MI-E DOR DE CE ERA ODATĂ

Deschid ochii şi păşesc timid într-o lume a viselor, o lume în care gândul sau o
atingere de la distanţă deschide porţile jocurilor care te acaparează cu totul în lumea lor.
Până şi cărţile sunt date la o parte şi înlocuite cu internetul, această carte digitală
atotştiutoare. Televizorul ne influenţează din ce în ce mai mult, iar lumea e mereu pe
fugă, uitând să fie atentă, sensibilă şi înţelegătoare la ce se întâmplă în jur.
Vreau să stau şi să visez o lume din urmă, învăluită în ceaţă, o lume ce se zbate să
nu moară. O lume ce, încetul cu încetul, este dată uitării, este acoperită cu o pânză ţesută
cu fir negru de durere.
Mă-ntind pe spate sub măiastrul cer albastru ce-mi urmăreşte murmurul buzelor
cu ochii mari ca de copil. Încet, dar fin, o briză îmi gâdilă auzul. Mirosul primăverii, în
trecere, îmi imprimă primul meu sărut din trecut, un sărut dat de viaţă, când ochişorii
salutau soarele. Sufletu-mi suspină după lumea de altădată, când oamenii aveau timp
pentru ei, când sărutau dimineaţa prima rază de soare, iar fiecare picătură de ploaie le
spăla păcatele. Plec mai departe, cu gândul pribeag şi ajung pe uliţa pustie a satului meu.
Porţile au lacăte ruginite, iar copacii se-ndoaie de dorul stăpânului ce a plecat la oraş.
Nici livada nu mai e ce era odată. O casă părăsită îmi spune povestea unei copile născute
în leagăn. Era harnică fetiţa, iubea jocul, portul şi tradiţiile populare. Unde-i vatra, acolo-i
cânta bunica doine de dor şi de jale căci mama sa, de mult plecată, a sărutat tălpile
cerului, iar tatăl, om brav şi mândru, pentru patrie şi-a dat sufletul.
Se anunţau schimbări şi teama de a fi luată de lângă bunica ei o durea. Într-o
seară, la lumina lumânării, se apucă a scrie o scrisoare către conducătorul ţării:

Domnule conducător,
M-am născut în tradiţie, am crescut în tradiţie şi-am rămas în tradiţie. Nu vreau
modernizare, vreau să am timp să citesc cărţile bisericeşti pe care părintele Panait mi le
dă în fiecare duminică. Vreau să am grijă de bunica mea, cum numai eu ştiu, aici, în casa
bătrânească.
Tradiţia ne-a onorat ţara de atâtea ori, ea este trecutul, istoria şi viitorul nostru.
Portul popular, graiul dulce al doinelor şi baladelor noastre vor duce numele ţării mai
departe.
Nu ne luaţi darul nostru cel mai de preţ, nu daţi uitării tradiţiile noastre!
Cu stimă,
Smaranda Aioanei

Păcat că scrisoara a fost arsă în scrumul durerii şi al uitării în goana spre

modernizare.
Murmurul cristalin şi joaca a doi peştişori argintii mă trezesc din visul parcurs cu
ochii sufletului. Şi mi-e dor de cozonacul copt în vatra bunicii, de nucile şi colacii daţi în
prag de Moş Ajun când bucurăm inimile oamenilor cu cântece religioase tradiţionale.
Iarba verde ce mă înconjoară îmi dă fiori ca-n prima zi de primăvară când alergam de
bucurie pe dealurile din satul bunicilor.
 Dar ce păcat că totul nu-i decât un vis şi voi ajunge acasă unde tehnologia mă va
înjosi, ca de atâtea ori, cu inteligenţa ei artificială! Voi deschide o carte şi voi păşi în
lumea lui Creangă, atât de dragă lui şi nouă prin scrierile sale.
Iubesc, respect şi voi păstra tradiţia căci ea mă defineşte şi mă face să aparţin
acestei naţiuni.
Pîrvu Ana-Maria, clasa a IX-a A
prof. coordonator: Oana Dulea