerea ei la dinti; contractarea limbii in fundul cavitatii bucale unde formeaza un ghem de
muschi, din care nu se mai distinge varful limbii - revenirea la loc, lipirea limbii latite de palat si
desprinderea ei cu plescait, imobilizarea marginilor laterale ale limbii intre dinti, in asa fel incat
varful ei sa ramana liber pentru a se indoi in sus si in jos, ridicarea varfului limbii spre gingia
superioara (t, d) - revenirea la loc si indoirea varfului limbii la gingia inferioara. Alte exercitii
posibile pot fi: executarea de miscari circulare cu varful limbii pe suprafata buzelor, care se
deschid si se departeaza cat mai mult, indoirea varfului limbii pentru a realiza miscari circulare pe
suprafata dintilor, sub buze, constrictiunea limbii sub forma de jgheab.
Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii linguale trebuie sa fie executate la inceput cu gura
deschisa. De preferinta se incepe cu miscarile mai usor controlabile, efectuate in afara cavitatii
bucale, apoi se trece la cele din interiorul ei. Aceste miscari se vor executa meticulos, fara
graba si cu precizie.
Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii laringuale sunt si ele necesare, desi laringele nu
indeplineste o functie articulatorie directa, exceptand unele sunete vicariante, laringuale, cu rol
compensator, la cei cu despicaturi palatine. Cu toate acestea, prin usoarele sale deplasari si
schimbari de pozitie, el modeleaza activ la pronuntia sunetelor cavitateafaringiana. Ridicarea
usoara a laringelui in sus la pronuntia sunetelor de tonalitate inalta (i, e, z) este precedata de
contractia si de ingustarea, iar coborarea la pronuntia sunetelor joase (u, r, 1), de decontractia si
de marirea volumului cavitatii faringiene.
Exemple de exercitii de respiratie la scolari: inspir scurt si adanc, expir lung si uniform pe
gura si apoi pe nas, inspir scurt si expir lung intrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza, expir,
pauza, expir etc. in continuare aceste exercitii se realizeaza prin asocierea unor miscari de brate.
Se ridica bratele rapid in sus si se inspira adanc, apoi se coboaraincet si uniform, expirand. in
timpul pauzei expiratorii, bratele se opresc pe loc si se coboara odata cu terminarea acesteia,
concomitent cu reluarea expirului. in realizarea acestor exercitii se va urmari sa nu se faca
pauze intre inspir si expir, si, dimpotriva, intre expir si inspir sa existe o apnee de cateva
secunde. Indicatia este utila mai ales la prevenirea spasmului diafragmatic ce se instaleaza la
balbaiti in timpul pauzei dintre inspir si expir.
Printr-o corectare inadecvata, care nu tine seama de rolul auzului fonematic in perceperea
si reproducerea corecta a sunetelor, se poate obtine chiar un efect contrar celui scontat, si anume
se poate contribui la fixarea si consolidarea unor defecte de articulatie.
Exercitiile folosite pentru emiterea corecta a sunetelor sunt de tipul reproducerii sunetelor
onomatopeice (sss - locomotiva, sss - sarpele, gasca, vjjj - vantul etc).
Cuvantul fiind pentru copil cea mai mica unitate cu sens si nu fonemul, lectiile de
dezvoltare a capacitatii de analiza si de sinteza fonematica trebuie sa inceapa cu diferentierea si
separarea cuvintelor din propozitie. Copilul trebuie sa invete sa distinga si sa reproduca
precis fiecare cuvant din propozitia ce se exerseaza.
La dislalici sunt eficace pronuntarea, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si
paronime. E.Verza considera ca pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante
exercitiile in cuvinte decat pronuntarea sunetelor izolate. Cuvintele care se folosesc
pentruconsolidarea sunetelor invatate si a propozitiilor care cuprind grupuri de asemenea sunete
folosesc si la dezvoltarea auzului fonematic.
. Educarea personalitatii logopatului (persoanei cu tulburare de limbaj)
Acest proces trebuie sa inceapa o data cu corectarea tulburarii de limbaj, indiferent de varsta
logopatului, dar este, in primul rand, necesara la copiii de varsta scolara si, in special, la cei care
se afla in perioada pubertatii si adolescentei.
Psihoterapia poate fi aplicata individual, mai ales la inceput, dar si in grup. La constituirea
grupului este foarte important sa se tina seama de varsta logopatilor, de nivelul lor de cultura, de
gradul de inteligenta, de tipul de deficienta si de cauzele care au declansat-o. Forma sub care
se poate utiliza psihoterapia este aceea a unor discutii, a prezentarii unor filme, continand
imagini linistitoare si semnificative, insotite de discutii, aascultarii muzicii cu caracter linistitor, a
ascultarii cu ajutorul inregistrarilor a progreselor realizate in vorbire, a utilizarii sugestiei si
a hipnozei, a jocurilor (la varstele mici). R.Schilling foloseste "jocul curativ logopedic', in
cadrul caruia copii se substituie poetilor, regizorilor si actorilor. La inceput sunt mute, rezumandu-
se doar la miscare, pentru ca treptat sa se ajunga la sunete si zgomote (imitarea unor animale
insotite de miscarile corespunzatoare, zgomotul unor masini, a vantului), (a cantece si la vorbire.
Jocurile de miscare ajuta la folosirea gesturilorexpresive in timpul vorbirii, apelative si
indicative.
. Un prim pas il constituie formarea sunetului din nou. Modelul gresit nu se corecteaza, ci
se elaboreaza de la inceput un model nou de pronuntie a sunetului. intotdeauna exersam un sunet
nou si numai dupa aceea il introducem in vorbire.
. Apoi, sunetul nou este derivat dintr-un alt sunet corect articulat. Se recurge la sunetele
asemanatoare, pe care dislalicul le pronunta corect. Din aceste sunete "ajutatoare' se formeaza
treptat sunetele noi corecte, care le inlocuiesc pe cele gresite.
. Formarea autocontrolului auditiv asupra pronuntiei est' urmatoarea etapa. Sunetele
formate din sunete ajutatoare, oricat d apropiate ar fi sub aspect fiziologic, se deosebesc prin
efectul lor acustic Sunetele se formeaza kinestezic si se fixeaza prin autocontrol auditi
Diferentierea auditiva a noului sunet se sprijina pana cand se elaboreaza controlul auditiv
asupra mecanismului de articulatie pe diferentierea motrico- kinestezica.
. Evitarea efortului neuro - muscular. Toate exercitiile logopedice
trebuie sa fie realizate cu un minimal efort neuro - muscular. Exercitiile
de articulatie trebuie sa se realizeze fara exagerari, relaxat, cu o cat mai
mica incordare neuro - musculara. Miscarile articulatorii obtinute trebuie
sa fie cat mai naturale. Pentru evitarea hiperfunctiilor neuro - musculare
si a miscarilor de prisos, exercitiile de articulatie a sunetelor se recomanda
sa fie executate la inceput in soapta si numai apoi sonor, cu voce. Lectiile
logopedice sunt obositoare atat pentru copil cat si pentru logoped. Pentru
evitarea oboselii se recomanda sa se faca exercitii de scurta durata (2' - 3'),
repetate des, prin alternarea cu exercitii de atentie, de memorie, de scris,
etc. Pentru crutarea fortelor, se recomanda ca logopedul, la lectiile de
articulatie, sa vorbeasca din cand in cand in soapta. Prin aceasta se obtine
un triplu avantaj. Aude mai bine pronuntia copilului dislalic, cand se
exerseaza concomitent. Vocea sa nu e suprasolicitata. Prin pronuntia in
soapta, atentia dislalicului se indreapta mai intens, decat atunci cand se
pronunta sonor, asupra gurii logopedului.
3. Terapia balbaielii
Vocea ragusita se corecteaza numai dupa vindecarea organelor fonatoare atunci cand au
existat imbolnaviri ale acestora sau dupa odihnirea corzilor vocale. Exercitiile se fac cu voce
soptita sau de intensitate medie pentru evitarea raguselii.
Vocea nazala se educa prin exercitii de corectare a auzului, pentru a diferentia vorbirea
corecta de cea gresita.
Hipotonia valului palatin se corecteaza prin exercitii de deglutitie, tuse provocata, ridicarea
si coborarea capului, gargara cu capul dat pe spate, suflare in diferite obiecte, fluierat etc.
5. Terapia dislexo-disgrafiei
in corectarea dislexo-disgrafiei se urmaresc ca obiective principale: a) in terapia
dislexiei: 1. Etapa premergatoare
. corectarea tulburarilor de schema corporala;
. corectarea tulburarilor de lateralitate;
. corectarea tulburarilor de organizare si structurare spatio-temporala;
4. Etapa cuvintelor
. operarea cu cuvinte.
b) in terapia disgrafiei:
6. Terapia alaliei
Obiectivele terapeutice pentru recuperarea alaliei sunt generale si operationale.
de etape:
Etapa fonematica consta in intarirea sunetelor ce exista deja, imitarea sunetelor noi,
emiterea unor onomatopee. Etapa denumirii presupune ca in alalia motorie sa se denumesca
cuvinte formate din silabe duble: mama, baba, papa, cuvinte cu silabe duble in care consoana se
repeta si cu vocale diferite: mami, pipa, pupa, cuvinte cu o silaba careincep cu o vocala si se
termina cu o consoana: am, an, ac etc. in alalia senzoriala, terapia incepe cu acele cuvinte care
desemneaza obiecte concrete, din jurul subiectului, ce fac parte din viata acestuia:
partile corpului (cap, ochi, nas, gura), familia (mama, tata), jucariile (cub, minge), alimentele
pe care le mananca, pasari (pui, rata), animale (vaca, cal, pisica), obiecte de mobilier (masa,
scaun, dulap). Denumirea se invata cu ajutorul jucariilor, imaginilor etc.
. Identificarea stimulilor sonori (sa recunoasca dupa auz - stand cu spatele - sursa sonora,
vocea cuiva cunoscut, a directiei din care s-a emis un sunet).
Psihoterapia care precede celelalte procedee si care se desfasoara pe toata durata terapiei.
Aceasta urmareste: stabilirea echilibrului afectiv si neuropsihic al copilului, inlaturarea fixarii
atentiei copilului pe propria vorbire, dezvoltarea motivatiei pentru comunicare verbala. Se poate
folosi muzica in exercitiile fonetice.
REZUMAT
Prin tulburare de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de
la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul
reproducerii, cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana
la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M. Gutu, 1975).
Tulburarile de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale; acestea din urma
reprezinta variatii in limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin
actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul
nasterii sau dupa nastere.
Exista cauze ale tulburarilor de limbaj care pot actiona in timpul sarcinii (ex. diferitele
intoxicatii si infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, bolile infectioase ale gravidei
etc), in timpul nasterii (nasterile grele si prelungite, care duc la leziuni ale sistemului
nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarteicerebrale, hemoragiile
prelungite din timpul sarcinii etc), cauze care actioneaza dupa nastere (post-natale) {organice,
functionale, psiho-neurologice, psihosociale, alte cauze).
CONCEPTE-CHEIE
. Tulburare de limbaj = abaterea de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile
verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii, cat si al
perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la imposibilitatea totala
de comunicare orala sau scrisa (M.Gutu, 1975).
. Tulburare de pronuntie = orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.
. Dislalia ("pelticia' in popor) = cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie si
reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj.
. Rinolalia (in popor numita "fonjaiala ', adica vorbire pe nas) = o forma a dislaliei, de
aceea se mai numeste si dislalie "organica', constand in pronuntarea nazonata a sunetelor.
. Dizartria = o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in
care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara.
. Balbaiala - o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin dezordini intermitente ale
pronuntiei, repetari convulsive si blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de
dificulatti in articularea unor cuvinte.
. Logonevroza = tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe langa o repetare a
sunetelor, silabelor si cuvintelor, batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire,
de mediul inconjurator si o prezenta a spasmelor, incordarii, a unei preocupari
exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta
de a vorbi, mai ales in public sau in conditii de stres emotional).
. Tahilalia = o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate
nervoasa, cu hiperexcitabilitate.
. Bradilalia = o vorbire rara, lenta, incetinita, cu exagerari maxime ale acestor caracteristici
in oligofrenie.
Afazia
Afazia, alterare patologica a limbajului, reprezinta o infirmitate consecutiva unor leziuni
cerebrale, localizate in emisfera stanga la dreptaci, ea putand surveni la subiecti cu inteligenta
normala si care nu prezinta tulburari de afectivitate sau deficiente ale functiilor perceptive
si motorii. Nu este vorba despre o pierdere a vorbirii, ci despre o perturbare a capacitatii de
utilizare a regulilor prin care se produc si se inteleg mesajele verbale. Exista doua forme
fundamentale ale afaziei: afazia senzoriala (receptiva) si afazia motorie (executiva). Afazia
senzoriala este numita si imperceptie auditiva si reprezinta incapacitatea de a percepe cuvintele
sau limbajul, auzul fiind intact. Afazia motorie presupune capacitatea individului de a auzi,
percepe si intelege vorbirea, dublata de imposibilitatea lui de a pronunta cuvintele, desi nu
exista perturbari motorii ale organelor vorbirii (ex. paralizie a musculaturii faciale, a laringelui,
a corzilor vocale etc). Copilul afazic poate ajunge destul derapid intr-o stare atat de intolerabila,
incat sa dezvolte o reactie de panica similara celei autiste sau poate fi considerat de ceilalti ca fiind
handicapat mintal, probabil din cauza agresivitatii si a negativismului lui comportamental.
Odata ce depistam potentialul copilului afazic, se va putea face distinctia intre evitarea voita a
comunicarii - in cazul autismului, incapacitatea de a comunica - in cazul afaziei si
incapacitatea de a gandi a deficientului mintal. Comportamentul nelinistit, hiperactiv, distructiv
uneori al afazicului poate frecvent sa determine o atitudine defensiva din partea celui care se
ocupa de el, aceasta atitudineimpiedicandu-1 sa sesizeze inteligenta motorie manifestata chiar in
actul distructiv realizat de afazic. Alti afazici (mai putini ca numar) se manifesta ca fiind partial
retrasi, desi pot avea reactii bruste de a se repezi la cei din jur cu un tipat intens si ascutit. Luni de
zile pot trece fara ca persoanele din jurul copiilor afazici sa sesizeze incercarea lor de a
folosi singurul "cuvant' (ex. tipat) pe care l-au putut percepe si pe care se straduiesc sa-1
reproduca, fara succes insa.
Terapia in afazie presupune utilizarea de mijloace menite sa-1 ajute pe afazic sa distinga
armoniile superioare in cadrul aceluiasi sunet redat initial de vocea umana, apoi de mai multe
instrumente muzicale. Urmatoarea etapa presupune introducerea de cuvinte prin
rezonanta fonetica si invatarea citirii de pe buze (labiolectura). Aspectul fonetic al cuvintelor si
imaginile obiectelor pe care le reprezinta acestea, impreuna cu forma scrisa a cuvantului, sunt
folosite chiar de la inceputul terapiei. Gesturile euritmice pentru fiecare consoana si vocala sunt
un real suport pentru dezvoltarea perceperii sunetelor si a cuvintelor de catre afazic. Orice forma
de reprezentatie teatrala, in care miscarea, gestica si mimica vin in sprijinul vorbirii, are un efect
terapeutic benefic pentru afazici (mai ales pentru copii). Perioadele de terapie pot fi strabatute
de stari de frustrare si de reactii de agresivitate din partea afazicului, intrucat tratamentul
terapeutic instituit ii zdruncina adaptarea pe care o realizase pana atunci. Asadar, abordarea unui
pacient afazic, mai ales copil, este extrem de dificila, ea necesitand tact, rabdare multa si o mare
forta de empatie din partea celui care lucreaza cu acest pacient.
INTREBARI RECAPITULATIVE
1.Care este diferenta dintre o vorbire normala si o tulburare de limbaj?
2. Care sunt cele mai frecvente tulburari ale limbajului si prin ce se caracterizeaza ele?
BIBLIOGRAFIE
1.AJURIAGUERRA de J. si colab., Scrisul copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1980.
2.BOSCAIU E., Balbaiala - prevenire si tratament, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1983.
Pedagogica, Bucuresti,
1967. 6.CASTEILLA A., Scrierea cursiva moderna, Ed. Didactica si
10. PAUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarile ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.
15. VERZA E., Ce este logopedia?, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.
16. VERZA E., Dislalia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.
17. VERZA E., Disgrafia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.
18. VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1998.
19. VERZA E., Conduita verbala a scolarilor mici, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.
20. VERZA E., Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii
Bucuresti, 1987.