CINEFILIA – EXPERIMENT AL SALVĂRII

Răzvan-Alexandru PINDIC

Student la Filosofie în București, pasionat de

filosofie, agitații nedefinite, artă, scris,
neatârnare și orice reflexie mai apropiată sau
mai îndepărtată a libertății.

Abstract: Among the other arts, cinematography gives the oportunity for a privileged experience. The spectator
may prove himself worthy of being called ‘genius’, for – in the manner of cinephilia – he arrives at the point of
serenity and contemplation. A cinephile is a lover of departure and he must be distinguished from the mere
consumer of movies. In the end, in our opinion, cinematography presents itself as a solution to world’s troubles.

Keywords: cinephilia, will, desire, contemplation, abandonment.

”Lumea este reprezentarea mea” (Schopenhauer, Arthur, 2012, p. 31). Așa își începe
Schopenhauer primul volum al marii opere ”Lumea ca voință și reprezentare”. Conflictul
adânc pe care această propoziție îl deschide stă în adjectivul pronominal ”mea” – prin care își
face loc tensiunea subiectului. Nu ne cutremură o lume ca rod al privirii, ci o lume profitabilă
unei priviri anume, o lume ale cărei margini se hrănesc dintr-un izvor singuratic, sortită să-și
regăsească viața în răstimpul dintre o clipire și alta.

Atunci când ceva este al meu, e limpede că respirațiile sunt astfel încătușate, iar obiectul
însuși mi se dăruiește exclusiv în această dinamică a ecoului. Ne aparținem reciproc și
existăm numai întrucât ne răsfrângem. Imaginea lumii ajunge, prin urmare, atinsă. Ea nu
plutește, nu se perpetuează transcendent; ramurile dorinței îi străbat corpul și îi îngroapă
rădăcinile în voința mea. Potrivit marelui pesimist, numai geniul reușește când și când să se
scuture de lanțurile dorinței, tot atunci când se înalță senin deasupra lui însuși, părăsind ceea
ce i-a adus moștenirea individului – e momentul în care geniul se pierde în decor fără să
rătăcească. Atunci, lumea îi apare limpede, neîntinată, ”obiectivă”, el o gustă emancipat,
sfidând categoria fricii. Pentru omul comun, împrejurările i se fac pretutindeni cunoscute
numai întrucât le voiește sau nu, trăiește lumea coborâtă în inimă, departe de spirit.
Iubim filmele. Dar mai mult, iubim filmul în fiecare film, căci el este șansa noatră, a tuturor,
la poziția geniului. Spectatorul, în acest caz, cunoaște privilegiul experienței lăuntrice care îl
plasează simultan dincolo – o înstrăinare angajantă. Vedem un film, ne lăsăm răpiți în
rostogolirea cadrelor – în mișcarea unei vieți desfășurate – și păstrăm în adânc conștiința că
ele nu ne vor atinge niciodată. Suferim, parcurgem neîntrerupt emoții, fiind totodată înseninați
de distanța celui ce observă. Dorințele noastre se limpezesc, se purifică și ne aduc în preajmă
un teritoriu prin care putem să zburdăm în voie.

Un film este un mod de a fi la suprafața prăpastiei. Ne prăbușim! Dar absența consecințelor ne

împinge să cunoaștem zborul. Teatrul, spre exemplu, întrupează și el o atmosferă a
desprinderii. Cu toate astea, artificiul scenei menține pretutindeni actualitatea concepției,
cadrul în care se mișcă păstrează un rest contraintuitiv și de aceea o impresie contrafăcută. Ne
vine ușor să vedem în teatru o experiență pronunțat cultă. Filmul ne învăluie simțurile cu
parfumul tuturor artelor. Ne dizolvăm și traversăm astfel condiția geniului. De-aici, iubirea pe
care o asemenea stare de grație ne-o stârnește, căci ne permite o anticipare a liniștii
paradisului redobândit. În fapt, orice formă a iubirii deschide în experiența ei sentimentul
ajungerii – Ulise cel împlinit. Cinefilul reușește să cultive abundent această impresie
desăvârșită, rezervându-i un segment aparte al inimii, în care ea poate să bată fără durere.

Există totuși o anumită distanță între cinefilie și plăcerea de a consuma un film. Cinefilul nu
uită niciodată că e un observator, dar își amintește mult mai puțin decât spectatorul de teatru.
Consumatorul își adoarme în întregime conștiința, plasându-se ca subiect abandonat ecranului
și se trezește odată cu genericul. Prin el, spiritul hibernează. Cinefilul devine lumea care i se
prezintă, o trăiește fără să o pătimească și se preschimbă întrucâtva în observație – o lume
care se cunoaște pe sine în chipul cel mai pur. Numai cinefilului îi este accesibil extazul
geniului, consumatorul lăsându-se furat mai degrabă de o fervoare orgasmică. Cinefilul
contemplează, consumatorul plânge. Numai cel de-al doilea poate să trăiască în urma unui
maraton de filme oboseala, căci el poartă mai departe același reflex al efortului de a da piept
cu evenimentele, pe când celălalt revine în subiect simțindu-se înviorat și, poate, îmbrățișând
gentil melancolia schimnicului coborât în lume.

Trebuie să vedem în posibilitatea cinefiliei o fascinantă oportunitate pe care arta o dăruiește

spiritului. Prin ea, mai mult decât prin oricare alta, spectatorul câștigă impresia pură a saltului
dincolo de vreme. El parcurge înălțarea, își ridică tălpile deasupra devenirii și împărtășește
nemișcarea Ființei în care se confundă. Într-o condiție măcinată și stingheră, cinefilia
răspunde umanității ca antidot al amărăciunii.
Bibliografie: Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, Vol. I, Editura Humanitas, 2012,
București.