Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care
decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină.
Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în
teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus
Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și
punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor
mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile
sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și
a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față
de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).
Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit -
termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus
Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp,
Dumnezeu adevărat.
La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.
Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei
temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor
omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei
liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]
În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură
cu:
a sacramentelor,
a riturilor liturghiei și
Creștinismul primar
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a
apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales)
din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu,
atât geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în
interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar
Scrisorile lui Pavel.
Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut,
la început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia, Corint,
Efes, Alexandria și Roma.
În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme
doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul,
pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a
continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici
măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a
recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile
(reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).
Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251),
Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).
Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special a
filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de
exemplu, Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din
Cezareea ș.a.).
Cu „Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel Mare (306-337) și cu „Edictul de la
Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate,
mai întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să
împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin
și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice
precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[11] Odată cooptat în angrenajele
puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii,
dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în
afară de creștinism, precum și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea
clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membri ai
clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.
Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața
Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care, în acele secole, au avut de înfruntat
diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor
controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele),
cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și, mai apoi, în Simbolul (Crezul)
niceno-constantinopolitan (secolul al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat, însă, aceste
formulări dogmatice nu este una pașnică, ci una adesea conflictuală între teologi și taberele lor
de susținători, atingând forme extreme de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile
unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context, împărații, ca
reprezentanți ai puterii seculare și, deci, garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să
intervină prin impunerea poziției unei tabere, precum și prin masarea de trupe în orașele în care
se țineau aceste sinoade și unde, din această cauză, taberele de susținători ai diverselor puncte
de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.
În secolul al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au
primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos - (definită în Conciliul din Efes (431) și
cel din Calcedon (451) - și au rămas legate de nestorianism sau de monofizism, dând naștere
acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”:
Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană.
De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului,
progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la
ortodoxia trinitară.
Între secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie
Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al
V-lea în Occident în monahismul Benedictin.
Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu
târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a
tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale, încadrând
populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării
terenurilor agricole.
Divizarea Bisericii
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-
barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele
două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai ales,
formule liturgice și criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din secolul al VIII-lea, provocată de
refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului
bizantin” (iconoclasmul), și, apoi, în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul
Constantinopolului, Fotie (secolul al IX-lea).
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și
Bizanț. Din acest moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta
accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei
Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de exemplu, Biserica
ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au
revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu,
Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).
Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”)
a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea
cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma
Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.
Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în
secolul al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere
religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în
umanismul creștin (spre exemplu, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte
încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi
Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (exemplu: Francisc de Paolo).
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile
sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar
dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale
(exemple: formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).
Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea
cunoscută, mai apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento
(1545-1563); un rol foarte mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în această reacție
Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.
Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au intersectat cu confruntările
politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii
europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase
confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).
După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai puternic influențată de două
elemente:
afirmarea, în secolul al XVIII-lea, a curentelor culturale, precum iluminismul, care tindea spre o
reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre
confesiunile religioase.
a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a
înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest
„pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit
cu precădere în America Centrală și Meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii
protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată, preponderent în
America de Nord).
Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai foarte târziu cu cuceriri teritoriale) s-a
dovedit, dimpotrivă, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil
penetrării creștinismului.
b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de
descreștinare („secularizare”), care, mai întâi, a atins clasele culte, apoi, burghezia, nobilimea și,
în sfârșit, clasele populare.
Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun –
au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul,
jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind
interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice "păgâne" și pentru studiul
obiectiv și metodic ("ad fontes") al acestora și, de fapt, al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat
să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident ("Donația lui
Constantin") a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele
post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele
parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și
filosofie, creștinism și știință, și, astfel, între viața creștină (așa cum fusese ea pentru mai bine de
15 secole) și viața omului modern.
Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt
simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a
contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și, totodată,
una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte
continente.
Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru
Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților,
conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu
viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost
retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și
moravurilor.
Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în
istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze,
când Henric al VIII-lea a confiscat proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda,
mai târziu, diferiților membri ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a
proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe
continent și ridicarea unei societății liberale (burgheze) și s-a produs inclusiv în România, ceva
mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat, în 1863, imensele proprietăți ale
Bisericii ortodoxe, care, la acel moment, reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării,
Biserica ortodoxă română fiind, pe atunci, cel mai mare exploatator și latifundiar al României.
[12] Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al
destrămării relațiilor feudale de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de "Domnul
Unirii" a fost precedată, cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române
(Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și
exploatați de biserică ("robii țigani", sau "robii mănăstirești" - existau sate întregi de robi pe
întinsele proprietăți ale bisericii).
Pierderea puterii economice și, astfel, a influenței politice de către Biserica creștină a provocat
drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute
religioase, active mai ales în câmp social (Sfântul Ioan Bosco, Sfântul Iosif Cotolengo, Monsenior
Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de
devoțiune religioasă (exemplu: Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).
În sânul protestantismului, în secolele XVII - XIX s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau
de „trezire” creștinească. Astfel, imediat după 1600, s-a afirmat baptismul (ramură radicală a
reformei protestante, care a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe care trebuie
să fie rod al alegerii personale, conștiente), apoi, în spațiul german, la sfârșitul secolului XVII,
pietismul (creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”) și metodismul - marea
mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării
laicilor (mirenilor).
Alte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în
creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a
„reîntoarcerii/revenirii” sale.
În alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor (apărută în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele
provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.
În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Statele Unite
ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra întregului conținut al
Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră predicarea evangheliei
esențială pentru fiecare creștin.
În sânul romano-catolicismului a a