Metode de corectare a deficiențelor de

limbaj

Pentru corectarea acestor deficienţe se folosesc două categorii de

metode, unele de ordin general, iar altele specifice fiecărei categorii de
handicap lingvistic. Metodele şi procedeele de ordin general constă în
gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la
realizarea pronunţiei asociate cu exerciţii de respiraţie. Se folosesc
două categorii de exerciţii: de relaxare a organismului şi a
musculaturii aparatului de emisie şi de încordare a musculaturii
folosite la pronunţie. În acest sens se folosesc:
•o serie de exerciţii de dezvoltare a expresivităţii faciale, a motricităţii
linguale, mandibulare, labiale, a vălului palatin, laringelui :

Se pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu

numai pentru dezvoltarea limbajului, dar şi pentru sănătatea
organismului. Exerciţiile fizice generale au rolul de a uşura
desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi
care iau parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului
fonoarticulator. Din acest punct de vedere sunt importante în primul
rând exerciţiile generale care fortifică organismul (membrele,
trunchiul, gâtul). Este bine ca aceste exerciţii să fie asociate cu cele de
respiraţie, pentru a facilita mişcările complexe ale grupelor de muşchi
ce participă la respiraţie şi la activitatea aparatului fonoarticulator în
timpul emisiei verbale. Aceasta, deoarece în pronunţarea oricărui
sunet sau cuvânt trunchiul, gâtul, membrele iau o anumită poziţie, de
relaxare ori de încordare. Încordările şi relaxările imprimă o anumită
postură întregului corp, postură care este diferită la persoanele valide
faţă de cele cu tulburări de limbaj. De exemplu, la logopaţi cu
probleme de pronunţie se produce o încordare a muşchilor aparatului
fonoarticulator, a limbii, a buzelor pe porţiuni nespecifice, ceea ce
determină nu numai accentuarea afectării pronunţiei, dar şi a dicţiei, a
timbrului şi intensităţii vocii. Se disting două categorii mari de
exerciţii şi anume: unele cu scopul de a relaxa organismul şi
musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea
majorităţii sunetelor limbii române, şi altele de încordare care se
folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde şi a cuvintelor
mai complicate.
•educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir :

Aparatul respirator, pe lângă funcţia sa esenţială de a asigura

schimburile gazoase necesare întreţinerii vieţii, are un rol hotărâtor şi
în procesul vorbirii. În timpul expiraţiei suflul atinge coardele vocale
care se află în poziţie fonică şi prin vibrarea acestora se produce
sunetul. În felul acesta studiul mişcărilor respiratorii şi corectarea
dereglărilor lor ocupă un loc primordial în educarea vorbirii.În mod
obişnuit se disting două tipuri de respiraţie :
– respiraţia de tip costo-abdominal, în care atât inspiraţia cât şi
expiraţia se efectuează prin mişcări mai accentuate ale muşchilor
costali inferiori şi abdominali. Este tipul de respiraţie caracteristic
bărbaţilor ;
– respiraţia abdominală se întâlneşte mai ales la femei şi este
determinată de expansiunea sau contracţia cavităţii toracice
superioare.
La copii respiraţia prezintă o serie de particularităţi în raport cu vârsta.
Respiraţia copiilor de vârstă preşcolară este de tip toraco – abdominală
şi în mod treptat, spre pubertate, se diferenţiază în respiraţie de tip
toracic la fete, rămânând costo-abdominală la băieţi. În general
respiraţia copiilor este ritmică, însă ritmul respirator nu este uniform.
Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât labilitatea ritmului respirator este
mai accentuată.
În decursul exerciţiilor de respiraţie nonverbală copiii vor fi deprinşi
să efectueze respiraţii adânci, urmate de expiraţii puternice şi
prelungite. Este de asemenea recomandabil ca inspiraţia să fie însoţită
de mişcări de extensie a coloanei vertebrale prin aplecarea pe spate a
trunchiului şi a membrelor superioare sau ridicarea acestora. Expiraţia,
dimpotrivă, va fi însoţită de mişcări care micşorează activitatea
toracică, susţinută de aplecare în faţă a corpului şi mâinilor. În
decursul inspiraţiei se va urmări extinderea abdomenului şi a coastelor
inferioare şi revenirea lor încetinită în expiraţie.
•educarea auzului fonematic :

Popescu – Neveanu arată că auzul verbal este o sub modalitate a

percepţiei auditive adecvate recepţiei şi pronunţiei limbajului. În
structura lui, fundamental este auzul fonematic care mediază
diferenţierea şi identificarea fonemelor (mai uşor vocalele decât
consoanele şi printre acestea mai greu consoanele apropiate: b-p, f-v,
c-g, etc.). El se structurează în raport cu structura sonoră a limbii
materne, iar învăţarea unei limbi străine presupune, în principal,
elaborarea unui nou sistem de auz fonematic.
Auzul fonematic se formează în activitatea de comunicare şi prin
exerciţii. La copii el se perfecţionează gradual odată cu dezvoltarea
capacităţilor senzorio-motorii (în special de diferenţiere auditivă şi
articulatorie) şi intelectuale (de integrare raţională a fonemelor într-un
sistem lingvistic închegat).
•educarea personalităţii persoanei cu tulburări de limbaj :

Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu

corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului. Educarea
personalităţii trebuie să urmărească :
a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;
b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi
corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu
numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori
ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj.
Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are
psihoterapia. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici
psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al
logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au
declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele
simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea
procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex.