UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR'' -

BUCUREŞTI
Facultatea de Ştiinţe Politice

Master Studii de Securitate şi Apărare

Încheierea acordului nuclear cu

Iranul

Studenti: Bazaru Vlad si Dinu Daniel Ştefan

BUCUREŞTI
2015
 CUPRINS

1. Cronologia istorica a proiectului nuclear iranian 3

2. Consecințe ale programului nuclear iranian 5
3. Reacția comunității internaționale 6
4. Negocieri nucleare 8
5. Incheierea acordului nuclear 12
Introducere

Prima ţară din Orientul Mijlociu care a valorificat energia nucleară pentru a produce
electricitate este Iranul. Acest proiect a fost marcat, pe parcursul a jumătate de secol, de costuri
financiare enorme, riscuri imprevizibile şi nu a avut o motivaţie clară. Dezbaterea internă extrem de
necesară cu privire la balanţa între costuri şi beneficii nu a fost împiedicată de Guvernul Iranian, prin
interzicerea implicării mass-mediei în programul nuclear. Programul nuclear al Iranului a dominat
scena internaţională timp de câţiva ani. SUA şi aliaţii săi au fost nevoiţi să constrângă Teheranul în a-şi
reduce activitatea nucleară. Programul de îmbogățire a uraniului și eforturile pentru a obține capacități
complete de combustibil nuclear au fost de interes special. Atingerea acestor capacități ar însemna că
Iranul ar putea alimenta ambele centrale nucleare și bombe atomice. Dar negocieri, sancțiuni
economice și politice, sabotaj sub acoperire și amenințările militare au, în cel mai bun caz, întârziat
progresul nuclear al Iranului.1
În februarie 2013, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a estimat că stocul
Iranului de material fisionabil net a crescut la aproape 7 tone de uraniu îmbogățit până la 5 la sută și
167 de kilograme de uraniu îmbogățit până la 20 la sută.2 Această evoluție este deosebit de
îngrijorătoare, deoarece stocarea de uraniu îmbogățit la 20 la sută reduce semnificativ (cu mai mult de
90 procente) timpul necesar pentru a obține material fisionabil pentru arme din uraniu natural.
Materialul Iranului acumulat până în prezent, dacă va fi în continuare îmbogățit, ar putea fi suficient
pentru cel puțin cinci arme nucleare. În ciuda aspirațiilor de a fi auto-suficient, resursele Iranului de
uraniu, relativ mici, vor inhiba țara de a avea un program autohton de energie nucleară. Iranul este
singurul stat nuclear care nu este semnatar al Convenției privind siguranța nucleară, iar materialele
nucleare și stocurile sale sunt unele dintre cel mai puțin sigure din lume.3

1
Ali Vaez, Iran’s nuclear odyssey, Carnegie Endowment for International Peace, 2013, pp.1-3
2
http://www.iaea.org/Publications/Documents/Board/2013/gov2013-6.pdf
3
Ali Vaez, Iran’s nuclear odyssey, Carnegie Endowment for International Peace, 2013, p.5
2
1. Cronologia istorica a proiectului nuclear

Geneza programului nuclear al Iranului poate fi urmărita înapoi la 1957. În mod ironic, au fost
Statele Unite, pe atunci patronul strategic-cheie al Teheranului, care a semănat semințele pentru
dezvoltarea nucleară, prin semnarea unui acord cu Iranul, sub auspiciile inițiativei președintelui
Dwight Eisenhower “Atomi pentru Pace”.4 The American Machine and Foundry Company a furnizat
Iranului prima instalație nucleară la Universitatea din Teheran, cu un reactor de 5 megawatt (MW) la
costul de 1 milion de dolari. O altă firmă americană, General Dynamics, a furnizat 5.15 kg de uraniu
pur puternic îmbogățit pentru alimentarea reactorului de cercetare de la Teheran. Progresele inițiale,
totuși, au fost lente, deoarece reactorul devine operațional doar în noiembrie 1967.5
În 1968, Iranul a fost printre primele țări care au semnat Tratatul de Neproliferare, care a fost
ratificat de către parlamentul iranian doi ani mai târziu. Teheran a completat acordul de siguranță cu
AIEA în 1974.6 În același an, a fost înființată Organizația pentru Energie Atomică a Iranului și Akbar
Etemad, un fizician francez specializat în reactoare, a fost numit președinte. Până în 1977, cu sprijin
regal excepțional, Organizația pentru Energie Atomică a Iranului a cunoscut o dezvoltare uimitoare și
a angajat mai mult de 3.800 de experți, ingineri, tehnicieni. Elevii trimiși în străinătate pentru formare
s-au întors acasă în calitate de experți nucleari. Organizația a cunoscut o creștere de douăsprezece ori a
numărului de oameni în materie nucleară, de la 67 în 1974 la 862 în 1977. Documente recent
declasificate dezvăluie detalii uimitoare despre negocierile nucleare SUA-Iran între 1974 și 1978.
Surprinzător, aceleași probleme care au cauzat confruntarea nucleară actuală între Iran și Occident-
accesul la tehnologii sensibile, la stocurile de combustibil, și alte măsuri de protecție-au fost în dispută
și atunci. Când nici un acord nu a putut fi atins, guvernul Statelor Unite a interzis companiilor
americane vânzarea de tehnologie nucleară către Iran. Shahul a decis simultan că, “în cazul în care era
clar că Iranul nu este tratat ca o țară de clasa a doua”, el va căuta vânzători alternativi. 7 Franța și
Germania de Vest au umplut golul. În cele din urmă, în 1978 a existat un progres în cadrul negocierilor
nucleare dintre Teheran și Washington. Shahul a fost de acord să renunțe la planurile de a construi o
instalație de prelucrare a plutoniumului, să pună activitățile nucleare ale Iranului sub supraveghere
sporită și să trimită combustibilul nuclear uzat Statelor Unite. Reciproc, administrația Carter a fost de
acord să permită companiilor americane de a vinde reactoare Iranului. Cu toate acestea, tumultul
politic ce avea să apară în Teheran ar face aceste acorduri discutabile. În septembrie 1980, Irakul lui
Saddam Hussein a invadat un Iran încă în haosul post-revoluționar. Ce va deveni un război de opt ani,
va afectata grav infrastructura nucleară a Iranului. Forțele aeriene irakiene au atacat centrala Bushehr

4
http://ia600508.us.archive.org/11/items/departmentofstat3657unit/departmentofstat3657unit.pdf
5
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/nuclear-iran-the-birth-of-an-atomic-state-by-david-
patrikarakos-8216910.html
6
www.iaea.org/Publications/Documents/Infcircs/Others/infcirc214.pdf.
7
http://www.nuclearfiles.org/menu/key-issues/nuclear-weapons/issues/proliferation/iran/A%20brief%20history%20of
%20U.S.-Iranian%20nuclear%20negotiations.pdf
3
de șapte ori în timpul războiului, lăsând-o în ruine.8La mijlocul anilor 1990, programul nuclear a
devenit din nou o prioritate națională cu mai mult de 800 de milioane de dolari alocaţi în bugetul
naţional. În cele din urmă, Rusia și-a asumat sarcina de a finaliza centrala nucleară de la Bushehr în
1992. Din 1992 până în anul 2002, Iranul a făcut progrese constante în ceea ce priveşte un ciclu de
combustibil nuclear indigen.9Experimentele de îmbogățire au fost realizate în secret, contrar
obligațiilor Iranului prin Tratatul de neproliferare, pe teste de centrifugare într-un centru de cercetare și
dezvoltare instalat la Kalaye Electric Company. Între 2003 și 2005, pe fondul invaziei americane a
Irakului, Franța, Germania și Marea Britanie (UE-3) au condus un efort diplomatic pentru a rezolva
criza nucleară. Iran, surprinsă de faptul că Statele Unite au învins armata irakiană în doar trei
săptămâni, în timp ce acesta a fost într-un impas de peste opt ani, inițial a fost de acord să suspende
programul de îmbogățire. De asemenea, a pus în aplicare în mod voluntar Protocolul Adițional al
AIEA, care permite inspecții mai intruzive, pentru mai mult de doi ani. Dar, așa cum situația din Irak a
început să se deterioreze, în favoarea Iranului, prețul petrolului a început să crească și UE-3 nu a reușit
să elimine decalajul dintre Iran și Statele Unite, liderii de la Teheran au început să respingă ceea ce se
credea a fi obiectivul fundamental al Occidentului: de a ajunge să renunțe definitiv la dreptul de a
îmbogăți uranium. La 8 august 2005, în ultimele zile ale președinției lui Mohammad Khatami, Iranul
reia conversia uraniului de la facilitatea din Isfahan. Criza nucleară a impus un cost imens asupra
economiei iraniene. Construcția singurei uzine de energie nucleară a țării din Bushehr a fost finalizată
în 2011. Reactorul a devenit critic și a început să ruleze la un nivel minim de putere pentru a finaliza
testele. În 2012, inaugurarea reactorului a fost amânată până în 2013, când AIEA a raportat în
februarie că reactorul a fost scos din funcțiune.10

8
Instalațiile nucleare Bushehr au fost atacate în urmatoarele date: 24 martie 1984, 12 februarie 1985, 5 martie 1985, 12
iulie 1986, 17 noiembrie 1987, 19 noiembrie 1987 si 19 iulie 1988.
9
Ali Vaez, Iran’s nuclear odyssey, Carnegie Endowment for International Peace, 2013, p.10.
10
http://www.crisisgroup.org/~/media/Files/Middle%20East%20North%20Africa/Iran
%20Gulf/Iran/51_iran_is_there_a_way_out_of_the_nuclear_impasse.pdf.
4
 2. Consecințe ale programului nuclear iranian

Expunerea existenței unui program nuclear iranian clandestin din anul 2002 a afectat puternic
cooperarea internațională, iar experienţa unui deceniu de relaţii bune cu Teheranul, dar şi interesele
statelor membre au determinat Uniunea să devină principalul negociator în soluţionarea crizei nucleare
iraniene. Investigaţiile au arătat că Iran a dezvoltat capacitatea de a îmbogăţi uraniuşi a încercat să
producă plutoniu, ambele activităţi fiind indispensabile unui program nuclear. Motivațiile statelor care
au intenţia de a dezvolta programe nucleare sunt de cele mai multe ori comune, iar în cazul Iranului
acestea ţin de dreptul de care se bucură Iranul prin Tratatul de Neproliferare Nucleară de a dezvolta un
program nuclear civil, la care se adaugă susţinerea largă de care se bucură acesta în rândul populaţiei
iraniene, nevoile energetice ale statului iranian, mândria naţională şi prestigiul unui stat cu o bogată şi
vastă istorie, supravieţuirea regimului, asigurarea hegemoniei regionale şi asigurarea securităţii statului
iranian.Ţinând cont de consecinţele pe care le-ar putea avea dezvoltarea unui programnuclear militar
asupra regimului internaţional al neproliferării nucleare, dar şi asupra securităţii internaţionale, este
clar că atât organismele internaţionale, cât şi marile puteri nu au ezitat să reacţioneze. În ciuda
încercărilor continue ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de a clarifica evoluţia
programului, rămân încă spații libere necompletate. Soluţionarea crizei nucleare iraniene prin
negocieri, oferirea de stimulente, dar şi sancţiuni nu au fost suficiente pentru a găsi până la momentul
prezent o soluţie acceptată de toate părţile implicate.11
Washingtonul și aliații săi acuza Iranul de faptul că se foloseşte de programul nuclear civil
pentru a dezvolta arme nucleare. Iranul neagă acuzațiile, declarând că programul are scopuri pașnice,
legate de generarea de electricitate și producerea de radioizotopi pentru pacienții care suferă de cancer.
Un decret religios a fost emis de către liderul suprem al Iranului, Khamenei, prin care sunt interzise
armele nucleare. Decretul urmează să fie aprobat de către guvernul iranian, în speranța că acest edict
va pune capăt suspiciunilor internaționale legate de înarmarea nucleară a Iranului. Purtătorul de cuvânt
al Ministerului de Externe iranian a declarat că Occidentul trebuie să înțeleagă semnificația acestui
gest pentru Iran: “Nu există nimic mai sus decât legea dată de liderul suprem pentru definirea cadrului
activităților noastre”. Khamenei, care are cuvântul decisiv în orice problemă de stat din Iran, a declarat
anul trecut că Teheranul nu caută să obțină armament atomic. El a catalogat procesul înarmării ca fiind
un păcat și, de asemenea, ca fiind "inutil, dăunător și periculos". Anunțul din data de 15 ianuarie 2013
vine înaintea unei noi runde de negocieri cu privire la arsenalul nuclear al Iranului, negocieri purtate cu
reprezentanții AIEA.12

11
Ibidem
12
http://www.ziare.com/international/iran/liderul-religios-al-iranului-interzice-armamentul-atomic-1212570
5
 3. Reacția comunității internaționale

Era globalizării a determinat o modificare a conceptului de politică securitară şi, mai mult decât
atât, organizaţiile internaţionale responsabile cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale îşi
adaptează constant acţiunile pentru a acoperi întregul palier securitar şi pentru a face faţă noilor
provocări la adresa securităţii internaţionale. Astfel încât, securitatea politicii nucleare şi riscul
proliferării nucleare reprezintă o preocupare constantă a comunităţii internaţionale. Continuitatea
regimului internaţional al neproliferării nucleare are în vedere reacţia comunităţii internaţionale asupra
unor cazuri de proliferare nucleară, precum Iranul, care ar putea avea consecinţe nefaste asupra
securităţii internaţionale.
Programul nuclear al Iranului reprezintă o preocupare esenţială a comunităţii internaţionale
care s-a străduit să constrângă Iranul, în scopul reducerii activităţilor sale nucleare. Programul nuclear
al Iranului a fost limitat doar de negocieri, sancţiuni economice şi politice şi ameninţările militare din
partea comunităţii internaţionale. Tratatul de neproliferare nucleară (TNP), conferă Iranului dreptul de
a produce energie nucleară în scopuri paşnice. Este discutabil însă, dacă programul nuclear iranian se
conformează articolului II din TNP, care interzice naţiunilor activităţile legate de producerea de arme
nucleare. Tehnologia folosită de Iran pentru a produce uraniu slab îmbogăţit pentru reactoarele
nucleare poate fi utilizată şi în producţia de uraniu îmbogăţit, destinat armelor nucleare. Statele Unite
şi Israelul consideră perspectiva unui Iran înarmat nuclear ca fiind „inacceptabilă”, deşi guvernul
iranian insista că programul său nuclear este unul paşnic, considerând aceasta dezvoltare a tehnologiei
nucleare drept un simbol al modernităţii şi progresului tehnologic.13
Problema nuclearizării Iranului devine emergenţă în 1992, când deputatul israelian Benjamin
Netanyahu a afirmat că Iranul intenţionează să construiască bombe nucleare şi în următorii ani va fi în
măsură să producă bombe nucleare. Din 1992 până în prezent oficialii israelieni în mod repetat, au
susţinut că Iranul ar produce arme nucleare. Aceste afirmaţii au devenit bazapentru seria de decizii
internaţionale privind Iranul, unele dintre ele au dus la sancţiuni care avut impact direct asupra
populaţiei iraniene.14
Aspiraţia Iranului pentru energia nucleară a atras sancțiuni internaționale drastice. Aceste măsuri au
afectat industria de petrol şi gaze naturale. Nevoia de securitate energetică este adesea invocata de
către liderii iranieni ca o motivaţie pentru dezvoltarea unui program nuclear. Însa în loc să sporească
securitatea energetică, programul nuclear a diminuat capacitatea tării de a-şi atinge
independenţa energetică reală şi a atras o gamă largă de sancţiuni din partea comunităţii
internaţionale. Izolarea Teheranului, afectează în mod negativ rolul Iranului de exportator major de
petrol şi ar putea avea consecinţe pe termen lung. Conform estimărilor făcute de Agenţia Internaţională
13
Ali Vaez, Karim Sadjadpour, Iran’s Nuclear Odissey. Costs and Risks, Washington: Carnegie Endowment for
International Peace, 2013, pp. 1-2.
14
Bahador Aminian, “Iranian Nuclear Program: Issues and Impacts”, p. 6, http://www.geopolitic.ro/.
6
pentru Energie Atomică (AIEA), chiar dacă criza nucleară va fi rezolvată şi sancţiunile ridicate, Iranul
nu ar fi în măsură să revină la o rată de producţie de petrol de aproximativ 4 milioane de barili/zi
înainte de anul 2020.15
Centralele nucleare iraniene nu sunt atât de moderne sau competitive comercial şi nu dispun de
condiţii de siguranţă, precum ale altor state din Orientul Mijlociu. Orice dezastru nuclear de la Bushehr
ar avea implicaţii regionale, o eliberare de material radioactiv ar putea fi destul de ameninţătoare
pentru alte ţări din Golful Persic, iar eliberarea de produse de fisiune radioactive ar fi extrem de nocive
pentru sănătatea umană şi mediu, implicând costuri imense. Iranul nu este parte a Convenţiei de la
Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, astfel încât Teheranul ar putea evita
responsabilitatea în cazul în care programul său nuclear crează un cataclism regional. Refuzul Iranului
de a adera la convenţii internaţionale care definesc normele de siguranţă şi de securitate în domeniul
tehnologiei nucleare este de asemenea problematică. Iranul nu a aderat încă la Convenţia privind
siguranţa nucleară şi Convenţia comună privind siguranţa managementului gestionării combustibilului
uzat şi a managementului deşeurilor radioactive. Aceste convenţii stabilesc un sistem de supraveghere
reciprocă care impune standarde internaţionale privind amplasarea, proiectarea, construcţia şi operarea
reactoarelor, precum şi evaluările de siguranţă. Iranul este singura tară cu energie nucleară, care nu
este semnatară a Convenţiei privind siguranţa nucleară.16

4. Negocieri nucleare

15
Vaez, Sadjadpour, op. cit., pp. 17-21.
16
Ibidem, p. 25-27.
7
 Activităţile nucleare iraniene au creat preocupări pentru statele occidentale. Franţa, Germania şi
Regatul Unit (UE-3) au întreprins o iniţiativă diplomatică în ceea ce priveşte programul nuclear al
Iranului. La 21 octombrie 2003, la Teheran, Guvernul iranian şi miniştri de externe ale celor trei state
din UE au semnat o declaraţie cunoscută drept Declaraţia Teheran (Teheran Declaration), în urma
căreia Iranul a fost de acord să coopereze cu Agenţia Internaţională a Energiei Atomice şi să semneze
şi să implementeze un protocol adiţional prin care se angajează la suspendarea îmbogăţirii uraniului, în
vederea câştigării încrederii statelor occidentale. În schimb, cele trei state europene au fost de acord să
recunoască Iranului dreptul la un program nuclear paşnic, astfel Iranul ar fi avut mai uşor acces la
tehnologia modernă. În 2004, Iranul a fost de acord să suspende toate activităţile sale nucleare pentru a
se conforma cerinţelor, în schimb ţările vestice au fost de acord să ofere unele facilităţi pentru Iran.
Însă conţinutul acordului nu a fost respectat de nici una dintre părţi. În anul 2006, Teheranul a invitat
inspectorii Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice în Iran, însă după această vizită activităţile
nucleare au fost reluate. Ca reacţie la această decizie, ţările occidentale au aprobat rezoluţia 1696 în
cadrul Consiliul de Securitate al ONU şi mai apoi alte trei rezoluţii: Rezoluţia 1737, Rezoluţia 1803 şi
Rezoluţia 1835, prin care activităţile nucleare iraniene a fost considerate o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale.17
Speranţele pentru o rezolvare paşnică a crizei nucleare iraniene s-au multiplicat odată cu
tendinţele SUA de a se angrena într-o schimbare în politica sa privind Iranul, având în vedere
importanţa geostrategică a Iranului pentru politica externă a SUA şi anume crizele politico-militare din
Orientul Mijlociu, terorismul, securitatea energetică şi, cel mai important proliferarea nucleară,
concluzionând că bombardarea Iranului ar exacerba aceste probleme. Posibilitatea de a ajunge la o
soluţie negociată în cazul Iranului s-a diminuat după realegerea contestată a preşedintelui iranian
Mahmoud Ahmadinejad în 2009, însă administraţia Obama a căutat să obţină o rezoluţie de negociere.
La întâlnirea de la Geneva din octombrie 2009 dintre Iran şi P5+1- membrii permanenţi din Consiliul
de Securitate al ONU (SUA, Marea Britanie, Franţa, Republica Populară China, Federaţia Rusă) şi
Germania, au avut loc pentru prima oară discuţii bilaterale nucleare între negociatorii iranieni şi
americani, iar Iranul a fost de acord să cedeze 80% din stocul de uraniu în schimbul combustibilului
pentru Reactorul de Cercetare din Teheran, dar opoziţia internă din Iran a determinat abandonarea
înţelegerii. În septembrie 2009 a avut loc o nouă emergenţă a crizei nucleare, deoarece, a fost
descoperită o instalaţie nucleară secretă la Fordow. Aparent, în lipsa unui compromis negociat, a
crescut riscul unor atacuri militare din partea SUA şi Israel asupra instalaţiilor nucleare iraniene.18
Ca urmare a sancţiunilor şi altor presiuni impuse Iranului, în 2010 P5+1 au început o serie de negocieri
cu Iranul. Au avut loc trei runde de negocieri în 2010, la Geneva, urmate de negocierile de la Istanbul

17
Bahador Aminian, loc. cit., pp. 4-5.
18
Vaez, p. 27.
8
2011-2012, Bagdad- mai 2012 şi Moscova- iunie 2012. S.U.A. și Uniunea Europeană, de asemenea, au
aplicat sancţiuni unilaterale împotriva Iranului, pentru a forţa Teheranul să renunţe la activităţile sale
nucleare.19
Urmând exemplul SUA, Uniunea Europeană de asemenea a impus Iranului sancţiuni. Au urmat
alte două runde de negocieri între Iran şi P5 +1, la Geneva şi Istanbul în decembrie 2010 şi respectiv
ianuarie 2011, ambele încheiate cu un eşec. Negociatorul-sef al Iranului, Saeed Jalili, a reuşit să obţină
eliminarea totală a sancţiunilor. Raportul AIEA din 2011 cu privire la posibila dimensiune militară a
programului nuclear al Iranului a atras sancţiuni din partea Canadei şi Marii Britanii privind Banca
Centrală a Iranului, o mişcare care a fost urmată de restricţii ale Washingtonului asupra exporturilor de
petrol ale Iranului.20
În 2012 Uniunea Europeană a impus un embargo treptat asupra petrolului din Iran, care a dus la
stoparea importurilor de petrol iranian. Ca reacţie, Iranul şi-a triplat producţia lunară de uraniu
îmbogăţit cu 20%.De asemenea, Iranul a fost eliminat din reţeaua SWIFT datorită presiunilor
exercitate de către ţările din Occident. Astfel încât, Iranul a anunţat conectarea reactorului nuclear
Bushehr la reţeaua naţională, încărcarea reactorului pentru cercetare de la Teheran cu combustibil
nuclear şi inaugurarea unei noi centrifuge. Prima reuniune diplomatică de la Istanbul în aprilie 2012 s-
a axat pe platitudini. Următoarea rundă, din Bagdad, s-a bazat în mod oficial pe schimbul de propuneri
şi cereri maximale între cele două părti, astfel încât nu s-a ajuns la un acord.21
Una dintre cele mai importante provocări de politică externă ale SUA o reprezintă criza
nucleară a Iranului. Programul nuclear al Iranului are rădăcini solide, iar experţii susţin că singura
soluţie pe termen lung pentru a crea siguranţa că programul nuclear al Iranului este folosit în scop
paşnic este găsirea unei soluţii diplomatice, bazate pe angajamentul asumat al Iranului de nu a
întreprinde activităţi care ar duce la proliferarea armelor nucleare, în schimb SUA şi Uniunea
Europeană vor fi nevoite să diminueze sancţiunile împotriva Băncii Centrale a Iranului şi asupra
vânzărilor de petrol. Comunitatea internaţională consideră că ar fi optim ca Iranul să pună capăt
programului său nuclear, însă programul nuclear iranian este limitat în dimensiune şi domeniu de
aplicare şi, astfel, ar putea fi monitorizat AIEA, iar politica nucleară a Iranului, precum şi siguranţă şi
securitatea extind discuţia şi căile diplomatice.
În relaţiile internaţionale, cele mai puternice naţiuni au tendinţa de a se folosi de sancţiuni pentru a
forţa schimbări politice sau chiar schimbări în conducerea altor ţări, însă acestea nu funcţionează tot
timpul şi sancţiunile se răsfrâng asupra populaţiei din ţară. Sancţiunile pe care comunitatea
internaţională a impus asupra Iranului sunt cele mai precise şi devastatoare din punct de
vedere economic din istorie. Eficacitatea lor se datorează în parte utilizării noilor tehnologii
informaţionale şi măsurilor financiare fără precedent. Aceste sancţiuni variază de la un embargo asupra
19
Bahador, loc. cit., p. 5.
20
Vaez, Sadjadpour, op. cit., p. 29.
21
Ibidem, p. 29-30.
9
exporturilor de petrol la excluderea băncilor iraniene din sistemul SWIFT de transfer electronic de
fonduri între bănci, îngheţarea activelor iraniene din întreaga lume, precum şi tot felul de obstacole în
calea transportului de marfă şi călători, importurile şi exporturile, precum blocare de investiţii în tară.
Impactul a fost enorm, exporturile de petrol au scăzut la jumătate, moneda a fost devalorizată, iar
inflaţia a crescut şi toate acestea pentru a aduce guvernul iranian la masa negocierilor. O susţinere a
perenităţii programului nuclear din Iran în direcţia producţiei de arme nucleare ar putea atrage după
sine bombardarea instalaţiilor nucleare iraniene de către Statele Unite sau Israel.22
O altă rundă de negocieri, de la Almaty din Kazahstan. s-a încheiat neconcludent, Iranul a fost
acuzat că trage de timp şi continuă să îmbogăţească uraniu. Preşedintele Comisiei de Politică Externă a
SUA, Ed Royce a susţinut că având în vedere continua dezvoltare a programului nuclear Iranian apare
necesitatea ca orice surse de finanţare pentru regim să fie eliminată. Orice active deţinute de
companiile sau persoanele aflate pe „lista neagră” şi aflate sub jurisdicţie americană pot fi îngheţate,
iar totodată le este interzisă colaborarea în afaceri cu cetăţenii americani, iar persoanele fizice sau
oamenii de afaceri care se angajează în colaborare cu companiile sau persoanele vizate de sancţiuni,
vor atrage şi asupra lor sancţiuni. Iranul a susţinut că aceste sancţiuni sunt ilegale şi reprezintă o
intimidare din partea Statelor Unite şi a aliaţilor săi la adresa Iranului. Această sancţiuni au fost impuse
datorită preocupărilor pe care comunitatea internaţională le are cu privire la programul nuclear al
Iranului.Iranul devine tot mai izolat de sistemul financiar internaţional şi cel al pieţelor de energie.23
În cadrul discuţiilor diplomatice de la Almaty, Kazahstan statele din ONU şi Iranul nu a reuşit
să pună capăt disputei privind programul nuclear al Teheranului, prelungind confruntarea. Iranul a fost
acuzat că deţine mijloace ascunse de a produce bombe nucleare. Israelul vede programul nuclear al
Iranului ca o potenţială ameninţare pentru existenţa sa.
În cadrul reuniunii, puterile au cerut Iranului să-şi suspende activitatea de îmbogăţire a
uraniului, în schimbul diminuării sancţiunilor internaţionale, ofertă pe care Iranul nu a acceptat-o.
Iranul susţine în continuare ca activitatea sa nucleară este în întregime paşnică şi că produce doar o
rafinare a uraniului pentru o reţea de centrale energetice nucleare şi în scopuri medicale. Ministrul
israelian Yuval Steinitz a avertizat că Iranul utilizat strategic negocierile pentru a câştiga timp pentru a
avansa programul de îmbogăţire a uraniului.
Cele şase puteri au încercat să convingă Iranul să renunţe la îmbogăţirea uraniului, ca un prim
pas spre un acord, deoarece uraniul rafinat poate fi folosit pentru reactoarele atomice, reprezentând
astfel o ameninţare la adresa păcii mondiale. 24

22
http://carnegieendowment.org/2013/02/14/long-live-sanctions/fh0i
Ibidem.
23

24
http://www.reuters.com/article/2013/04/06/us-iran-nuclear-idUSBRE93317H20130406
10
 5. Incheierea acordului nuclear

În ultimă rundă de negocieri, Iranul şi marile puteri din grupul P5+1 (SUA, M.Britanie, Franţa,
Rusia, China şi Germania) au ajuns, pe 14 iulie 2015, la un acord privind programul nuclear iranian.
Acordul include un compromis între Washington şi Teheran care va permite inspectorilor ONU
să solicite vizite la obiective militare iraniene, în cadrul efortului de monitorizare, dar nu vor avea
dreptul automat de a efectua inspecţii inopinate.
11
 În cazul în care Iranul respinge o cerere de inspecţie, o comisie de arbitraj formată din
reprezentanţi iranieni şi ai mărilor puteri va decide dacă vizita trebuie permisă sau nu. Lipsa dreptului
automat de a efectua inspecţii ar putea oferi Teheranului timp să muşamalizeze eventualele nereguli
până la efectuarea vizitei.
O concesie făcută de Iran este menţinerea sancţiunilor privind rachetele pentru încă opt ani şi a
embargoului privind armele pentru cinci ani. În cazul în care Iranul încalcă acordul, este prevăzută o
clauză care permite restabilirea sancţiunilor în termen de 65 de zile.25
Deputații iranieni au votat în favoarea punerii în aplicare a acordului ce prevede o ridicare a
sancțiunilor internaționale impuse Iranului în schimbul angajamentului acestei țări de a nu se dota cu
armă atomică și de a-și reduce programul nuclear civil.
Marile puteri din Grupul 5+1 (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia, China și Germania)
și Iranul au semnat la 14 iulie, la Viena, un acord ce vizează limitarea programului nuclear iranian la
componenţa sa civilă, în schimbul ridicării treptate și reversibile a sancțiunilor internaționale impuse
din 2006 Teheranului.26

Bibliografie

1. Ali Vaez, Iran’s nuclear odyssey, Carnegie Endowment for International Peace, 2013
2. Bahador Aminian, “Iranian Nuclear Program: Issues and Impacts”
3. http://www.iaea.org/Publications/Documents/Board/2013/gov2013-6.pdf (site-ul Agentiei Internationale al
Energiei Atomice)
4. http://ia600508.us.archive.org/11/items/departmentofstat3657unit/departmentofstat3657unit.pdf (Arhiva
Internet)

25
http://www.mediafax.ro/externe/liderul-suprem-al-iranului-ali-khamenei-a-aprobat-acordul-nuclear-al-iranului-cu-
cele-sase-puteri-14857227
26
http://www.agerpres.ro/externe/2015/10/13/alerta-parlamentul-de-la-teheran-a-aprobat-acordul-nuclear-incheiat-cu-
marile-puteri-media--09-22-27
12
5. http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/nuclear-iran-the-birth-of-an-atomic-state-
by-david-patrikarakos-8216910.html
6. http://www.nuclearfiles.org/menu/key-issues/nuclear-weapons/issues/proliferation/iran/A%20brief
%20history%20of%20U.S.-Iranian%20nuclear%20negotiations.pdf
7. http://www.crisisgroup.org/~/media/Files/Middle%20East%20North%20Africa/Iran
%20Gulf/Iran/51_iran_is_there_a_way_out_of_the_nuclear_impasse.pdf
8. http://www.ziare.com/international/iran/liderul-religios-al-iranului-interzice-armamentul-atomic-1212570
9. http://carnegieendowment.org/2013/02/14/long-live-sanctions/fh0i
10. http://www.reuters.com/article/2013/04/06/us-iran-nuclear-idUSBRE93317H20130406
11. http://www.mediafax.ro/externe/liderul-suprem-al-iranului-ali-khamenei-a-aprobat-acordul-nuclear-al-
iranului-cu-cele-sase-puteri-14857227
12. http://www.agerpres.ro/externe/2015/10/13/alerta-parlamentul-de-la-teheran-a-aprobat-acordul-nuclear-
incheiat-cu-marile-puteri-media--09-22-27

13