Mioriţa” rămâne cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru conform afirmaţiilor

lui Mihail Sadoveanu. Această creație populară dăinuie, continuând să impresioneze

generaţiile prin frumuseţe şi mister.

Balada reprezintă o creație epică (populară sau cultă) în formă liberă sau în versuri, având ca
subiect o acțiune eroică, un fapt istoric, o legendă etc, cu personaje puţine şi acţiune scurtă.
După tematică, baladele sunt de mai multe feluri: pastorală („Mioriţa”), haiduceşti („Toma
Alimoş”), istorice („Novac şi corbul”).

Balada „Mioriţa” ocupă un loc fruntaş în ansamblul culturii populare româneşti, între cele

patru mituri fundamentale: mitul etnogenezei („Traian şi Dochia”), mitul fuziunii omului cu
natura („Mioriţa”), mitul elanului creator („Mânăstirea Argeşului”), mitul
iubirii („Zburătorul”).

Balada cunoaşte o mie de variante, răspândite pe cale orală, din generaţie în generaţie, pe tot
cuprinsul României. Nu s-a putut şi nici nu se va putea stabili vreodată cu precizie când a luat
naştere şi cine a creat-o.

Scriitorul Alecu Russo a scos la lumină această creaţie, în timpul exilului său la mănăstirea
Soveja. Acesta a auzit-o de la ţăranii din partea locului; valoarea baladei l-a impresionat şi
astfel, a încredinţat-o bunului său prieten Vasile Alecsandri.

Opera a văzut lumina tiparului pentru întâia oară în ziarul „Bucovina”, în anul 1850, apoi
apare în volumul „Balade (Cântece bătrâneşti adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri)”, iar
în 1866 sub denumirea de „Poezii populare ale românilor”.

Varianta publicată de Vasile Alecsandri se remarcă din celelalte o mie, fiind cea mai apropiată
de adevăr, fiind densă în idei, dar şi cea mai realizată din punct de vedere artistic, prezentând
filozofia existenţei şi a rostului omului în lume.

Din punct de vedere structural textul este alcătuit din versuri scurte, ce au măsura de 5-6
silabe, rima împerecheată sau monorimă şi ritm trohaic; iar subiectul este unul simplu: … trei
ciobănei./Unu-i moldovan,/Unu-i ungurean/ Şi unu-i vrâncean. coboară cu turmele la vale,
deoarece aici este climatul mai blând. Invidia față de ciobanaşul moldovean, îi determină pe
ceilalţi doi (ungurean şi vrâncean) să se sfătuiască să-l omoare, pentru a-şi însuşi averea
răposatului. Planul este auzit de o oiţă năzdrăvană și împărtăşit stăpânului său. Mioara
primeşte în schimb ultimele dorinţe ale moldoveanului, în eventualitatea că va muri.

Pornind de la această structură simplă şi neobişnuită, geniul popular a ţesut o poveste

fascinantă, împletită din mituri şi tradiţii străvechi, credinţe, atitudini, dorinţe ale omului
simplu.

Acţiunea este plasată Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai, într-un peisaj de munte, fără
repere concrete. Pășim imaginar într-o regiune pitorească, la propriu, de la baza unui versant
(Pe un picior de plai) al unui munte acoperit cu pajiști. Imaginea pare decupată dintr-un spațiu
paradisiac, primordial, semnalat prin metafora Pe-o gură (cu sensul de intrare într-un ținut,
regiune) de rai. Timpul istoric al acţiunii este plasat toamna, în momentul coborârii turmelor
la iernat, de la munte la şes. Întâlnim motivul transhumanţei, adică circulaţia periodică din
străvechime a turmelor înspre sau dinspre munte, în funcţie de anotimp.

Diminutivul ciobănei accentuează vârsta fragedă a oierilor, care preiau de la părinţi dragostea

pentru creşterea ovinelor.

Creatorul a simţit nevoia să înfăţişeze cei trei baci ca reprezentanţi ai celor trei provincii:
Moldova, Transilvania şi Muntenia, subliniind astfel că românii reprezintă o singură naţiune.
Pe de altă parte cifra 3, ne aduce aminte de universul fabulos al basmelor. Și, într-adevăr,
numărul impar 3 are în tradiția populară o semnificație sacră, magică. Trei este adesea
numărul eroilor din basme și tot trei sunt încercările pe care trebuie să le depășească eroul în
parcursul inițiatic.

Neliniştea unei mioare năzdrăvane, înzestrate cu grai, atrage atenţia stăpânului său: Ori iarba
nu-ţi place,/Ori eşti bolnăvioară,/Drăguţă mioară?. Personificarea oiţei face din animal un
personaj fabulos, cu puteri ocrotitoare, care ne poartă gândul din nou către ființele fantastice
din basme.

Dialogul dintre oaie şi stăpân este presărat cu diminutive ceea ce denotă apropierea dintre cei
doi, dragostea reciprocă şi chiar grija pe care şi-o poartă unuia altuia, dar şi comunitatea dintre
om-animal, om-natură. Odată cu dezvăluirea planului diabolic al celor doi ciobani, mioara îl
sfătuieşte pe baci să-şi ia măsuri de precauţie pentru a se proteja. Ai zice că în subtext mioara
reprezintă acel puternic și necesar instinct de autoconservare care veghează în fiecare ființă,
umană sau animală. Aşadar, el ar trebui, să fie prevăzător, să se apere de pericol, să-şi
îndepărteze oile proprii de celelalte şi să aibă aproape un câine credincios. Drăguţule
bace,/Dă-ţi oile-ncoace,/La negru zăvoi,/Că-i iarbă de noi/Şi umbră de voi./Stăpâne,
stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câine,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc.

Testamentul ciobanului reprezintă partea cea mai amplă a baladei. Ea face trecerea de la epic
la alegoric, de la piciorul de plai la gura de rai. De la coordonatele concrete, la cele
metafizice, guvernate de armonie și integrare. Ciobănașul nu se teme de moarte, nici nu
dezvăluie cum va proceda, dacă va opune rezistență sau nu, ci doar transmite ce își dorește,
tinzând către un destin excepțional.

Ciobănaşul și-ar dori doar ca cei doi posibili asasini, în cazul în care planul le-ar reuși, să îl
îngroape cum se cuvine: În strunga de oi,/Să fiu tot cu voi;/În dosul stânii/ Să-mi aud
cânii. Alegerea mormântului în apropierea stânii denotă dragostea adevărată pe care baciul le-
o purta mioarelor, câinilor şi chiar vieţii de cioban. Acesta şi dincolo de moarte, după
îndeplinirea ritualului de înmormântare, pe care îl consideră foarte important pentru realizarea
trecerii către cealaltă lume, le vrea pe oițele lui aproape, simţindu-se astfel împlinit pe vecie.

El îşi doreşte să-i fie puse la cap cele trei fluiere: de fag, de os şi soc, obiecte nedespărţite, care
i-au alinat dorul inimii tinere în momente de singurătate, prin versul lor duios sau cu foc.

Pe oiţele sale, ciobănaşul le vede bocitoare: Ş-oile s-or strânge,/Pe mine m-or plânge/ Cu
lacrimi de sânge! Folosirea metaforei lacrimi de sânge este sugestivă pentru suferinţă și
moartea tragică a ciobanului.
Ca un părinte protector, ciobănaşul simte nevoia de a le ascunde mioarelor adevărul asupra
morţii sale: Iar tu de omor/Să nu le spui lor./Să le spui curat/Că m-am însurat/Cu-o mândră
crăiasă,/A lumii mireasă.

Sus la munte, lipsit de rude sau prieteni, ciobanul recurge la unica soluţie posibilă: imaginarea
nunţii cosmice, care cuprinde „personaje” din  cadrul natural, atât terestru cât şi
cosmic: Soarele şi luna/Mi-au ţinut cununa./Brazi şi paltinaşi/I-am avut nuntaşi,/Preoţi,
munţii mari,/Paseri, lăutari,/ Păserele mii,/Şi stele făclii!

Elementul de legătură între ritualul înmormântării şi ceremonia nunţii este steaua căzătoare.
Prin substituirea morții tragice cu o nuntă fabuloasă se realizează integrarea firească în ordinea
macrocosmică a celui care printr-o moarte violentă iese în afara normelor comunității și care,
prin dispariția sa prematură nu își poate consuma ciclul firesc al vieții.

În ultimele clipe de viaţă, ciobănașul se gândeşte şi la mama sa bătrână; fapta sa simbolizează

dragostea fidelă, dar şi dragostea maternă, căci el ştie că femeia îl va căuta mereu. Acesta îi
cere mioarei să-i ascundă adevărul despre moartea sa, pentru a nu o face să sufere, dovedind
astfel o mare delicateţe sufletească. Măicuţei i se va transmite că baiatul s-a căsătorit cu o fată
de crai. Ca măicuţa să creadă, acesteia îi sunt ascunse toate semnele ce ar putea pune la
îndoială nunta fiului său: mireasa nu este crăiasa lumii, iar de steaua căzătoare nu i se va
pomeni, nici de participarea elementelor naturii la nunta fiului său.

Balada lasă deschis deznodământul și oferă cititorului, de această dată, mai mult decât ar putea
face un basm din care finalul moralizator și fericit nu poate lipsi. Îi aduce o temă de meditație
și un sentiment de liniște interioară dificil de descris în cuvinte. Cine nu și-ar dori să-și
privească cu detașare soarta, propriile temeri, întemeiate sau nu, și să aibă puterea să rupă fără
ezitare lanțurile condiției sale limitate la verbele a supraviețuii, a simți, ridicându-se către un
sens mai înalt al existenței guvernate de verbele a cugeta, a conștientiza, a se integra într-o
dimensiune spirituală.

Balada „Mioriţa” reprezintă sinteza gândirii şi a spiritului românesc prin profunzimea ideilor

şi prin dramatismul sentimental. Această operă a conturat specificul poporului românesc. Ea a
impus „spaţiul mioritic” în cultura românească.