Neconstituționalitatea și neconvenționalitatea Legii nr.

17/2014
16 aprilie 2015 | Cosmin Radu MITROI
 | 4 comentarii
3.031 citiri

Nota JURIDICE.ro: Pe aceeași temă, a se vedea pe DEZBATERI

JURIDICE Legea nr. 17/2014: birocratizarea vânzării terenurilor agricole din
extravilan. 

Rezumat. Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 17/2014 și în cazul antecontractelor

de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi duce
la desființarea dreptului de creanță al promitentului-cumpărător dobândit în
mod valabil, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituție
și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

I. Precizări introductive

Așa cum arătam cu altă ocazie[1], operațiunile de vânzare-cumpărare a terenurilor

agricole extravilane au fost reglementate relativ recent prin Legea nr. 17/2014,
lege care a fost modificată în mod esențial la aproximativ o lună de la intrarea în
vigoare prin Legea nr. 68/2014.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/2014, cu modificările și completările ulterioare, în

toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine
loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă:
1. Antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Codului Civil şi ale legislaţiei
în materie.
2. Există adeverința, respectiv avizul cu privire la respectare procedurii de
exercitare a dreptului de preempțiune al coproprietarilor, arendașilor, vecinilor
sau al statului prin ADS.
3. Există avizul specific al Ministerului Apărării Naționale sau al Ministerului
Culturii, în cazul terenurilor agricole extravilane care interesează activitatea
specifică a ministerelor de resort menționate.
4. Imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal.
5. Imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris în cartea funciară.
Conform art. 20 alin. 1 ale Legii nr. 17/2014, ”Prevederile prezentei legi nu se
aplică antecontractelor şi pactelor de opţiune care au fost autentificate la notariat
anterior intrării în vigoare a acesteia.”

De la data intrării în vigoare, dispozițiile Legii nr. 17/2014, în special art. 5 și 20

alin. 1, au făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate invocate în
fața instanțelor, criticile vizând încălcarea principiului neretroactivității legii
civile, abordare pe care am susținut-o și noi cu un alt prilej[2], rămânând
consecvenți opiniei inițial exprimate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 755/2014[3] s-a stabilit cu efect obligatoriu
că dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 17/2014 nu încalcă principiul
constituțional prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție (paragraful nr. 20), astfel
încât Legea nr. 17/2014 se aplică și antecontractelor de vânzare-cumpărare
încheiate anterior intrării în vigoare a aceste legi, indiferent că ele au fost
încheiate în formă autentică sau de înscris sub semnătură privată.

Așadar, deși a respins criticile referitoare la presupusa încălcare a principiului

neretroactivității legii, prin aceeași decizie, Curtea Constituțională, a admis
excepția de neconstituționalitate, constatând că distincția introdusă de art. 20
alin. 1 din Legea nr. 17/2014 între antecontractele în formă autentică și cele în
formă de înscris sub semnătură privată contravine dispozițiilor art. 16 alin. 1 din
Constituție referitoare la egalitatea în drepturi.

De asemenea, prin Deciziile nr. 38/2015[4] și nr. 83/2015[5], Curtea

Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art.
3, 4, 5 și 9 din Legea nr. 17/2014, constatând că aceste dispoziții legale nu încalcă
prevederile art. 15 alin. 2 din Constituție ce consacră principiul neretroactivității
legii.

Astfel, în urma statuărilor instanței de contencios constituțional, Legea nr.

17/2014 trebuie să se aplice și antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate
anterior intrării în vigoare a acestei legi, indiferent că ele au fost încheiate în
formă autentică sau de înscris sub semnătură privată.

Deși ne păstrăm punctul de vedere deja exprimat în legătură cu caracterul

retroactiv al Legii nr. 17/2014, de această dată vom încerca să abordăm
problematica generată de aplicarea Legii nr. 17/2014 din perspectiva garanțiilor
constituționale și convenționale (CEDO) referitoare la dreptul de proprietate.

Apreciem că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 17/2014 și în cazul antecontractelor

de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi duce în
definitiv la desființarea dreptului de creanță al promitentului-cumpărător
dobândit în mod valabil, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 44 din
Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.

În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt consecințele efective pe care le produce

aplicarea unor dispoziții ale Legii nr. 17/2014 antecontractelor de vânzare-
cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru ca mai apoi
să analizăm aceste consecințe ca fiind încălcări flagrante atât ale art. 44 din
Constituție și cât și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

II. Consecințele aplicării Legii nr. 17/2014 antecontractelor încheiate

înainte de intrarea în vigoare a acestei legi[6]

1. Condiția referitoare la dreptul de preempțiune

Aplicându-se dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 și antecontractelor încheiate

înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, se creează posibilitatea (cu
neputință de prevăzut de către părți la data încheierii antecontractului) a
exercitării de către un coproprietar, arendaș, vecin sau de către stat a dreptului de
preempțiune cu privire la același teren care a făcut obiectul antecontractului de
vânzare-cumpărare.

Exercitarea acestui drept de preempțiune în detrimentul promitentului-

cumpărător ar duce inevitabil laanihilarea efectelor antecontractului de
vânzare-cumpărare, la lipsirea de eficiență juridică a dreptului de creanță
născut în mod valabil în patrimoniul promitentului-cumpărător.

Deși, în mod formal, este titularului unui drept de creanță în temeiul căruia este
îndreptățit să dobândească proprietatea terenului, după exercitarea dreptului de
preempțiune de către unul din titularii acestui drept, promitentul-cumpărător nu
își mai poate realiza în niciun mod dreptul său de creanță.
Astfel, promitentul-cumpărător nu mai poate obține îndeplinirea exactă[7] a
obligației asumate de promitentul-vânzător – încheierea contractului de vânzare-
cumpărare – întrucât însuși debitorul, promitentul-vânzător, chiar dacă ar dori,
nu își mai poate executa obligația, fiind constrâns să încheie contractul de
vânzare-cumpărare cu o altă persoană decât promitentul-cumpărător, mai exact
cu preemptorul. Cu alte cuvinte, nu mai poate avea loc o executare voluntară
obligațiilor generate de antecontractul de vânzare-cumpărare.

De asemenea, promitentul-cumpărător nu mai poate obține nici executarea

silită în natură a antecontractului de vânzare-cumpărare prin
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract în condițiile art. 1669 Cod
Civil, întrucât exercitarea dreptului de preempțiune atrage inadmisibilitatea
acțunii, în condițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014.

Nici executarea silită prin echivalent, prin obligarea promitentului-vânzător la

daune interese, nu mai este o opțiune pentru promitentul-cumpărător, întrucât
promitentul-vânzător nu are nicio culpă în neexecutarea obligației.

Totodată, nici rezoluțiunea antecontractului nu poate fi solicitată, nefiind vorba

de o neexecutare culpabilă din partea promitentului-vânzător[8], întrucât
contractul promis nu se va mai încheia din cauza intervenției Legii nr. 17/2014 și
exercitării dreptului de preempțiune de către preemptor și nu din cauza conduitei
culpabile a promitentului-vânzător.

Singurul ”remediu juridic”[9] la care mai poate apela promitentul-cumpărător ar

fi aplicarea dispozițiilor art. 1557 Cod civil[10], cu consecința desființării
antecontractului și repunerea părților în situația anterioară, respectiv
restituirea prestațiilor executate – restituirea prețului actualizat și eventual
despăgubirea promitentului-vânzător pentru lipsa de folosință a terenului, dacă
acesta a fost predat în temeiul antecontractului.

Pe de altă parte, promitentul-cumpărător, reclamant în cadrul unei cauze ce are ca

obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-
cumpărare, este în imposibilitate obiectivă și juridică de a face demersurile
referitoare la dreptul de preempțiune, pentru simplul motiv că, potrivit Legii nr.
17/2014 și Ordinului nr. 719/740/M.57/2333 din 12 mai 2014, formalitățile în
discuție nu pot fi efectuate decât de către vânzător.
Astfel, neputând fi efectuate formalitățile referitoare la dreptul de preempțiune,
acțiunea promovată în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de
vânzare-cumpărare devine inadmisibilă, fără ca promitentul-cumpărător, de
bună credință, să fie culpabil în vreun fel pentru această situație, întrucât
condițiile care au determinat inadmisibilitatea nu erau prevăzute de lege la
data încheierii antecontractului.

Se ajunge așadar, prin aplicarea art. 5 din Legea nr. 17/2014, la situația, greu de
acceptat, în care promitentul-cumpărător, care și-a respectat întocmai toate
obligațiile sale contractuale, este silit să sufere o sancțiune pentru nerespectarea
unor obligații care nu erau prevăzute de lege la data încheierii antecontractului și
care, potrivit legii, oricum nu sunt în sarcina sa, ci a proprietarului, promitent-
vânzător de rea-credință.

2. Condiția referitoare la înscrierea terenului în cartea funciară și în

rolul fiscal

Într-o situație delicată, provocată de aplicarea retroactivă a art. 5 din Legea nr.
17/2014, este pus promitentul-cumpărător și prin instituirea celorlalte condiții
prevăzute de art. 5 din Legea nr. 17/2014 referitoare la necesitatea ca imobilul să
fie înscris în cartea funciară și la rolul fiscal.

Astfel, în cazul în care promitentul-vânzător refuză încheierea contractului

promis, promitentul-cumpărător nu mai poate obține pronunțarea unei hotărâri
care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în cazul în care terenul nu este
înscris la rolul fiscal sau în cartea funciară, chiar dacă la data încheierii
antecontractului asemenea condiții nu erau cerute de lege.

Promitentul-cumpărător nu poate cere în numele său înscrierea în cartea funciară

sau la rolul fiscal, întrucât aceste operațiuni sunt condiționate de dovada
dreptului de proprietate al petentului, iar efectuarea acestor demersuri de către
însuși promitentul-vânzător este exclusă, având în vedere că acesta refuză
încheierea contractului promis.

Chiar dacă este posibil, în principiu, ca, întemeindu-se pe art. 1272 alin. 1 Cod
civil, promitentul să obțină obligarea promitentului-vânzător la efectuarea
formalităților de înscriere a terenului în cartea funciară și la rolul fiscal, tot nu vor
fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 17/2014, dacă debitorul
nu își execută obligația în ciuda penalităților prevăzute de art. 905 Cod procedură
civilă.

Astfel, neputând fi înscris imobilul în cartea funciară și la rolul fiscal, acțiunea

promovată în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-
cumpărare devine inadmisibilă, fără ca promitentul-cumpărător de bună
credință să fie culpabil în vreun fel pentru această situație, întrucât condițiile
care au determinat inadmisibilitatea nu erau prevăzute de lege la data
încheierii antecontractului.

Din cele expuse mai sus, observăm că aplicarea condițiilor prevăzute de art. 5 din
Legea nr. 17/2014 antecontractelor încheiate în formă de înscris sub semnătură
privată anterior intrării ei în vigoare poate duce în definitiv la desființarea
dreptului de creanță al promitentului-cumpărător dobândit în mod valabil și
la desființarea totală a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu toate
consecințele păgubitoare pentru părți și pentru stabilitatea circuitului civil.

III. Încălcarea art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la

CEDO

Potrivit art. 44 alin. 1 din Constituție, dreptul de proprietate, precum și creanțele

asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt
stabilite de lege.

Alineatul 2 teza I al aceluiași articol prevede că proprietatea privată este garantată
și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Art. 44 alin. 3 din Constituție menționează în mod expres că nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ”orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente
nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.

De asemenea, alineatul 2 al art. 20 din Constituţia României prevede expres că

dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În cauza Dumitru Popescu contra României din 26 aprilie 2007, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că statutul
conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture –
din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le
consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.

Astfel, în paragraful nr. 103 din Hotărârea Dumitru Popescu contra României din

26 aprilie 2007, Curtea a afirmat în mod expres că prevederile Convenţiei fac
parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, iar acest aspect
implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al
normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere
contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de
către legiuitor (mutatis mutandis,Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29
noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, § 26).

În aceste condiții, urmează să analizăm în ce măsură aplicarea dispozițiilor Legii

nr. 17/2014 și în cazul antecontractelor de vânzare cumpărare încheiate anterior
intrării în vigoare a legii amintite reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituție și
art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în privința promitentului-cumpărător.

Astfel, analiza noastră va viza următoarele aspecte relevante, comune pentru

determinarea unei încălcări atât a art. 44 din Constituție cât și a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la CEDO, respectiv:
1. aplicabilitatea dispozițiilor constituționale și convenționale,
2. existența unei ingerințe în dreptul de proprietate,
3. justificarea ingerinței cu cele trei subcondiții: legalitatea, scopul legitim și
proporționalitatea măsurii.

1. Aplicabilitatea art. 44 din Constituție și a art. 1 din Protocolul nr. 1

la CEDO

Din paragraful nr. 24 al considerentelor Deciziei nr. 755/2014 a Curții

Constituționale reiese că dreptul de creanță al promitentului-cumpărător dintr-un
antecontract de vânzare-cumpărare este considerat unbun, fiind astfel aplicabile
în privința acestuia pe deplin dispozițiile constituționale referitoare la dreptul de
proprietate privată (a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis și Decizia nr. 70
din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
236 din 10 mai 2001, sau Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010).

De asemenea, potrivit paragrafului nr. 58 din Hotărârea pronunțată de CEDO în

cauza Weissman c. României din data de 24 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 588
din 27 august 2007, un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul
nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile” sale
în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile
actuale”, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în
virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o
„speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de
proprietate.

Despre noţiunea de „speranţă legitimă”, în paragraful nr. 59 al aceleiași hotărâri,

Curtea CEDO reține că, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura
creanţei, nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât atunci când are
o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat
de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva
Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO, 2004).

De asemenea, în cauza Beyeler c. Italia, cauză care se referea la o privare de

proprietate provocată de exercitarea unui drept de preempțiune, Curtea a reținut
că noţiunea de bunuri are o semnificație autonomă, care nu echivalează doar cu
proprietatea propriu-zisă, incluzând orice interes patrimonial şi speranţă legitimă
de a obţine un bun. (Beyeler împotriva Italiei, nr. 33202/96, § 100,105, CEDO,
2000)

Într-o cauză ce are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract
de vânzare-cumpărare, reclamantul, promitent-cumpărător al terenului, este
titularul unui drept de creanță născut în mod valabil și care produce depline efecte
juridice, drept în temeiul căruia este îndreptățit să dobândească proprietatea
terenului.

Așadar, în virtutea dreptului de creanță pe care reclamantul îl deține, acesta poate

pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui
drept de proprietate.

Se poate observa că această „speranţă legitimă” a reclamantului are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât legislația națională prevede în mod
consecvent posibilitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de
vânzare-cumpărare, în temeiul unui antecontract încheiat anterior între părți.

Astfel, art. 1073-1077 din Vechiul Cod Civil, art. 5 alin. 2 din Legea nr. 247/2005
și art. 1669 Cod civil au prevăzut expres posibilitatea pronunțării unei hotărâri
care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în cazul în care una dintre părți
refuză încheierea contractului promis.

Mai mult decât atât, baza din dreptul intern a speranței legitime a reclamantului
este susținută și de o jurisprudență constantă și unitară în materia pronunțării
unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, considerăm că dreptul de creanță al promitentului-cumpărător

se încadrează în noțiunea de ”bun” atât în sensul art. 44 din Constituție cât și art.
1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, urmând a primi protecție sub aceste dispoziții
legale.

2. Ingerința în dreptul de proprietate

Având în vedere dispozițiile art. 44 și art. 53 din Constituție, este general acceptat

că atâta timp cât dreptul de proprietate este garantat, statul are atât o obligație
pozitivă, în sensul creării uni cadru legal propice manifestării dreptului de
proprietate, cât și o obligație negativă de a se abține de la numite măsuri care pot
aduce atingere acestui drept.

De asemenea, în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, statele

semnatare au obligația, în primul rând, să se abțină de la acțiuni care ar putea
prejudicia dreptul de proprietate al persoanelor recunoscut în temeiul art. 1 al
Protocolului nr. 1, această obligație reprezentând dimensiunea negativă a
garanțiilor recunoscute de dispozițiile Convenției. Mai mult decât atât, nu este
suficient ca statul să aibă o atitudine pasivă, de abținere, ci este obligat să ia
măsuri adecvate pentru respectarea dreptului de proprietate.

În aceste condiții, apreciem că adoptarea Legii nr. 17/2014 și aplicarea ei și

antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior întrării în vigoare a
acestei legi reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al promitentului-
cumpărător, întrucât eventuala exercitare a dreptului de preempțiune de către
oricare dintre titulari duce inevitabil la privarea promitentului-cumpărător de
bunul său – dreptul de creanță – ”speranța legitimă”, care intră sub protecția art.
44 din Constituție cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

3. Justificarea ingerinței

Conform art. 53 alin. 1 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor

libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a
drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea
consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.

Alineatul 2 al art. 53 din Constituție prevede că restrângerea poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Totodată, din formularea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO reiese în mod evident
că dreptul la proprietate nu este un drept absolut, astfel încât acesta poate face
obiectul unor privări sau a unor limitări atunci când astfel de măsuri ar fi
justificate.
Astfel, statul poate să priveze o persoană de bunul său, însă această măsură nu
poate fi dispusă decât în condițiile art. 53 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr.
1 la CEDO și cele stabilite de jurisprudența CEDO.

3.1. Legalitatea măsurii

În acord cu dispozițiile art. 53 alin. 1 din Constituție, limitarea dreptului de

proprietate poate fi dispusă numai prin lege.

Prin Decizia nr. 430/2013[11] a Curții Constituționale, paragraful 5 alin. 10, s-a
statuat că lipsa de claritate şi de previzibilitate a actului normativ poate afecta în
mod direct şi dreptul de proprietate.

De asemenea, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, o măsură adoptată de

stat care poate duce la privarea unei persoane de bunurile sale trebuie în primul
rând să fie prevăzută de lege, în sensul autonom stabilit de Curte.

În cauza Sunday Times, Curtea CEDO a reținut că legea care prevede măsura care
poate duce la o ingerință în drepturile recunoscute de Convenție trebuie să
fie accesibilă în sensul că justițiabilii să aibă posibilitatea cunoașterii facile
normelor juridice ce li se adresează.

De asemenea, în aceeași hotărâre, precum și în hotărârea Rotaru c. României,

Curtea a stabilit că nu este suficient ca legea să fie accesibilă, ci aceasta trebuie să
aibă și o altă calitate – să fie previzibilă.

Previzibilitatea legii se referă la faptul că norma juridică trebuie să fie

formulată cu suficientă precizie pentru ca destinatarul ei să poată să își regleze
conduita în acord cu prescripțiile legale și să poată, în mod rezonabil în anumite
circumstanțe, să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-o anumită acțiune
a sa (paragraful 49 din Hotărârea Sunday Times c. Marii Britanii).

Din cele reținute anterior se poate trage concluzia că o lege este previzibilă numai
atunci când dispozițiile sale oferă posibilitatea celor interesați să cunoască și
consecințele nesocotirii normei în cauză.

Deși antecontractul de vânzare-cumpărare nu are ca efect transmiterea dreptului

de proprietate între părți, condițiile de fapt și de drept în care este încheiat acest
contract au o importanță crucială pentru părți, întrucât prin acesta se stabilesc în
mod definitiv elemente esențiale ale viitorului contract de vânzare-cumpărare,
respectiv obiectul și prețul, aspecte asupra cărora părțile nu mai pot reveni
ulterior. Desigur că prin antecontract sunt stabilite în mod definitiv și irevocabil
și părțile viitorului contract de vânzare-cumpărare, iar potrivit art. 627 alin.
4 și 629 alin. 2 Cod Civil se instituie sub sancțiunea nulității o clauză de
inalienabilitate a bunului în favoarea promitentului-cumpărător.

În aceste condiții, accesibilitatea și previzibilitatea Legii nr. 17/2014 a cărei

aplicare reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului,
promitent-cumpărător, trebuie analizate prin raportare la momentul nașterii
dreptului reclamantului asupra bunului său în sensul art. 44 din Constituție și art.
1 al Protocolului nr. 1, respectiv încheierea antecontractului de vânzare-
cumpărare și intrarea sa în stăpânirea de fapt a bunului. Numai la acest moment,
reclamantul putea să întreprindă acțiuni de informare și documentare legislativă
în vederea reglării conduitei sale în acord cu dispozițiile legale, putând să ia în
considerare anumite prevederi în temeiul cărora ar putea fi lipsit de dreptul său.

Astfel, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare și intrării

promitentului-cumpărător în stăpânirea bunului, Legea nr. 17/2014 nu era în
vigoare și nu era publicată în Monitorul Oficial al României, nefiind în niciun fel
accesibilă și, în mod evident, nici previzibilă.

La data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare nu era în vigoare nicio

dispoziție legală care să creeze posibilitatea pierderii dreptului promitentului-
cumpărător prin exercitarea unui drept de preempțiune.

În considerarea acestui fapt și având în vedere toate dispozițiile legale din dreptul
intern, precum și jurisprudența relativ stabilă în materie, reclamantul promitent-
cumpărător a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, neavând
posibilitatea să prevadă intervenția ulterioară a unei legi care să recunoască în
favoare unor terți un drept de preempțiune asupra aceluiași bun.

Având în vedere natura, scopul și efectele antecontractului de vânzare-cumpărare,

se poate presupune în mod rezonabil că în cazul în care ar fi putut cunoaște sau
prevedea eventualitatea unei privări de proprietate, promitentul-cumpărător nu
ar mai fi încheiat antecontractul sau l-ar fi încheiat în alte condiții.
Astfel, în opinia noastră, este cel puțin nerezonabil ca promitentul-cumpărător să
fie privat de dreptul său de proprietate, în temeiul unei legi care nu era în vigoare
la data nașterii dreptului său, reclamantul neavând posibilitatea să își regleze
conduita în acord cu aceste dispoziții legale.

Situația este diferită de cea în care privarea de proprietate este prevăzută de alte
dispoziții legale, spre exemplu, Legea exproprierii, întrucât aceste dispoziții legale
erau accesibile și previzibile la momentul nașterii dreptului promitentului-
cumpărător.

În aceste condiții, apreciem că dispozițiile Legii nr. 17/2014 reprezintă o ingerință

în dreptul de proprietate al promitentului-cumpărător, ingerință care nu este
prevăzută de lege, nefiind accesibilă și previzibilă, întrucât această lege nu a oferit
posibilitatea reclamantului să își regleze comportamentul în acord cu prescripțiile
sale și nici posibilitatea de a cunoaște sau a prevedea consecințele încălcării
normei.

3.2. Scopul legitim al ingerinței

Din formularea art. 53 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, orice
măsură care ar putea fi considerată o ingerință în dreptul la proprietate, chiar
dacă este prevăzută de lege, trebuie să urmărească un scop legitim, de utilitate
publică.

Cu privire la acest aspect, observăm că, potrivit art. 1 din Legea nr. 17/2014,
scopurile acestei legi sunt: asigurarea securităţii alimentare, protejarea intereselor
naţionale şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional,
stabilirea unor măsuri privind reglementarea vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan și comasarea terenurilor agricole în vederea creşterii
dimensiunii fermelor agricole şi constituirea exploataţiilor viabile economic.

Constatăm astfel că ingerința în dreptul de proprietate al promitentului-

cumpărător pare că urmărește un scop legitim, fiind îndeplinită condiția
analizată.

3.3. Proporționalitatea ingerinței

În acord cu paragraful nr. 28 teza finală din considerentele Deciziei Curții
Constituționale nr. 662/2014[12], considerăm și noi că potrivit principiului
proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod
obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru
îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele
concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

Cu privire la caracterul adecvat al Legii nr. 17/2014 prin raportare la scopul

urmărit, suntem de părere că, în abstract, dispozițiile acestei legi sunt capabile,
prin ipoteză, să atingă exigențele scopului urmărit.

Cu toate acestea, în opinia noastră, cerința necesității nu este îndeplinită, întrucât

în urmărirea interesului general, statul, prin măsura adoptată – Legea nr.
17/2014, a trecut dincolo de ceea ce era în mod rezonabil necesar pentru atingerea
scopului declarat.

Astfel, autoritățile aveau la îndemână și alte modalități mai puțin invazive în

dreptul de proprietate, care să asigure cu aceeași eficiență atingerea scopului
urmărit – comasarea terenurilor agricole și asigurarea securității alimentare –
respectiv stimularea fiscală la comasarea terenurilor, facilități fiscale și de altă
natură la vânzarea terenurilor către o anumită categorie de persoane – arendași,
vecini, coproprietari etc.

În orice caz, cu privire la acest aspect, avem în vedere dispozițiile art. 53 alin. 2

teza finală din Constituție, potrivit cărora orice limitare a dreptului de
proprietate nu poate a aduce atingere existenței dreptului.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 662/2014, paragraful

32 teza finală, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus
anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituţie, însă limitele dreptului de
proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea
dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 430 din 24
octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21
ianuarie 2014).

Or, așa cum am arătat mai sus (pct. I), aplicarea condițiilor prevăzute de art. 5 din
Legea nr. 17/2014 antecontractelor încheiate în formă de înscris sub semnătură
privată anterior intrării ei în vigoare duce în definitiv la desființarea dreptului
de creanță al promitentului-cumpărător dobândit în mod valabil și la
desființarea totală a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu toate consecințele
păgubitoare pentru părți și pentru stabilitatea circuitului civil.

Așadar, protecția constituțională a dreptului de proprietate al promitentului-

cumpărător este una teoretică și liuzorie, lipsită de eficiență.

În aceste condiții, capătă relevanță deosebită jurisprudența Curții Constituționale,

care, prin Decizia nr. 665 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008 și Decizia nr. 462 din 17 septembrie
2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24
octombrie 2014, a statuat că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi
efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

În sfârșit, considerăm că prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 17/2014 și

antecontractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare a fost compromis justul
echilibru care trebuie să fie menținut de către stat între interesele generale și
individuale.

Așa cum Curtea Constituțională a stabilit în paragraful 40 al Deciziei nr.

662/2014, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate – est modus in
rebus – respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de
rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se
vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29
ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16
martie 2004, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).

În paragraful nr. 41 al aceleiași Decizii a Curții Constituționale, s-a statuat că

textul constituţional al art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a
legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativă de stabilire a unei
condiţii excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate de a se
bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura
valorificarea acestui drept şi de a proteja titularul dreptului de proprietate.

În cauză, legiuitorul nu și-a respectat obligaţia negativă de a nu interveni printr-o

dispoziţie legislativă de stabilire a unei condiţii excesive, iar prin aplicarea
dispozițiilor Legii nr. 17/2014 se ajunge la privarea reclamantului de dreptul său
de proprietate.

În orice caz, având în vedere dispozițiile art. 44 alin. 3 din Constituție, ingerința

analizată nu poate fi considerată justificată atât timp cât legea nu prevede o
”dreaptă și prealabilă despăgubire” a promitentului-cumpărător pentru privarea
de proprietate ce trebuie să o sufere, în numele atingerii unui scop de utilitate
publică.

Restituirea prețului plătit în urma desființării antecontractului nu poate fi

considerată în mod evident o ”dreaptă și prealabilă despăgubire”, urmând a fi
prezentate mai jos motivele pentru această concluzie și prin prisma jurisprudenței
CEDO.

Și din perspectiva CEDO, pentru a fi justificată, nu este suficient ca o ingerință în

dreptul la proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 să fie prevăzută de lege
și să urmărească un scop legitim, ci este nevoie ca această măsură să fie
proporțională cu scopul urmărit.

Proporționalitatea măsurii presupune că, deși se bucură de o marjă de apreciere,

statul este obligat, pentru atingerea scopurilor urmărite, să păstreze un just
echilibru între interesele generale și drepturile și interesele individuale ale
persoanelor recunoscute de Convenție.

În cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea a stabilit că statul este obligat să

păstreze un just echilibru între interesele generale ce se impun a fi protejate și
dreptul individual al persoanei prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1, și chiar dacă
se urmărește un interes general, statul este obligat să nu aducă o atingere
disproporționată în substanța însăși a dreptului de proprietate, golindu-l astfel de
conținutul său. (Sporrong și Lonnroth c. Suediei, nr. 7151/75; 7152/75, § 19,
CEDO, 1984)

Așadar, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul ce

vizează un interes general și mijloacele folosite pentru atingerea acelui scop, astfel
încât măsura adoptată de stat să nu treacă dincolo de ceea ce este în mod
rezonabil necesar pentru atingerea interesului urmărit.
Va exista întotdeauna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1, în măsura în care
există un vădit și grav dezechilibru între interesele generale urmărite și dreptul de
proprietate protejat, situație care impune titularului dreptului de proprietate o
sarcină excesivă și exorbitantă.

Un element esențial în apreciarea proporționalității unei privări de proprietate îl

reprezintă dreptul la despăgubiri în cazul unei ingerințe în dreptul de proprietate.

Astfel, în cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al

Irlandei de Nord, Curtea a stabilit că, în absența unui drept la despăgubire, art. 1
al Protocolului nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și în mare măsură
ineficace a dreptului de proprietate, iar această despăgubire trebuie să se facă fără
întârziere și să fie efectivă (James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii
și al Irlandei de Nord, nr. 8793/79, § 54, CEDO, 1986)

De asemenea, în cauza Lithgow și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și

al Irlandei de Nord, Curtea a arătat că măsura privativă de proprietate trebuie să
menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi
imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru a se
asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire.

De asemenea, s-a mai stabilit că fără vărsarea unei sume rezonabile, în

raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o
atingere excesivă care nu s-ar putea justifica în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1,
iar nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzând după cum este vorba de o
naţionalizare sau de alte forme de privare de proprietate. (Lithgow și alții contra
Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nr. 9006/80;
9262/81;9263/81;9265/81; 9266/81; 9313/81; 9405/81, § 54, CEDO, 1986)

Și Constituția României, prin art. 44 alin. 3, prevede că nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În cauza Hentrich c. Franței, fiind chemată să evalueze proporționalitatea unei

ingerințe în dreptul de proprietate prin exercitarea unui drept de preempțiune,
Curtea a apreciat că exercitarea dreptului de preemţiune atrage consecinţe
suficient de serioase pentru ca măsura să atingă un anumit prag de gravitate, iar
numai rambursarea preţului plătit – majorat cu 10% – şi a cheltuielilor şi
costurilor contractului nu sunt suficiente pentru a compensa pierderea unui
bun achiziţionat fără intenţie frauduloasă (promitent-cumpărător de bună
credință). (Hentrich c. Franței, nr. 13616/88, § 48, CEDO 1994)

Așa cum s-a reținut anterior, adoptarea Legii nr. 17/2014 și aplicarea ei și
antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior întrării în vigoare a
acestei legi reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al promitentului-
cumpărător, întrucât eventuala exercitare a dreptului de preempțiune de către
titulari duce inevitabil la privarea promitentului-cumpărător de bunul său –
dreptul de creanță – ”speranța legitimă”, care intră sub protecția art. 1 al
Protocolului nr. 1.

Această privare de proprietate nu este proporțională cu scopul urmărit, întrucât

aduce atingere substanței însăși a dreptului de proprietate al promitentului-
cumpărător, golindu-l astfel de conținutul său, și impune reclamantului o sarcină
excesivă și exorbitantă.

Astfel, deși Legea nr. 17/2014 aduce privare de proprietate a promitentului-

cumpărător, nici această lege și nicio altă reglementare specială nu prevăd în
niciun fel posibilitatea și cadrul legal de despăgubire a promitentului-
cumpărător.

În aceste condiții, așa cum s-a arătat mai sus, după exercitarea dreptului de
preempțiune de către titular, promitentul-cumpărător este nevoit să apeleze la
regulile de drept comun pentru a căuta despăgubire pentru privarea sa de
proprietate, chemându-l în judecată pe promitentul-vânzător.

Însă, acest demers judiciar este obstaculat de reale dificultăți de fapt și de drept la
care ne-am referit anterior (I.1), iar, pe lângă acestea, reclamantul trebuie să
suporte toate cheltuielile și riscurile unui asemenea efort: taxe judiciare, onorarii
de avocați, timp, riscul insovabilității pârâtului etc., toate acestea constituind
o sarcină excesivă și exorbitantă în sensul stabilit de CEDO impusă
reclamantului.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că privarea de proprietate și toate dificultățile

ulterioare pe care le suferă reclamantul, promitent-cumpărător, sunt
independente de orice culpă a sa.
Promitentul-cumpărător va suporta această sarcină specială și excesivă, întrucât
statul nu a reușit să păstreze un just echilibru între interesele generale și
protejarea dreptului de proprietate al promitentului-cumpărător și nu a
reglementat, odată cu legea care prevede posibilitatea privării de libertate, și o
procedură de justă și prealabilă despăgubire a promitenților-cumpărători frustrați
în drepturile lor de proprietate prin exercitarea dreptului de preempțiune.

IV. Concluzii

Rezumând considerentele expuse, în opinia noastră, aplicarea dispozițiilor Legii

nr. 17/2014 și în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior
intrării în vigoare a acestei legi duce ladesființarea dreptului de creanță al
promitentului-cumpărător dobândit în mod valabil, ceea ce reprezintă o încălcare
a dispozițiilor art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.

În încheiere trebuie să precizăm că problema de drept prezentată de noi va fi

analizată de Curtea Constituțională, pe rolul acesteia fiind înregistrată o
sesizare[13] cu privire la excepția de neconstituționalitate dispoziţiilor art. 3, 4, 5,
9, 20 alin. 1 din Legea nr. 17/2014 prin raportare la art. 44 alin. 1, 2, 3 din
Constituţie.

[1] Cosmin Radu Mitroi, ”Art. 5 din Legea nr. 17/2014 nu se aplică antecontractelor de vânzare-
cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi”.
[2] Cosmin Radu Mitroi, ”Art. 5 din Legea nr. 17/2014 nu se aplică antecontractelor de vânzare-
cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi”.
[3] Publicată în M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015.
[4] Publicată în M. Of. nr. 187 din 19 martie 2015.
[5] Publicată în M. Of. nr. 196 din 24 martie 2015.
[6] A se vedea în același sens, Cosmin Radu Mitroi, ”Art. 5 din Legea nr. 17/2014 nu se aplică
antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi”.
[7] A se vedea art. 1516 și art. 1527 Cod civil.
[8] Asumând că rezoluțiunea presupune o neexecutare culpabilă. În sensul că rezoluțiunea nu
implică neapărat culpa debitorului în neexecutarea obligației, a se vedea Liviu Pop, Ionuț-Florin
Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat Elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic,
 2012, p. 288 și urm.
[9] Nu poate fi vorba de un veritabil remediu pentru neexecutare având în vedere că prin
aplicarea lui nu se ajunge la o satisfacere a dreptului promitentului-cumpărător, ci din contră,
aplicarea art. 1557 Cod civil duce la desființarea contractului dintre părți.
[10] Dacă apreciem că intervenția legii noi poate fi calificată ca fiind un caz fortuit.
[11] Publicată în M. Of. nr. 50 din 21 ianuarie 2014.
[12] Publicată în M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015.
[13] Dosar nr. 489D/2015 înregistrat pe rolul Curții Constituționale la 17 martie 2015.

Judecător Cosmin Radu MITROI

Judecătoria Roșiorii de Vede

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul

“Neconstituționalitatea și neconvenționalitatea Legii nr.
17/2014”

1. Corneliu HIRJOGHE spune:

16 aprilie 2015 la 01:44

Fără a contesta valoarea juridică a materialului, apreciem că este neîntemeiată

excepția de neconstituționalitate invocată din oficiu, aflată în prezent pe rolul CCR
sub numărul de dosar 489D/2015.
Criticile de neconstituționalitate vizează pretinsa neconcordanță dintre
dispoziţiile art. 3, 4, 5, 9, 20 alin. 1 din Legea nr. 17/2014 și art. 44 alin. 1, 2, 3 din
Constituţie.
Art. 44 din Constituție privește însă dreptul de proprietate privată, precum şi
creanţele asupra statului, ambele drepturi fiind garantate.
Drepturile conferite de antecontractele de vânzare-cumpărare nu sunt drepturi de
proprietate, ci drepturi personale (sau de creanță) născute între particulari, astfel
încât art. 44 din legea fundamentală nu se referă la ocrotirea lor.
Într-adevăr, după conținutul lor drepturile subiective se impart în drepturi reale
(iar dreptul de proprietate este unul dintre acestea) și drepturile de creanţă (ius ad
personam) în temeiul cărora creditorul poate pretinde debitorului, să dea, să facă
ori să nu facă ceva.
 Beneficiarul unei promisiuni neexecutate de a vinde terenuri agricole situate în
extravilan este titularul unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei de a vinde
asumată de promitent în temeiul antecontractului, iar nu titularul unui drept de
proprietate.
Or, numai acest din urmă drept este garantat și ocrotit de disp art. 44 din
Constituție.
Antecontractul dă naștere doar obligației de a face, nefiind vorba deci de un act
translativ de proprietate.
De altfel, caracterul personal al acestei obligații fusese stabilit anterior Deciziei
CCR nr. 755/2014, respectiv prin Decizia ÎCCJ nr. 8 din 10 iunie 2013 pronunțată
într-un recurs în interesul legii, decizie potrivit căreia acţiunea prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare.
Sintetizând așadar lucrurile, apreciem că excepția invocată de autor (adică de
instanță din oficiu) este neîntemeiată, întrucât art. 44 din Constituție ocrotește
dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, iar dreptul
litigios este unul de creanță născut între particulari, care nu se bucură de protecția
dispozițiilor constituționale în raport de care excepția a fost invocată.
Cât privește însă aplicabilitatea în astfel de spețe a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenția EDO, îmbrățișăm întru totul argumentația autorului, în sensul că
dreptul de creanță este un bun în sensul convenției, iar ingerința statului în
dreptul creditorului este disproporționată și invazivă.
Prin urmare, în deplin acord cu autorul apreciem că dispoziţiile art. 3, 4, 5, 9, 20
alin. 1 din Legea nr. 17/2014 pot fi îndepărtate de la aplicare în temeiul art. 20,
alin. (2) din Constituție.
Împrejurarea că o parte din dispozițiile legii nr. 17/2014 au fost validate pe calea
controlului constituțional nu exclude posibilitatea îndepărtării lor de la aplicare
prin prisma Convenției EDO.
Aceasta întrucât Curtea Constituțională a cercetat conformitatea legii cu
Constituția, deci nu cu Convenția, iar acest din urmă examen se face de către
instanța învestită cu soluționarea pricinii.

Autentifică-te pentru a răspunde

o Mihaela MAZILU-BABEL spune:

16 aprilie 2015 la 12:38

Dar Curtea Constituțională, conform articolului 20 alin. (1) din Constituție, când
operează un control de constituționalitate raportat la un drept fundamental ce se
regăsește protejat și la nivelul Convenției, are obligația să interpreteze acel drept
fundamental (față de care controlează conformitatea dispoziției interne) în
conformitate cu CEDO și cu jurisprudența interpretativă a Curții de la
Strasbourg.

Deci atunci când Curtea Constituțională cercetează conformitatea legii cu

Constituția, automat cercetează (sau ar trebui să o facă) și raportat la
conformitatea legii cu Convenția – atunci când dreptul fundamental invocat este
un drept ce este protejat atât de Convenție cât și de Constituție. Iar dreptul de
proprietate este un astfel de drept.

În alte cuvinte, articolul 20 din Constituție nu permite Curții Constituționale să

aplice dreptului de proprietate un înțeles care să conducă la garantarea unui
standard de protecție mai scăzut decât cel impus de Convenție.

De aceea, atunci când avem situația în care Curtea Constituțională deja s-a
pronunțat, invocând în considerentele ei și jurisprudența CEDO pertinentă, și
stabilind că legea este în conformitate cu Constituția și indirect și cu Convenția,
judecătorul național care ar considera totuși că ea, Convenția, este încalcată, ar
trebui să trimită ex officio o excepție de neconstituționalitate prin care să-și
motiveze părerea, știut fiind faptul că și jurisprudența CCR poate suferi
revirimente. De asemenea, CCR ar putea propune o decizie aditivă, pentru a face
pe plac instanței de drept comun.

De altfel, considerentele CCR sunt obligatorii erga omnes, astfel încât dacă avem
o decizie CCR care stabilește că o normă este în conformitate cu un drept
fundamental ce se regăsește și în Convenție, atunci acea statuare se impună și
instanței a quo.

Un motiv în plus pentru ca judecătorul să trimită la CCR și să nu opereze un

control de convenționalitate autonom ar fi dat de necesitatea de a garanta
egalitatea în fața legii, egalitate ce nu există atunci când o instanță din Băilești (să
zicem) decide că o lege este inaplicabilă deoarece este contrară Convenției, iar o
instanță din București decide că aceeași lege este aplicabilă deoarece a fost deja
verificată de CCR și/sau România nu a fost deocamdată deloc condamnată la
CEDO pentru maniera în care acea lege a fost aplicată.
 Deci Curtea Constituțională controlează și conformitatea legii cu Convenția, nu
doar cu Constituția, având în vedere că articolul 20 alin. (1) îi impune să
interpreteze Constituția în conformitate inclusiv cu CEDO, dar și cu alte tratate
internaționale ce privesc protecția drepturilor omului.

Autentifică-te pentru a răspunde

2. Cosmin Radu MITROI spune:

16 aprilie 2015 la 20:18

Buna seara,

Făcând o nouă analiză, in urma observatiei domnului Corneliu Hirjoghe, sunt

nevoit totusi sa imi pastrez punctul de vedere exprimat in articol.
Desi argumentele doamnei Mihaela Mazilu-Babel sunt temeinice si le impartasesc
pe deplin, observatia domnului Corneliu Hirjoghe poate fi combătută mult mai
facil printr-un argument de text, pe care de altfel, l-am indicat si in articol,
respectiv paragraful nr. 24 al Deciziei CCR nr.755/2014.

Pentru siguranta voi reda ca atare paragraful nr. 24 al Deciziei CCR nr.755/2014,
fiind relevanta teza finala a paragrafului:

”Curtea mai reține, astfel cum s-a arătat la paragraful 20, că antecontractul de
vânzare (promisiunea de vânzare) constituie o obligație de a face care dă naștere
la un drept de creanță, una dintre părți fiind obligată față de cealaltă parte să
vândă în viitor un anumit bun. Așadar, indiferent de forma antecontractului,
acesta reprezintă un drept de creanță. În acest context, se pune problema
incidenței dispozițiilor art.16 alin.(1), teza referitoare la interzicerea privilegiilor,
coroborate cu cele ale art.44 alin.(2) din Constituție, sub aspectul garantării și
ocrotirii egale a proprietății, întrucât dreptul de creanță este un bun, fiind astfel
aplicabile în privința acestuia pe deplin dispozițiile constituționale referitoare la
dreptul de proprietate privată (a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis și
Decizia nr.70 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.236 din 10 mai 2001, sau Decizia nr.188 din 2 martie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.237 din 14 aprilie 2010).(…)”
 Se poate lesne observa ca insăși Curtea Constituțională a statuat că dreptul de
creanță al promitentului-cumpărător este un bun, fiind astfel aplicabile în privința
acestuia pe deplin dispozițiile constituționale referitoare la dreptul de proprietate
privată.

Cu respectul cuvenit,
Cosmin Radu Mitroi

Autentifică-te pentru a răspunde

o Florin GRAD spune:

17 aprilie 2015 la 07:32

Un paragraf dintr-o DCC nu constituie un argument de text.

Autentifică-te pentru a răspunde