Educarea respiratiei

Respiraţia, ca act reflex, presupune schimburi gazoase necesare vieţii şi are doua faze
distincte : inspiraţia şi expiraţia.

In timpul expiraţiei suflul atinge corzile vocale aflate în poziţie fonică şi prin subordonarea
acesteia se produce sunetul.

Pătrunderea şi expulzarea aerului din plămâni se face prin modificările dimensiunilor cutiei
toracice:

– În cursul inspiraţiei, cantitatea toracică este mărită pe plan vertical, anteroposterior şi

transversal; această dilatare este determinată de coborârea muşchiului diafragmei.

– În cursul expiraţiei, procesul este invers, muşchii abdomenului se contractă odată

cu ridicarea diafragmei.

În mod obişnuit se disting doua tipuri de respiraţie:

– Respiraţia de tip costo-abdominal, în care atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează prin
mişcări mai accentuate ale muşchilor costali inferiori şi abdominali. Este tipul de respiraţie
caracteristic bărbaţilor;

– Respiraţia toracică se întâlneşte mai ales la femei şi este determinată de expansiunea sau de
contracţia cavităţii toracice superioare.

La copii respiraţia prezintă o serie de particularităţi în raport cu vârsta. Respiraţia

diafragmatică a copiilor se transformă la vârsta preşcolară în respiraţie toraco-abdominală şi în
mod treptat, spre pubertate, se diferenţiază în respiraţie de tip toracic la fete, rămânând costo-
abdominala la băieţi.

Este firesc ca în timpul copilăriei să apară neregularităţi în procesul de coordonare a

respiraţiei cu actul fonaţiei datorită unei continue dezvoltări a organismului.

Printre neregularităţile de exprimare pot fi menţionate:

a) tipul de respiraţie superioară cu ridicarea umerilor în timpul inspiraţiei (cutia toracică îşi
măreşte diametrul prin ridicarea exagerată a umerilor, ceea ce formează contracţiile musculare
ale gâtului şi împiedică emisiunea vocală) .

b) respiraţia forţată cu mişcări bruşte şi exagerate.

c) mişcări respiratorii superficiale şi foarte frecvente, asftel încât se produce o inspiraţie după
fiecare cuvânt sau chiar în mijlocul acestora.

d) încercări de vorbire în timpul inspiraţiei şi nu al expiraţiei cum ar fi normal.

Aceste cazuri apar la copiii ce se grăbesc în exprimare şi nu repetă pauzele necesare în

vorbire.
 Frecventele neregularităţi respiratorii pot duce în cele din urmă la tulburări deosebit de grave.
Înlăturarea acestora se face prin exerciţii sistematice care asigură cerinţele respiraţiei atât în
stare de repaos cât şi în vorbire.

Exerciţiile de respiraţie nonverbală constituie o etapă premergatoare pentru respiraţia verbală :

a) Exerciţii de expiraţie:

– suflă nasul în batistă

– suflă aerul pe dosul mâinii

– ţine un fulg în aer

– stinge lumânarea

– umflă balonul

– suflă în apă cu paiul

– suflă în spirometru (pentru copiii şcolari)

b) Exerciţii pentru inspiraţie

– miroase florile

– jocul „câinele la vânătoare”

– miroase parfumul

c) inspiraţia diferenţiată

– trei timpi inspiri şi cinci timpi expiri cu faţa la oglindă

– inspiraţie alternativă pe onarăşi pe cealaltă

– inspiraţie pe gură

– inspiraţie pe gură şi expiraţie pe nas

– inspiraţie pe nas şi expiraţie pe gură

– inspiraţie lungă

– expiraţie prelungită (30 secunde)

Dezvoltarea respiraţiei verbale presupune obţinerea respiraţiei mai lungi decât inspiraţia la
pronunţie şi vorbirea în expiraţie fără efort ritmat.

a) Exerciţii de pronunţie a vocalelor, prelung, rar, fără efort în timpul unei expiraţii;

b) Exerciţii de pronunţie într-o expiraţie a unei consoane;

c) Exerciţii de pronunţie a unor grupuri de vocale pe durata unei expiraţii (ex: ai,
ei , oi, ua, ue, etc);

d) Exerciţii de pronunţie a unor consoane însoţite de vocale, pe durata unei expiraţii

(ba, be, bi, bo … ale, ile ole, ule);

e) Exerciţii de pronunţie a unor silabe în care se găsesc grupuri de vocale sau de

consoane pe o expiraţie (ex: aie, oie, uie, sta, ste, stri, cra, cre, cri, tra, tre, tri, etc.)

f) Exerciţii ritmice de respiraţie însoţite de mişcare şi cântec (ex: mersul numărat,

cu cântec, cu poezie, ghicitori, proverbe);

g) Exerciţii de respiraţie (culcat pe canapea, cu un caiet pe abdomen, caietul mişcându-se în

ritmul diafragmei):

– la început non-verbal

– cu pronunţie pe vocale, silabe, cuvinte

– cu recitare de poezii

– citire în această poziţie cu voce tare.

Indicaţii: Se întinde elevul pe canapea cu mâna stângă pe abdomen, iar cu dreapta pe piept,
cerându-i-se să-şi sugă abdomenul şi apoi să expire pe gură, umflând abdomenul.

Când respiraţia diafragmală în această poziţie (orizontală) se realizează uşor şi fără efort se
poate folosi pentru control aşezat pe abdomen.

Mişcările abdomenului imprimă caietului mişcarea sus-jos. Dar cum poziţia

normală pentru vorbit nu este cea orizontală, trebuie să se obţină această respiraţie

diafragmală şi în poziţie verticală. Pentru aceasta elevul stă în faţa oglinzii cu o mână pe

abdomen şi cu una pe piept şi i se cere să inspire profund pe nas, sugând abdomenul, iar

după o pauză scurtă (2-3 secunde) să expire pe gură.

Exerciţiile de respiraţie cer un spaţiu aerisit şi geamul deschis. Ele se efectuează la început în
faţa oglinzii, împreună cu logopedul şi apoi tot mai mult independent.

Eficienţa acestor exerciţii este mai mare la începutul orelor de terapie şi în primele şedinţe, dar şi
în cursul activităţii, chiar dacă, uneori se instalează o stare de oboseală.

Relaxarea poate fi folosită şi ca metodă în sine ,mai ales în cazul copiilor anxioşi,hiperactivi
si a celor cu disgrafie motrică.În general poate fi folosita la copiii peste 8 ani dar anumite
secvenţe adaptate merg şi la vârste mai mici.