Sunteți pe pagina 1din 3

Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Specializarea: Inginerie Economica

Medicină Veterinară - Bucureşti

Departamentul de Studii pentru Student:


Învăţământ la Distanţă
Anul II

MACROECONOMIE

Politici antişomaj

Şocurile şi perturbaţiile din economie, dacă se manifestă o perioadă suficient de lungă, fac
ca industrii întregi să devină redundante, în sensul că suferă un declin permanent al
producţiei.
Drept urmare, sunt disponibilizaţi muncitori, aceştia nu-şi găsesc slujbe în alte industrii
ş.a., deci apare un şomaj masiv, făcând ca rata şomajului să crească mult peste rata de
echilibru NAIRU.
Obiectivul principal al politicilor antişomaj este acela de a proteja veniturile obţinute de
gospodării de fluctuaţiile inacceptabil de mari determinate de trecerea în şomaj a unuia sau
mai multor membrii din cadrul unei gospodării.
Politicile antişomaj pot fi împărţite în două mari categorii :
- politici pasive;
- politici active.
Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al
indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil prin plata directă a
şomerilor.
Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar şi datoria publică,
fapt ce constituie o sursă inflaţionistă destul de puternică, având în vedere că deficitul bugetar
se acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaţionist direct.
Principala deficienţă a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o
persoană a devenit şomer. Adepţii unor astfel de politici motivează necesitatea acordării
ajutoarelor de şomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii costurilor sociale ale
şomajului pentru care, până ia urmă, şomerii nu sunt vinovaţi. Al doilea este legat: de evitarea
distorsiunilor pe care le-ar introduce pe piaţa forţei de muncă intervenţia directă a statului.
Cu toate acestea, tot mai puţine ţări, mai ales dintre cele mai puţin bogate, sunt dispuse sa
acorde uşor ajutoare de şomaj. Ajutoarele de şomaj pot fi făcute mai puţin atractive prin
micşorarea valorii lor, prin reducerea duratei lor sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea, nu
s-a pus încă problema renunţării complete la astfel de politici.
Politicile active în domeniul pieţei muncii sunt acele politici prin care se intervine direct
pe această piaţă cu scopul declarat de a reduce rata şomajului, astfel încât ea să se stabilizeze
în jurui ratei de echilibru a şomajului.
Aceste politici active sunt de trei tipuri principale:
a) Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanţilor şi doritorilor de locuri de
muncă prin plasare, consultanţă şi orientare profesională, cursuri de pregătire şi consultanţă
intensivă pentru cei dezavantajaţi, asistentă pentru a înlesni mobilitatea geografică ş.a.
b) Programe de recalificare a şomerilor: Programe de pregătire a şomerilor adulţi în noi
meserii sau programe orientate către cei ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă;
c) Crearea de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul productiv

1
prin acordarea de subvenţii pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de şomeri cu
stagiu îndelungat; alocaţii pentru întreprinderile care angajează tineri; crearea de locuri de
muncă temporare în sectorul public ş.a.
Politicile active pot ajuta şomerii prin recalificare, creşterea mobilităţii ş.a. să se întoarcă în
rândurile forţei de muncă ocupate, dar pot stopa şi abuzurile, cum ar fi solicitarea de ajutoare
de şomaj de către cei care nu caută asiduu locuri de muncă.
Astfel, prin plata condiţionată a ajutoarelor de şomaj se pot promova mai uşor politicile
active, de exemplu prin solicitarea unor dovezi de participare fără normă întreagă la o
activitate sau includerea într-o schemă de recalificare.
Totuşi, pentru a aplica acest tip de politici trebuie să dai răspunsuri la două întrebări destul
de dificile: pe cine să ajuţi şi ce fel de ajutor să dai.
De exemplu, pentru o rată dată a celor care devin şomeri, se poate reduce şomajul intr-o
măsură mai mare dacă găsim locuri de muncă pentru şomeri care nu au mai avut servicii de o
perioadă mare de timp. Acest lucru se poate realiza, însă, dacă sunt îndeplinite două condiţii:
costul angajării a doi şomeri este acelaşi; probabilitatea ca fiecare individ să devină şomer
este aceeaşi.
Dacă aceste două condiţii nu sunt îndeplinite simultan, este mai bine să fie ajutate
persoanele care au stat o perioadă de timp mai redusă în şomaj.
S-a observat că majoritatea celor care au devenit mai recent şomeri au perioade mici de
rămânere în această stare în timp ce persoanele cu o durată mare de rămânere în şomaj au un
timp de aşteptare mai mare decât media. Acest lucru constituie principalul argument în
favoarea concentrării ajutorului spre persoane ce au fost şomeri o perioadă mai mare de timp.
Dacă se iau însă în considerare costurile şi ratele de reangajare, rezultă că este foarte costisitor
să ajuţi persoanele care au fost şomeri o perioadă mare de timp şi că, odată ajutaţi, ei tind să
redevină şomeri într-o perioadă mai scurtă de timp decât ceilalţi muncitori.
De regulă, prin politicile antişomaj, se încearcă să se stabilizeze nu rata şomajului, lucru
extrem de dificil, ci rata ieşirii din şomaj şi durata medie aşteptată a rămânerii în şomaj.
Ambele mărimi sunt influenţate de ceea ce se numeşte starea de dependenţă a şomerilor,
care este interacţiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au cunoscut
şomajul pe termen lung şi comportamentul economic faţă de aceştia.
Factorii principali care determină starea de dependenţă sunt următorii:
 presiunea salarială creşte atunci când proporţia şomerilor pe termen lung in
totalul şomerilor creşte;
 locurile de muncă libere sunt mai multe atunci când proporţia şomerilor pe
termen lung este mai mare;
 rata totală a ieşirilor din şomaj se apropie de rata ieşirii din şomaj a celor care
şi-au pierdut de curând slujba dacă proporţia şomerilor pe termen lung în
totalul şomerilor este mai mare.
De aici opoziţia angajaţilor şi, uneori, chiar a sindicatelor în angajarea unor şomeri pe
termen lung, fapt ce face ca politicile active să fie mai puţin eficiente.
În orice caz, în domeniul politicilor antişomaj, lucrurile care trebuie încă studiate şi
fundamentate sunt foarte numeroase, observându-se ezitări şi oscilaţii nu numai în practica
politică, dar şi in teoria economică.
Politicile antişomaj pure pot fi completate cu politici de venit şi politici de impozitare.
Astfel, politicile de venit sunt aplicate atunci când există forme de control guvernamental
asupra salariilor, ca, de exemplu, un procent maxim permis de creştere a ratei salariilor,
stabilirea unui salariu minim pe economie, acordarea de indexări şi compensări pentru toţi
salariaţii ş.a.
Aceste politici de venit sunt considerate vinovate de introducerea unor distorsiuni pe piaţa
forţei de muncă, şi aceasta din două motive.

2
Primul ar fi acela că ele încalcă principiul liberei negocieri între angajaţi şi patronii lor.
Multe grupuri salariale au pornirea instinctivă de a încălca acest principiu. Mai poate apărea şi
cazul în care negocierile sunt purtate de sindicate şi patronat. iar indivizii pot accepta sau nu
aceste negocieri. De aceea, politicile guvernamentale de venit care sunt acceptate atât de
sindicate, cât şi de patronat, sunt mai bine acceptate.
Al doilea motiv este că o politică de venit centralizată este inerent inflexibilă, ducând la
rigiditatea structurii salariilor respective. Astfel, anumite categorii de angajaţi obţin,
conjunctural, salarii mai mari decât cele ale altor categorii. Aplicarea, în continuare, a unei
politici de venit centralizate poate perpetua acest decalaj, ceea ce duce la distorsiuni grave ale
pieţei forţei de muncă, crescând cererea de muncă pentru slujbele din sectorul avantajat şi
diminuând oferta de muncă in alte sectoare.
O politică de venit, de regulă, se aplică pe perioade scurte, atât timp cât conduce la
obţinerea unor efecte scontate. De exemplu, o politică temporară de venit poate fi cea mai
bună cale pentru a stopa inflaţia şi a reduce şomajul către NAIRU.
Politicile de impozitare (taxare) sunt politici de venit bazate însă pe mecanisme indirecte.
Astfel, dacă piaţa liberă generează o presiune prea mare asupra salariilor, soluţia cea mai
eficientă este mărirea impozitării acestora. Se pot aplica impozite asupra creşterii excesive a
salariilor sau impozite progresive asupra nivelurilor salariilor. În acest mod, lăsându-se
negocierea salarială liberă, se temperează tendinţa muncitorilor (sindicatelor) de a cere
creşteri excesive de salarii.
Politicile de stabilizare macroeconomică cuprind componente din toate cele trei tipuri
discutate mai sus: politici anticiclice (de stabilizare a outputului), antiinflaţioniste şi
antişomaj. Îmbinarea lor în mixuri politice eficiente necesită studierea atentă a efectelor pe
care le au asupra economiei prin utilizarea de modele de stabilizare. Caracteristic, însă, unor
astfel de mixuri politice este faptul că componentele acestora îşi pot exercita efectele la
intervale diferite de timp.