Oro III

2.

Următoarea imagine e cu mine și restul, douăzeci în total, grupați la parterul unei

cabane imense. Eu aveam alte haine pe mine: un hanorac, niște jeansi și converși. Ceilalți erau
îmbrăcați cam la fel. Oricum, comparația asta pot s-o fac abia acum. Atunci, nu-mi aminteam
nimic. Am recunoscut printre ei vreo doi colegi de liceu, iar pe încă vreo câțiva mi-i
aminteam din vedere de prin oraș. În fața noastră stăteau o femeie și un bărbat, tineri și
îmbrăcați aproape la fel de casual ca noi. Din grupul în care mă găseam se schimbau niște
cuvinte așa, ca de vacanță, după care o auzim pe tipă că începe să vorbească. Rumoarea se
transformă treptat într-o liniște veselă.

- În primul rând trebuie să vă zicem bun găsit! începe ea. Eu și colegul meu o să vă
spunem câte ceva, după care vă lăsam să explorați după cum doriți rezervația, ușile se află în
spatele nostru.

Într-adevăr, în spate erau două rampe în stilul celor pentru handicapați, iar la capătul
lor se vedeau două uși de tablă argintie și groasă. Făceau, ce-i drept, un oarecare contrast cu
mobilierul camerei, care era unul modern, elegant, cu fotolii, șemineu, plasmă, etc. Văzusem
pe geam că e noapte afară. Să fi fost aceeași noapte?! Habar n-am…

- Poate ați reușit să vă cunoașteți un pic între voi, continuă ea. Oricum, câțiva deja vă
cunoașteți, așa că mă gândesc că n-o să vă fie deloc greu. Totul e conceptut de fondatorul
”Oro”, de care probabil ați auzit. Fundația noastră a construit în întregime tot ce veți vedea pe
un domeniu cu al cărui nume n-are rost să vă mai obosim. Aveți în stânga voastră un bar cu
tot ce vreți să vă luați de băut la voi, dar oricum veți mai găsi și pe parcurs tot ce vă trebuie.
De mâncat, cred că nu vă e foame, spuse ea râzând. (Într-adevăr, am realizat că nu-mi era
foame deloc.)

Imediat, luă cuvântul ”colegul ei”.

 - Nu o să vă încărcăm memoria cu prea multe detalii despre ce veți vedea, preferăm să
fie mai degrabă o surpriză. Ce am vrea, totuși, să vă spunem e să nu vă simțiți deloc inhibați,
locul e construit pentru voi și pentru distracția voastră. Puteți să faceți absolut orice vă trece
prin cap, fără să vă fie teamă de reguli sau ceva de genul ăsta. Toată munca depusă pentru
conceptul rezervației îi aparține Bunicului, iar el s-a gândit în mod special la voi. Atunci când
a fondat rezervația a avut în minte exact tineri de vârsta voastră, așa că puteți să vă gândiți că
vă cunoașteți și că aveți deplină libertate în casa lui, care e totodată și a voastră.

- E genul de… ”bunic amuzant”, continuă cu aceeași veselie femeia, fixându-și pentru
o clipă privirea în diagonală, spre tavan. Poate o să-l cunoașteți!

- Da, Karla, eu zic să nu-i mai reținem și să-i lăsăm să-și facă de cap!

- Da, ai dreptate. Vă urăm succes! spuseră amândoi, în cor, cu zâmbetul pe buze.

După ce au terminat de vorbit, ușile argintii se deschiseră spre interior, iar dinăuntru
venea o lumină roșiatică, de tip bordel. Karla și ”colegul” au trecut pe lângă noi și s-au așezat
pe o canapea din cameră. Stăteau unul lângă altul, fără să-și rezeme spatele, privind cumva în
gol și fără să schimbe vreun cuvânt. Noi ne-am uitat amuzați unii la alții, iar eu mi-am
convins o colegă pe care, după cum am spus, o cunoșteam din liceu și încă vreo 4 oameni să
mergem pe rampa din dreapta. Toți ceilalți, motivați de prezența unui tip carismatic, s-au
grăbit să intre pe ușa din stânga, în timp ce îi distra cu glume.

Eu și Andrei le-am lăsat pe fete să intre primele, după care el a pășit primul și eu am
venit în urma lui. Când am intrat, ușa s-a închis încet în spatele nostru, așa că am mai avut
timp să mă uit în cameră. Cei doi stăteau exact în aceeași poziție ca mai devreme, pe canapea.
După ce s-a închis de tot, aerul rece care m-a izbit în față mi-a penetrat deodată tot corpul, de-
a lungul coloanei. M-am scuturat și mi s-a părut ușor amuzant, după care m-am luat după
ceilalți. Ne aflam într-un coridor foarte lung, mărginit în stânga de un perete, iar în drepta de
un fel de pantă care se termina în alt perete abrupt. Panta trebuie să fi avut undeva pe la 6
metri, iar peretele, de aceeași lungime cu cel din stânga, era de vreo 3. Jos, în dreapta, era o
altă potecă mărginită, în opoziție cu noi, de o balustradă, după care se întindea un hău,
mărginit la rândul lui de un perete până la tavan. ”Vedeți, fetelor, să nu cădeți!” le-am strigat
Oanei, Andreei și Mariei mai mult în glumă. Pe măsura ce înaintam, Andrei se mai întorcea la
mine și dădea afirmativ din cap. Nu-nțelegeam prea bine ce îl miră atât de mult la locul ăla,
pentru că era, în fapt, destul de anost.
 *

Coridorul părea să nu se mai termine, iar lumina roșie a devenit între timp destul de
obositoare. ”Hei! Hai să ne oprim un pic. Nici n-am făcut cunoștință toți.” le-am strigat eu. N-
avuseserăm timp să schimb nume nici în cabană, nici de când ne plimbam. Eu însumi abia
ieșisem de sub vraja locului ăluia, pentru că, efectiv, nu vedeai nimic care să te stimuleze.
Andrei, cu care am dat mâna exact înainte să intre fetele, încetase și el de câteva minute să se
întoarcă la mine.

Ne-am oprit, am dat mâna cu fetele și ne-am apucat să comentăm un pic situația.

- Crezi că e adâncă rău groapa? mă întrebă Oana.

- Nu știu, da’ oricum de-aici nu se vede nimic. Faza e că dacă vreunul din noi coboară,
nu mai are cum să sară înapoi. Poate doar dacă dăm peste niște scări mai încolo...

- Da, niște scări... începu Andrei din nou să dea din cap.

- Numai că pare că n-o să mai dăm peste nimic niciodată. (E adevărat că am zis asta pe
un ton supărat mai mult pentru că nu mi-a venit nicio glumă pe tema coridorului.)

- De cât timp mergem deja? întrebă Maria.

- Cel puțin de juma’ de oră... continuă Andrei cu aceeași mișcare a capului și privind
undeva în jos.

De când ne opriserăm, Andreea stătea aproape cu spatele la noi și privea de-a lungul
potecii de jos. Chiar înainte să apuc s-o întreb, zice:

- Cred că văd pe cineva acolo...

Cu toții ne-am strâns să vedem ce era, încercând totodată să nu cădem dincolo de

lățimea de 2 metri a potecii noastre. Înspre noi venea încet, după câte se părea, un băiat cam
ca mine și Andrei, numai că încă nu puteam să-i precizăm trăsăturile. De la o anumită distanță
încolo totul părea învăluit în umbră, așa că îi vedeam doar silueta.
 Ajuns mai aproape, am realizat aproape toți deodată că era tipul care conducea
grupul celălalt pe ușa din stânga.

- Raul! strigă Andrei fără volum. Ăuziți, bă, ăla e Raul...

Treptat, cred că pe toți ne cuprindea același sentiment ciudat, pentru că Raul se

apropia de noi fără nicio haină pe el, cu un mers bălăngănit, ca de sfârșeală, și nu ne privea
deloc. Fără să conștientizez prea bine, m-am bucurat în sinea mea că nu suntem pe-aceeași
potecă.

- Ce nai... Raul! strigă Oana. Credeți c-a pățit ceva?

Abia când a ajuns în dreptul nostr s-a oprit și privea pierdut înainte. Deodată observ
că avea mandibula mai întunecată și că, într-un fel, îi picura ceva de pe bărbie. N-am vrut să
le spun și celorlalți, o dată pentru că mă gândeam că văd și ei, a doua oară pentru că simțeam
că aș amplifica aiurea o atmosferă de spaimă care încerca să se instaleze. Mă gândeam, mai
mult iritat, că fetele au să facă din asta un fel de scandal și nu era deloc momentul pentru așa
ceva.

- Hei, Raul, îl strig și eu lăsându-mă pe vine. Raul, m-auzi? Cred că nu ne-aude.

Credeți că ar trebui să încercăm cumva să-l tragem sus?

- Vezi! mă trase la o parte Maria.

În momentul în care mă întorsesem să mă uit la ceilalți, Raul a început să se agite din

tot corpul cu mâinile în aer și să se izbească cu fața și pieptul de zidul care tăia panta. Imediat
când m-am întors am auzit un mârâit oribil și am văzut cum își umplea fața și pieptul de sânge
și tăieturi.

- Raul, ce naiba faci! Oprește-te! i-am strigat toți în afară de Andreea.

Am văzut imediat că încerca deja să sară înspre noi, dar niciodată nu și-a ridicat ochii
să ne privească. Era cel mai tâmpit și mai sumbru spectacol. Brusc, tot Andreea ne anunță că
mai vine cineva, tot pe poteca de jos. De data asta, însă, cel care venea era pe fugă. Era un alt
membru al celuilalt grup, tot dezbrăcat.

- Ce căcat se întâmplă! zbieră Maria. Hai înapoi!

 Dar eram cu toții paralizați de ceea ce vedeam. Cel care alerga s-a oprit înaintea lui
Raul și a început să se izbească de zid cu aceleași mișcări, mârâind la fel de odios.

- Da, hai să ne întoarcem, le-am zis, deși mi-am amintit deodată în ce stare îi văzusem
pe Karla și ”colegul” prin deschizătura ușii. N-aveam de gând să vorbesc despre asta, din
aceleași motive ca cele în legătură cu bărbia lui Raul și căutam cumva să mă conving pe mine
însumi că n-am văzut nimic. Destul de repede am ajuns înapoi la ușă. Am deschis-o imediat și
în față... nimic. Camera era cufundată în întuneric, iar pe canapea îi vedeam pe aceiași doi,
rămași în aceeași poziție. Nimănui nu i-a venit ideea să-i strige.

- C-cred că vine cineva pe poteca noastră... ne șopti, iar, Andreea.

Simțeam atunci că eu trebuie să iau decizia, așa că m-am uitat la Andrei, care mă
privea îndârjit așteptându-mă. ”Hai!” le-am zis și i-am repezit pe toți în camera întunecată,
închizând ușa și făcându-i semn lui Andrei să mă ajute să țin clanța. După vreo 2 minute, am
auzit izbituri și același mârâit lângă ușă, ca din peretele din interior. Nu forțase nimeni clanța.
”Stai aici, mă duc să caut ceva să luminăm, ajutați-l și voi cu ușa!” Am coborât pe rampă și
am început să cotrobăi prin cameră ca un chior, încercând în același timp să stau la o distanță
suficientă de canapea. Mi-am amintit, tot atunci, că nu văzusem nicio altă ușă în încăpere, cât
era lumină și nici nu prea aveam succes cu căutatul. M-am întors destul de repede la ceilalți și
zgomotele încă nu încetaseră. ”Trebuie să ne uităm” le-am zis. L-am rugat atunci pe Andrei să
stea lângă mine, cu fetele, în caz că va trebui să o tragem violent la loc. Am apăsat ușor pe
clanță și m-am uitat prin crăpătură, văzând că cel din fața mea era tot băiat și făcea aceleași
mișcări ca ceilalți, trântindu-se de perete. Se umpluse, deja, de sânge, avea fața toată acoperită
și nu prea îi mai citeai trăsăturile. ”Stați în stânga mea, o s-o deschid mai mult!”

Am deschis ușa aproape de tot și nimic nu se schimbase. După câteva minute m-am
hotărât să intru și să văd dacă individul mă observă cumva și reacționează. Nimic. Fără semne
de oboseală, ducea aceeași muncă neîntreruptă. ”Nu putem să rămânem aici”, le-am zis,
”Hai!”. Încercând să nu-l atingem, ne-am furișat în spatele lui și am mers mai departe pe
potecă. Ceilalți doi, de jos, erau tot acolo, așa că i-am depășit și pe ei și am mers mai departe.
Într-un sfârșit, dăm peste o deschizătură, fără ușă, care dădea într-o încăpere circulară. În toate
direcțiile era brăzdată de niște grinzi care se întretăiau și prin care, totuși, am reușit să ne
strecurăm până la următoarea încăpere spre care deschidea. Aici am dat din nou peste un fel
de living, asemănător cu cel din cabană, dar care semăna mai mult a incintă de club. În
dreapta se vedea un bar dincolo de care un barman tipic freca niște pahare, iar în stânga era o
masă la care stătea un tip mai în vârstă care îmi parea destul de cunoscut. Avea părul blond,
barbă, ambele ușor grizonate și în centru, ochi albaștri, inteligenți. I-am lăsat pe ceilalți în
urmă și, nu știu de ce, un fel de însuflețire bizară m-a făcut să mă duc la el și să mă sui pe
masă cu o piruetă. Simțeam că îl îndrăgesc foarte tare. Uitasem complet de ce avusese loc mai
devreme.

- Salut, Tiberiu, îmi zice.

Eu mă uitam, numai, la el și îmi dădeam seama că trebuie să-l ascult și să-l admir.

- Zilnic produc în jur de treizeci de litri de sânge, uite. (Iar în acel moment, barmanul a
adus pe masă un fel de cilindru lipicios plin cu un lichid vișiniu, dens.) Încearcă-l!

Deodată, s-a apropiat brusc de mine, m-a fixat cu privirea și mi-a spus: ”Vrei să fugim
în lume?” Toată ființa mea interioară zdrăngănea și mă împingea să scot un ”Da!” frenetic,
dar m-am abținut. Încet, încet, mi-au revenit imaginile din camerele anterioare și m-am simțit
invadat de o ură care mă sufoca. Nu i-am răspuns nimic, l-am privit, doar, în ochi. Atunci i-
am strigat brusc lui Andrei ”Omoară-l!”, arătând spre barman, iar eu l-am împins pe tipul din
fața mea, care s-a rostogolit de pe scaun. Am descoperit imediat, la repezeală, un cuțit și am
început să-l îmbrâncesc, timp în care ceilalți mi s-au alăturat, căutând să-l imobilizeze. De
câte ori am încercat să-l înjunghii am observat că lama nu îl pătrundea și nu lăsa nicio urmă.
M-am hotărât cât de repede să încerc să-i tai pielea, așa că i-am rupt buzele și ce am mai
reușit din față. În tot acest timp, nu scotea niciun sunet, încerca doar să ni se opună, dar noi
reușiserăm totuși să-l înfrângem. După ce l-am mutilat în tot felul, l-am trântit pe jos și am
văzut că, într-adevăr, nu se mai mișca, rămânând totuși cu ochii deschiși. Niciun pic de sânge.

Nimeni nu mai putea la îndoială ce se întâmplă, ne simțeam acum parte a lumii ăleia,
fără rest.

3.
 Ar trebui, totuși, măcar acum, să-mi descriu cât de sumar colegii. Pe Oana, după cum
am spus, o știam din liceu. Am fost împreună în aceeași clasă și, chiar, am avut o încercare cu
ea, o relație care s-a stricat repede. Era foarte slabă, înaltă, cu trăsături ascuțite – bărbia și
nasul, în special – fără ca asta s-o deformeze în vreun fel. Părul creț, lung, castaniu și ochii
albaștri, ca de păpușă. Poate e un clișeu formularea asta, numai că uitându-mă cândva de
aproape, vedeam că irisul ei răspândea un fel de cupolă în interiorul globilor, devenind când și
când de-a dreptul transparent. Era foarte inteligentă, de-aici nenumăratele sarcasme pe care le
mai presăra cu umor în ieșirile noastre și un soi de melancolie bolnăvicioasă. Mă gândeam că
depresiile ei nu i se datorau câtuși de puțin. Era prea frumoasă ca să n-o fure peisajul și
vârtejul tinerilor ”sculați” pe lângă ea. Mă mira nespus faptul că totuși se distanțase de
grupurile populare și nu-și exploata în niciun fel privilegiul. Făceam parte din același grup de
adolescenți cu oarece pretenții, ieșeam împreună prin piețe și vedeam filme. Tonul ei graseiat
mă excita într-un fel romantic și am rugat-o de vreo câteva ori să-mi citească din niște cărți de
franceză. Odată, pe la ea, în timp ce ne uitam la Eyes Wide Shut, am luat-o de mână. Aveam
să ne mozolim mult mai târziu, când deja trecuse relația și ea reușise într-un final să se
curvească. Și-a dat seama prin a doișpea că e chiar frumoasă și a început să umble prin mașini
cu tot felul de dubioși. N-am făcut sex. Cred că îi aminteam prea mult de vechiul om din ea și
i se făcea cumva rușine de câte ori alunecam spre replici mai substanțiale. Ulterior, s-a
distanțat în mod serios de mine, mai ales după ce i-am oferit ocazia să mă respingă de câteva
ori.

Pe ceilalți i-am cunoscut atunci, la cabană. Andreea era genul de tipă urâtă fără să fie
scârboasă. Cu o înălțime medie, părul brunet – nepieptănat, prins cel mai adesea în coadă și
presărat subtil cu puncte de mătreață – un ten ușor deranjat de acnee, ochi căprui
nespectaculoși, era o prezență mereu mărginașă. Vocea ei plângea de câte ori își dădea voie să
se afirme și părea mereu că dă să se stingă. La ea, inteligența mai mult tocilărească era pe
deplin justificată. Citea, probabil, mult și prost, gesticulațiile îi erau afectate mai tot timpul și
celor mai sensibili boschetari le-ar fi întors chiar stomacul pe dos. Era în toate o fire lentă.
Prietenia ei strânsă cu Maria se înțelegea de la sine, pentru că Maria era tipa dezinvoltă și ușor
agresivă, genul de temperament pe care numai un suflet inhibat n-ar fi putut s-o judece. Un
pic mai înaltă decât Andreea, suplă și cu părul trecându-i de umeri, sprâncene iritant de subțiri
și buze la fel. Intelectul ei mai atenuat nu-și potolea jena – pentru că era înzestrată cu acea
minimă porție de gânduri care îi permitea totuși să-și ghicească lipsurile – decât în remarci
puturoase la adresa Andreei. Ea le înghițea pe toate bucuroasă și se uita la Maria ca la un
secret al vieții pe care n-o va trăi dinăuntru niciodată.

Pe Andrei îl îndrăgeam și, în timpul scurt pe care l-am prins cu el, îl vedeam ca pe un
fel de cadet al meu. Mă respecta și îi plăcea de fiecare dată să mă vadă luând decizii, mai ales
să-l laud condescendent când îmi dădea ascultare. Din punctul ăsta de vedere n-avea niciun fel
de orgoliu și în clipele în care am avut timp să-mi recunosc niște gânduri eram chiar tentat să-l
văd până unde merge. Îmi plăcea mai ales că, deși nu peste măsură de ”citit”, avea totuși în el
un fel de prestanță ”de școală”. Era educat și manierat, n-ar fi putut să înjure în veci și de-asta
se umplea de admirație de câte ori mă auzea pe mine.

E destul de clar de ce am descris-o cel mai mult pe Oana. Pe scurt, atunci în cabană,
când am auzit că ”putem să facem ce ne trece prin cap”, mi-am zis că trebuie s-o fut. De-asta
am și căutat s-o conving să meargă cu mine. Poate aș fi vrut să merg doar cu ea, dar eram
sigur că fără un grup peste care să mă ridic și s-o impresionez m-ar fi respins la fel de ușor ca
înainte. Acum mă ascultau toți și mai ales ea, ca o cârpă. Cred că aș fi putut să fac orice cu ea
dacă voiam, numai că cine naiba s-ar mai fi putut gândi în condițiile alea la ”ceva”.

Chiar și în momentele astea mă surprinde că pot să mai am asemenea gânduri.

Tragedia mea – și cred că e o tragedie, pentru că orice rău are prin natura lui ceva inexorabil –
ar trebui să înăsprească și să mă transforme într-un caracter exclusiv solemn. Pentru că numai
demnitatea poate să-ți mai țină mințile întregi și imaginea cât de cât tolerabilă atunci când
toate furiile s-au prăbușit peste tine. Simt acum un fel de abjecție pe care n-o mai văd decât la
un copil sătean care-și întreține familia degenerată și are note bune la școală, dar care se duce
la bibliotecă și e prins pe site-uri porno. Nimeni n-ar fi în stare să-și amintească un episod de
genul ăsta. Rușinea lui ar fi ceva prea disonant, prea spontan și neraționalizabil ca să nu dea
peste cap o întreagă viață de om. Nu și de femeie, totuși! Ele se hrănesc și își umflă țâțele din
asemenea ”evenimente”, ca niște vampiri ai mizeriei care hăituiesc viața și-i urmăresc toate
scăpările. Sexul frumos s-ar dizolva dacă ar rămâne în el însuși și, pe de altă parte, dacă ar
admite să lase loc florilor concurenței. Oricum, cred că tânjește după flori tocmai pentru că
să le primească înseamnă să le taie rădăcina.

*
 Nota cea mai importantă a interacțiunii dintre mine și restul era că nu mai puteam
deloc să conversăm. Ajunserăm în punctul în care impresiile nu mai aveau niciun sens. După
ce am verificat că individul și barmanul muriseră într-adevăr – deși mă îndoiam pe undeva
că cel puțin în privința primului știam cum să-i verific pulsul – am mers către singura ușă
din încăpere.

Deschizând-o, am dat în sfârșit peste ”afară” și toți am răsuflat un pic ușurați. Curând,
însă, am realizat că ne aflam într-un fel de lagăr, pentru că în dreapta se afla un gard ghimpat,
dincolo de care se vedea niște clădiri anoste, cubice, nu foarte mari și aproape părăsite. Am
pornit să urcăm pe cărerea de pământ care trecea pe lângă gard, vâzând că de fapt umblăm
tot pe un fel de dig. De data asta, el cobora în stânga, foarte abrupt, spre o pădure. Nu știu ce
ne-a venit să începem să alergăm și tot atunci am observat cum parcă toate în jurul nostru se
amplifică. O senzație de genul ăsta n-am mai avut decât în copilărie, la țară, când se pornise o
ploaie furtunoasă și de câte ori dădeam să fug, simțeam cum ploaia mă izbește tot mai
puternic în față, ca și cum se înfuria. Atunci începuseră zgomotele și mugetele de dincolo de
gard, iar noi alergam din ce în ce mai sălbatic. La un moment dat, într-o fracțiune de secundă,
privind înapoi, am văzut dintr-o clădire cum iese un om(?) gol, ras în cap, și trunchiul cumva
alungit, având o singură mână și exprimând pe chip o groază inumană. Nici acum nu știu dacă
a fost real momentul.

Cărarea începea deja să se niveleze și am văzut în față o clădire asemănătoare cu cele

de după gard, așa că am intrat repede în ea unde ne-a izbit o lumină foarte puternică de neon.
Un hol mic se termina pe stânga cu o ușă dublă, care se închidea și se deschidea automat, iar
imediat după ea stătea o femeie îmbrăcată militărește, care ne făcea semn să intrăm. Privind
înăuntru, am văzut că erau două rânduri scurte de scări, dispuse perpendicular, iar jos am
ochit o altă ușă, la fel cu prima, dar vopsită în roșu. Eram cu toții absolut convinși că trebuie
să coborâm înainte ca ea să se-nchidă, altfel am fi rămas blocați. Mi se pare cumva
neverosimil că eram loviți întruna de certitudini și nu ne-am oprit măcar o clipă să le discutăm
între noi. M-am decis atunci că eu trebuie să fiu cel care verifică ce se află dincolo, iar ușa
albă stătea deschisă. Cealaltă, se închidea și se deschidea alternativ. ”Stați aici, mă duc să
văd!” Am sărit dincolo de ușa albă, iar după câțiva pași am simțit cum îmi arde pieptul, cum
de fapt acum toți suntem pierduți. Când m-am întors spre ceilalți. Femeia îmbrăcată
militărește pășise dincolo de ușă și îi îmbrâncea pe ceilalți înapoi, în timp ce porțile se uneau
în urma ei. Am coborât scările transpirat și am văzut o altă femeie, în aceeași uniformă,
spunându-mi să ”trec aici”, arătând după ușă. Țin minte că nu voiam cu niciun chip dar m-am
supus ei cu sentimentul că oricum nimic nu mai contează, traversat de o senzație de excitare
morbidă.

Dincolo de porțile care s-au închis era o cămăruță betonată, iar în față, o altă ușă
normală. Am deschis-o, iar atunci am simțit din nou amețeala din taxiul de la începutul
poveștii și mi-am amintit iar de taică-miu. În câteva clipe, îngenuncheam, mai mult
prăbușindu-mă, ultima amintire rămasă fiind tot un fel de mână lasată ușor pe fruntea mea.
Vedeam numai negru.

4.

M-am trezit în patul meu, cu o durere îngrozitoare în piept. Pe geam intra un soare
violent de amiază. Am văzut că adormisem îmbrăcat, așa că m-am ridicat să mă dezmorțesc,
timp în care, pe parchet am văzut niște pete de sânge uscat. Nu-mi dădusem seama imediat ce
erau, dar pe măsură ce realizam, îmi aminteam și tot ce se întâmplase înainte. Dau să o sun pe
mama, dar se cupla imediat mesageria, așa că formez numărul lui taică-miu, care se auzea
sunând din sufragerie. Am înțeles deodată că trebuie să șterg pata și am alergat prin casă,
lovindu-mă de mobilă, după un prosop pe care l-am umezit și m-am apucat să-l șterg. Între
timp, îmi sună telefonul și văd că e Ștefania, mătușa mea. Îmi spune printre bocete și urlete că
maică-mea și frate-miu au murit azi noapte într-un accident de mașină. Erau într-un taxi, in
care a intrat o Toyota, undeva pe la Piața Iancului. ”Și tata?” îi urlu. Ea nu-mi răspunse,
continua să plângă și să-mi zică la care spital sunt. ”Și tata?!” îi repet sufocat. Ea părea să
intre de-a dreptul în disperare cu plânsul și tot nu îmi răspundea la întrebare. Am simțit
niște furnicături în degete și pe antebrațe, după care am trântit telefonul și m-am dus să storc
prosopul la baie. Voiam să fug imediat apoi la spital. Îmi amintesc că am căzut acolo, cu
fruntea de chiuvetă, în timp ce se auzea soneria de la intrare și bubuituri în ușă.

*
 Acum sunt la Floreasca, am glicemia foarte scăzută și stau aproape numai în pat.
Oricum nu am voie să ies. Avocatul Stănescu mă vizitează la fiecare două zile. Ștefania nu
mai vrea să vorbească cu mine, iar ea era ultima rudă cu care mai aveam vreo legătură.
Stănescu îmi zice că nu prea are ce să-mi facă. Doar să-mi mai reducă un pic, mai mult pentru
că e prima dată, etc. etc. Și acum mi se întâmplă să nu înțeleg despre ce vorbește, dar el
continuă să-mi expună cazul și îmi ignoră mai toate întrebările. A, da! Că l-am omorât pe
taică-miu, cică, și l-au găsit în sufragerie căzut peste masă. Mi-a arătat la un punct o declarație
semnată de mine în care am descris ce s-a întâmplat și am văzut că după semnătură
desenasem o cruce. Peste câteva zile urma să am examinarea psihiatrică și Stănescu își punea
cele mai multe speranțe în asta.

Urmează să închei povestea, oricum mi-au adus caietul ăsta folosit de la o asistentă și
nici nu prea mai am loc să scriu. Mi se face un pic scârbă că am scris despre femei și despre
Oana și toate celelalte. Oricum, Stănescu vrea să folosească ce-am scris ca probă la dosar, că
aș fi, evident, nebun. Nu știu ce să zic. Poate că sunt. Dar tot ce am făcut e să încerc să-mi
apăr familia. Poate că dacă aș fi fugit atunci din taxi, sau dacă n-aș fi trecut dincolo de ușa aia
albă... Cel mai ciudat mi se pare, oricum, că nu mi-e foame deloc.

Sfârșit.