Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul

mediu şi la începuturile modernităţii

Constituirea statelor medievale româneşti Ţara Românească (sub conducerea voievodului

Basarab I) şi Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în primul rând, rezultatul
acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii
formaţiunilor politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi
care împiedicau ori limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi
ai lui Bogdan a avut loc organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi
angajarea statelor medievale româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.

Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII

În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la

Dunăre şi intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi
Polonia. La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se
adaugă, de acum înainte, şi pericolul otoman.
Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a
fost zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în paşalâc (1541). În acest context,
Transilvania se devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541).
În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată
în mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa
centrală, dar şi de atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă
faţă de turci şi, în acelaşi timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române,
îndeosebi în Moldova. Intervenţia austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia
şi mai ales, la Poartă. Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor,
a ocupat şi transformat Banatul în paşalâc (1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a
format Liga sfântă, care alătura habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua,
Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.
În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele
diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea
unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva
rânduri, cele două state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În
cadrul efortului antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc
din Transilvania şi Banat.
 Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale evului mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara,
Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.
Diplomaţie şi conflict în secolele XIV - XV

Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit

să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone.
Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de
Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. In cadrul efortului antiotoman al
Ungariei un rol însemnat a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş,
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti faţă de pericolul otoman a
fost Mircea cel Bătrân. Timp de câţiva ani, după înscăunarea sa, el a continuat confruntarea cu
Regatul Ungar. Urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi, în 1389 el a
încheiat o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act cu un caracter explicit anti-ungar.
Creşterea pericolului otoman l-a determinat însă pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre
alianţa cu Ungaria.
Începutul conflictului cu puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sud de
Dunăre, în teritorii pe care le revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei în anii 1388-
1389 şi intervenind în favoarea lui Straţimir, ţarul Vidinului, Mircea a declanşat inevitabil
conflictul cu puterea otomană.
În aşteptarea unei ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele
Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7 martie 1395), prima alianţă antiotomană din
istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al
înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi
recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.
Episodul principal al confruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi sultanul Baiazid I a fost
bătălia de la Rovine (17 mai 1395), loc neidentificat, situat probabil în zona muntoasă a Ţării
Româneşti, unde turcii au suferit o grea înfrângere. Victoria obţinută de Mircea a avut drept
consecinţe consolidarea neatârnării Ţării Româneşti şi organizarea primei coaliţii continentale
antiotomane iniţiate de regele Ungariei, cu participarea cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel
Bătrân.
 Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană antiotomană. În ciuda
înfrângerii oştilor creştine la Nicopole, în sept. 1396, el reuşeşte în cursul anului următor să-şi
restaureze puterea în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul, un pretendent la
domnie sprijinit de turci.
Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara (1402) de către Timur Lenk a deschis epoca
marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză ca urmare a
luptelor politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale
domnului român a fost să împiedice creşterea puterii otomane.
Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană de Ţara Românească
sprijinind, în cooperare cu alte puteri, diverşii pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. In anul
1409, perspectiva consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea să-1 sprijine
pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi de la Ştefan Lazarevici, despotul
Serbiei, Musa reuşeşte să preia conducerea părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.
Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea cel Bătrân.
Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu
destul de mare la sud de Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a toată ţara
Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al
Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată
Podunavia (Dobrogea), încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor
(Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului român, Musa a fost înlăturat de fratele său mai mic,
sultanul Mahomed I (1413-1421), care a readus sub o singură stăpânire partea asiatică şi cea
europeană a Imperiului Otoman.
În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în sprijinul unui pretendent la
succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de Mahomed I. Reacţia
sultanului nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată otomană, condusă chiar de sultan
invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea şi impune domnului român plata unui tribut.
Tot acum turcii ocupă cetăţile Giurgiu şi Turnu, de unde puteau să lanseze mai uşor atacuri în
interiorul ţării. După aceste evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel
Bătrân, prin care se garanta menţinerea autonomiei Ţării şi a credinţei locuitorilor săi.
Diplomaţia domnului român a făcut din Ţara Românească un factor politic important în sud-estul
Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva Imperiului Otoman.
În următoarele decenii rezistenţa antiotomană la Dunărea de Jos a fost asumată de Iancu de
Hunedoara (1441-1456) voievodul Transilvaniei şi de Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării
Româneşti.

Alexandru cel Bun (1400-1432)

 A domnit în Moldova, domina sa a fost o perioada de linişte şi pace, de consolidare internă
a statului. În plan extern, a manevrat abil între Polonia şi Ungaria. La 12 martie 1402, depune
omagiu de vasalitate regelui Poloniei, astfel a evitat pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei. În
1412, Ungaria şi Polonia semnau Tratatul de la Lublau, potrivit căruia împărţeau Moldova în
cazul în care aceasta nu ar fi participat la campania antiotomană. Alexandru cel Bun a avut
abilitatea să-şi respecte angajamentele participând alături de Polonia şi la luptele înpotriva
Cavalerilor Teutoni din 1410 de la Grumwald şi 1422 Marienburg. În 1420 a avut loc prima
confruntare între Moldova şi Imperiul Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de forţele
moldovene.

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională:
- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma suzeranitatea
lor într-o hegemonie al Dunărea de Jos.
- continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al II-
lea
Situaţia Transilvaniei:
- 1438 - Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din
Transilvania) devine ban de Severin
- 1441 - Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei

Politica externă:
- 1442 - Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la Sântimbru;
- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la Sibiu si pe Ialomiţa.
- 1443 – 1444: Iancu organizează „Campania cea lungă”, forţele creştine obţin victorii
importante la sud de Dunăre;
- Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;
- În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană
încheiat însă prin înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444).
- 1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;
- 1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;
- 1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului
(denunţă armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)
– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.
– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456;
– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.
Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

Într-un context internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade susţinută de
papalitate):
- 1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;
- 1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;
- - 1461-1462: - organizează o campanie în sudul Dunării; devastează o întreagă regiune.
-
Consecinţe:
- mai-iunie: - Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;
- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.
- 16/17 iunie 1462 - „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;
- victoria obţinută nu poate fi fructificată.

Cauze:
- marea boierime trădează;
- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.
- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel Mare,
domnul Moldovei. La începutul domniei pe primul plan al preocupărilor domnului s-au aflat
raporturile cu Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie
împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a politicii
externe a ţării. Din 1448 Ungaria şi-a asigurat controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat
timp de aproape două decenii o garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie
cu regele Cazimir al IV-lea al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel
angajamentele anterioare faţă de Ungaria.
In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia.
Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei reuşeşte să
aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării
Româneşti. Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a organizat o expediţie în
Moldova la sfârşitul anului 1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.
In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului Moldovei
s-a încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a expansiunii otomane la care mai participau, din
1463, Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova din luptă,
Mahomed al Il-lea a organizat o mare expediţie la începutul anului 1475 sub comanda lui
Soliman, beglerbegul Rumeliei. Armata otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă
pe valea Bârladului, la sud de Vaslui şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a trimis o scrisoare
capetelor încoronate creştine din Europa pentru a cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii,
însă a primit doar scrisori de încurajare nu şi sprijin concret.
In vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe litoralul nordic al Mării Negre
(Caffa şi Mangop), iar Hanatul tătar al Crimeii a devenit vasalul sultanului, Moldova fiind prinsă
astfel în cleştele coaliţiei turco-tătare. In aceste împrejurări grele, Ştefan cel Mare a încheiat o
alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475.
Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în iunie 1476
şi a înaintat spre Suceava, pe valea Siretului. La 25 iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria
de la Războieni (Valea Albă) unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar
rezistenţa îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din
victoria sa. In august 1476 sultanul a dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva
Moldovei s-a încheiat astfel printr-un eşec.
Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea, profitând de conjunctura
favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva
lui Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea acestora turcii
controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc. Ştefan a încercat să-şi recupereze
cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a
încheiat însă pacea cu turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea cu Poarta, reluând plata
tributului.
Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe dar, de
fapt, urmărea instalarea unui prinţ polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un eşec. Armata
polonă a fost surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie 1497).
La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a
păstrat propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane.
In secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi
să se resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea
Alba). In schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări,
statut înscris în convenţii numite capitulaţii.
 Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de structuri de

civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. In
acest timp istoria europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice şi ale
expansiunii pe alte continente. A fost un secol al Renaşterii şi Umanismului, al apariţiei tiparului,
al Reformei, Contrareformei şi Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua
dinamica continentală a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care înregistrează influenţe
determinate de civilizaţia modernă. Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre
puterile competitoare: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi
rivalităţi general europene. Izolarea faţă de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea
căilor comerciale din Mediterana în Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.
Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul sultanului
Soliman Magnificul (1520- 1566). In 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc
otoman, nordul şi vestul Ungariei au intrat sub administrate habsburgică, iar Transilvania a fost
organizată ca principat autonom sub suzeranitatea otomană.
Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din Ungaria cu
forţe proprii, caută noi aliaţi. De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o alianţă antiotomană numită
Liga Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi ducatele italiene Toscana,
Mantova şi Ferrara.
Polonia se afla într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor
(1572). Ea se apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea
medievală din această zonă, numai că locul Ungariei este asumat, în noile împrejurări, de
Habsburgi.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii
Sfinte, alianţă la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei,
Aron Vodă şi domnul muntean. Adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care
avea acordul Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană,
care a izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a
garnizoanei otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul
Otoman. In aceste condiţii Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri, la
20 mai 1595, un tratat cu Sigismund Bathory, prin care aceştia subordonează Ţara Românească
principelui Ardealului, iar pe domn boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea
de locţiitor al principelui Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat
restrâns alcătuit din 12 boieri. Un tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Voda al
Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund devine suzeranul ţărilor române extra-carpatice. In
sprijinul unei tradiţii medievale se înfăptuieşte astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-
vasalice, în vederea confruntării cu Imperiul Otoman. După răscoala antiotomană se deschide în
istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare între Ţările Române şi Imperiul
Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin atacarea cetăţilor turceşti, în
timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în Ţara Românească a fost prefaţată de
victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre.
Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13/ 23 august 1595
încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu, prin pierderile provocate armatei otomane
condusă de marele vizir Sinan-Paşa. Campania otomană urmărea transformarea principatelor în
paşalâcuri. După Călugăreni turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte,
introducând garnizoane şi transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva
forţelor unite la Rucăr ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie a fost cucerită
Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.
Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. In aceste condiţii,
Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării a încheiat
un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această dublă suzeranitate, otomană şi
habsburgică, Mihai Viteazul se emancipează de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.

Unificarea politică

Transformarile politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia: Ieremia Movilă,
ataşat politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia antiotomană; în acelaşi timp, alegerea lui
Andrei Bathory, partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane, ca principe al Transilvaniei, a
agravat poziţia Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul polonez Zamoisky
intenţionau să aşeze pe tronul Ţării Româneşti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă,
ameninţa existenţa coaliţiei. În aceste circumstanţe Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi
învinge oastea ardeleană la Şelimbăr (18/ 28 octombrie 1599), iar la 1 noiembrie acelaşi an, intră
triumfător în Alba Iulia.
Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigismund Bathory de a
pătrunde în Transilvania. În mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui
Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula „domn al Ţării
Româneşti, Ardealului şi Moldovei.”
 Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni, prăbuşindu-se ca efect al
puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) şi al ostilităţii
nobilimii ardelene. În consecinţă, nobilimea maghiară din Transilvania, ostilă unei supremaţii
româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi 1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău
(18 septembrie 1600). În acelaşi timp polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia
Movileştilor, cu intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă. Revenirea în
Transilvania cu ajutor militar imperial şi victoria obţinută la Guruslău (3/13 august 1601)
împotriva principelui Sigismund Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti.
La 9/19 august 1601 voievodul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii valoni
plătiţi de generalul Basta.
Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a însemnat
punctul culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold important pentru
posteritate.
La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central european, are loc o afirmare
a conştiinţei etnice, care nu devenise însă conştiinţă naţională. Fapta fără precedent a lui Mihai
Viteazul era prima unire politica realizată de un domn român, cu forţe româneşti şi în sprijinul
intereselor româneşti, dobândind peste timp valoarea de simbol.

Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a

afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul
Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas
cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei
Basarab, Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30
de ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul
domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică
defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa
Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683).
Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a
consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în
stăpânirea habsburgică.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de
recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o
delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou
termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte
posibilităţi de tratative în avantajul ţării.
 În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de
interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană,
având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi
ereditară. În preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin
Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698). După victoria de
la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti
caută o contrapondere în Rusia şi Polonia.
Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat
împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări
politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles
competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării
Transilvaniei de către austrieci.
În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la
războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean
în Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi).

Prezentare acţiuni diplomatice

Acţiuni diplomatice în secolele XIV-XV

Tratatul de la Radom / Lublin (1390)
Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture influenţa politică a
Ungariei asupra Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie 1390, un
tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello (tratatul a fost semnat la Radom, în 1389 şi
ratificat la Lublin, în 1390).
Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de egalitate, ca
între doi suverani. principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva
duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor inamici.
Mircea cel Bătrân va renunţa la acest tratat, câtiva ani mai tărziu, prevederile lui nefiind
puse în practică.

Tratatul de la Braşov (1395)

În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se apropie de

Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.
 Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevedea ajutor reciproc
antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul Europei .
În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole,
desfăşurată în 1396.

Tratatul de la Lublau (1412)

În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devine şi împărat al Germaniei, astfel

că puterea acestuia creşte, devenind o ameninţare pentru Polonia.
Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate, Ungaria şi Polonia, şi-a
găsit expresia în tratatul de la Lublau (martie 1412), semnat între Sigismund de Luxemburg şi
Vladislav Jagiello, care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta
antiotomană, împărţirea statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă
primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat
datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea
suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a
remarcat în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea
poloneză împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi "o prada uriaşă".

Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia, care asigura
Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar; ea i-a îngăduit să-şi
asigure împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla.
ca urmare, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie 1459, tratatul de la
Overchelăuţi, prin care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul
înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie. Pentru a da mai multă
autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură preventivă, având
în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei
înţelegeri a fost şi îndepărtarea de la hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron.
Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel
Mare, mai ales către Regatul Poloniei.

Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)
 Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi
monarhii vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context,
conştient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o
scrisoare prin care arată cât de importantă era apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea
ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este conştient de importanţa Moldovei, "această
poartă a creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa. Ajutorul cerut de Ştefan se
dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la Nistru.
Însă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei,
singurul care reacţionează fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în
1475.

Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475)

În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare,
acesta începe negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu regele Ungariei, Matei
Corvin.
Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin militar reciproc antiotoman,
îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice
neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică.
Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de
bătălia de la Baia, din 1467.

Tratatul de la Colomeea (1485)

Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare
primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aştepta
ajutor de la regele Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei,
condiţionase sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate.
În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a
boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.
Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în
continuare cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative
cu sultanul Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul
semnat, Ştefan cel Mare se obligă să plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.
Tratatul de la Hârlău (1499)

Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după
moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza
expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului
(octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul
1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan
cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte şi pace veşnică"
între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul
fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de
seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei
faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de
dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care
se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale.

Acţiuni diplomatice în secolele XVI-XVII

Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă

În 1594, izbucneşte la Bucureşti răscoala antiotomană, iniţiată de Mihai Viteazul prin

uciderea creditorilor levantini şi atacarea garnizoanei otomane care staţiona aici. Acţiunea face
parte din politica de cruciadă târzie, dusă de Liga Sfântă (alianţa antiotomană constituită la
iniţiativa papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul papal, Spania, Austria,
Ferrara, Mantua şi Toscana). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în
atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românescă. Aron Vodă,
domnul Moldovei aderă la Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti, Mihai
Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Tratatul de la Alba Iulia (1595)

Declanşarea răscoalei antiotomane şi perspectiva unui atac otoman iminent, l-a determinat
pe Mihai Viteazul să încheie o alianţă cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La 20 mai
1595, o delegaţie de 12 boieri din Ţara Românească încheie la Alba Iulia, în numele lui Mihai
Viteazul, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Boierii au acceptat ca
Sigismund Bathory să fie suzeranul Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi al
subordonării Bisericii Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.
 Deşi vasal al lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a acceptat acest tratat, deoarece avea
nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii se pregăteau să intervină
aramat în Ţara Românească. În fapt, vasalitatea Ţării Româneşti în raport cu Sigismund Bathory
trebuie înţeleasă ca o acţiune de subordonare militară în scopul unei acţiuni antiotomane comune.

Tratatul de la Târgovişte (1598)

Intervenţia poponilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii otomane şi

ostilitatea principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în
contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea.
În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul habsburgic şi domnul
Ţării Rmâneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia
ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În
schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani
la Dunăre şi să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora.
Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de
principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

Acţiuni diplomatice în secolele XVII - începutul secolului al XVIII-lea

Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin stabilirea unor
contacte şi angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile au fost
încordate din cauza adversităţilor cu familia Cantemireştilor.
Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. În anul 1699, otomanii îl
recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare, domnul
muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianţe împotriva
otomanilor. Abia în 1709, între Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă pentru
acţiunea împotriva Porţii.
În urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin Brâncoveanu
a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an.
Tratatul de la Luţk (1711)
Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la Luţk a fost
încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul
Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman.
Întreg textul tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva
decât să confirme acest text ce i-a fost trims de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate
în Tratatul de la Luţk, Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost
transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.
Prevederi:
- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;
- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări
Porţii;
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;
- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a
principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei
este asigurată.
- Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie
Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei,
bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau
obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau
cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre
Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste
strâmtori. Consecinţa imediată a tratatului a fost campania otomană din acelaşi an, în
urma căreia Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei.

Prezentare conflicte militare

Acţiuni militare în secolele XIV-XV

Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395)

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a intrat în conflict cu Imperiul
otoman în urma intervenţiei domnitorului român la sudul Dunării, în teritorii a căror stăpânire o
revendica şi sultanul Baiazid I. Mircea a declanşat conflictul cu turcii preluând stăpânirea
Dobrogei (1388) şi intervenind în favoarea sârbilor în bătălia de la Câmpia Mierlei
(Kossovopolje - 1389). În 1394 sau 1395, Baiazid I înteprinde o expediţie în Ţara Românească,
având ca obiectiv cucerirea ei şi îndepărtarea influenţei maghiare în regiune. Bătălia principală s-
a dat la Rovine. Nu se cunoaşte data exactă a bătăliei, sursele istorice menţionând atât 10 oct.
1394, cât şi 17 mai 1395. Nici locul nu este cunoscut, izvoarele vorbind de rovină 8un loc
mlăştinos), toponim nelocalizat (probabil râul Argeş sau râul Jiu). Istoricii consideră că au existat
de fapt două bătălii.
Lupta s-a încheiat cu victoria categorică a lui Mircea. Consecinţele victoriei au fost:
îndepărtarea pericolului otoman şi organizarea primei mari coaliţii continentale antiotomane, la
care a participat şi domnitorul român.

Cruciada de la Nicopole (1396)

După bătălia de la Câmpia Mierlei, din 1389, otomanii au cucerit cea mai mare partea
Balcanilor, ameninţând prin politica lor expansionistă state europene. În acest context, în 1394,
Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unor noi cruciade împotriva turcilor. La apelul
Papei au răspuns atât state catolice, cât şi ortodoxe. Se formează o alianţă ce cuprinde cavaleri
burgunzi (francezi), englezi, germani, precum şi oastea regelui Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. La cruciadă a participat şi domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Principala
bătălie a fost asediul cetăţii Nicopole în 1396. Sursele istorice menţionează neînţelegerile apărute
între conducătorii cruciaţilor privind tactica de luptă cea mai potrivită. Mircea cel Bătrân a cerut
regelui maghiar să atace primul, cunoscând tactica de luptă a turcilor, însă a fost refuzat de
ducele Burgundiei. Astfel, primul ataca fost efectuat de cavaleria grea a principilor francezi şi
englezi, care nu a putut să aibă un impact major din cauza fortificaţiilor otomane. Din cauza
acestui fapt, victoria va fi în cele din urmă de partea otomanilor.
Participarea la cruciada de la Nicopole a domnului Ţării Româneşti este o dovadă a politicii
antiotomane promovate de acesta, în condiţiile apartenenţei la creştinismul ortodox şi a
participării alături de state creştine catolice.

Campania cea lungă (1443-1444)

Formarea unei coaliţii creştine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure condiţii
favorabile unei acţiuni europene comune pentru alungarea turcilor din Europa. În acest context,
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Regatului Maghiar, adoptă o
politică ofensivă, declanşând, în toamna anului 1443, o amplă operaţiune militară în interiorul
Pen. Balcanice, cunoscută sub numele de “campania cea lungă”. Va reuşi să elibereze oraşele
Niş şi sofia. În acest context, popoarele din Balcani încep să lupte alături de Iancu de Hunedoara.
Reuşeşte să ameninţe chiar centrul Imp. Otoman, însă venirea iernii îi opreşte înaintarea spre
Adrianopol şi Constantinopol. La începutul anului 1444 reuşeşte să obţină o victorie decisivă.
 Urmarea acestei campanii va fi încheierea unei păci semnată la Seghedin, cu Imp. Otoman,
pe o perioadă de 10 ani.
Încurajate de victoria obţinută de voievodul transilvan, statele creştine din Europa au cerut
ruperea păcii şi organizarea unei noi ofensive antiotomane. Iancu de H. nu a fost de acord cu
ruperea păcii, dar a participat alături de regele maghiar Vladislav Jagiello (care era şi rege al
Poloniei) la cruciadă. Armata cruciată era formată din trupe transilvănene, bosniace, croate şi
maghiare. Principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444. Prin tactica superioară de luptă, Iancu de
H. a reuşit să câştige câteva poziţii strategice, dar, în toiul luptei, regele maghiar va fi ucis, iar
armata creştină înfrântă.
Înfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Balcani şi
pregătirea unor noi expediţii militarea otomane spre centrul Europei.

Bătălia de la Belgrad (1456)

În decursul evului mediu românesc, confruntările militare desfăşurate pe teritoriul Ţărilor

Române au fost numeroase. Acestea demonstrează lupta continuă a domnitorilor români pentru
menţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale în faţa agresiunii marilor puteri vecine. În
contextul cuceririi Constantinopolului de către otomani în 1453, sultanul Mehmed al II-lea a
pornit o nouă campanie în Europa, cu scopul de a cucerii Belgradul, una dintre cele mai bine
fortificate cetăţi din Balcani, considerată “cheia de intrare în Europa”.
Împotriva oştirii otomane s-a organizat în 1456 o contraofesivă creştină, condusă de
voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Acesta a organizat apărarea Belgradului, luptele
finalizându-se cu înfrângerea turcilor, însuşi sultanul fiind rănit în bătălie.
În epocă, s-a considerat că bătălia a decis soarta creştinătăţii europene, victoria obţinută la
Belgrad în 1456 de Iancu de Hunedoara oprind pentru 70 de ani ofensiva turcilor spre centrul
Europei.

Atacul de noapte de la Târgovişte (16/17 iunie 1462)

În anul 1462, sultanul Mahomed al II-lea declanşează o campanie militară împotriva Ţării
Româneşti ca reacţie la o acţiune anterioară a domnitorului Vlad Ţepeş, prin care acesta atacase
cetăţile otomane de la sud de Dunăre.
Pentru a face faţă invaziei armatei otomane extrem de numeroasă, domnul român adoptă o
strategie militară defensivă, prin folosirea tacticii “terenului părjolit”. În acelaşi timp, prin atacuri
rapide, hărţuieşte oastea otomană. La 16/17 iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte, va
reuşi să provoace confuzie în tabăra otomană. Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul
cu un grup restrâns, îmbrăcaţi în haine turceşti au pătruns în tabăra otomană, încercând să atace
cortul sultanului. În ciuda acestui atac, mahomed al II-lea îşi continuă avansul spre Târgovişte,
pe care a găsit-o pustie.
Campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul: prinderea lui Vlad
Ţepeş şi transformarea Ţării Româneşti în paşalâc.

Bătălia de la Baia (1467)

În prima parte a domniei, Ştefan cel Mare a restabilit legăturile cu Polonia pentru a-şi
asigura protecţie împotriva Regatului Ungar. Acest lucru a determinat îndepărtarea sa de
Ungaria. Ungaria stăpânea însă Chilia, important centru comercial la gurile Dunării, care interesa
însă şi Polonia şi Imperiul otoman. În 1465, Ştefan cel Mare a reuşit să aducă în stăpânirea sa
Chilia, subminând interesele comerciale ale Ungariei.
Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a atacat Moldova în 1467. La
Baia, Ştefan a dezlănţuit contraatacul. Incapabil de a continua înaintarea, Matei Corvin a părăsit
Moldova. Această confruntare a însemnat şi ieşirea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.

Bătălia de la Vaslui (1475)

Pentru a scoate din luptă Moldova, în contextul creării unui front antiotoman la Dunăre,
sultanul Mahomed al II-lea a organizat, în 1475, o expediţie militară condusă de Soliman-paşa.
Fiind într-o mare inferioritate numerică, Ştefan cel Mare a adoptat tactica terenului pustiit.
Bătălia principală a avut loc lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475. Cunoscută şi sub numele de
Bătălia de la Podul Înalt, a reprezentat o importantă victorie a românilor împotriva Imperiului
Otoman. În ziua bătăliei, Ştefan a atras oastea tomană pe Valea Bârladului, într-o zonă
mlăştinoasă, unde aceasta nu se putea desfăşura, superioritatea numerică nemaiconstituind un
avantaj. Domnul român s-a folosit de ceaţa densă din ziua respectivă pentru a ascunde numărul
real al oştirii sale. Otomanii au fost înfrânţi, suferind pierderi grele.
Lupta de la Vaslui (Podul Înalt) a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în
Europa şi a integrat Moldova în relaţii internaţionale diplomatice de amploare.
Bătălia de la Războieni (1476)

În iunie 1476, însuşi sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a condus o

campanie militară împotriva Moldovei, pentru spălarea umilinţei îndurate de otomani la Vaslui,
în 1475.
Pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din Crimeea asupra
Moldovei, care va fi respins de români. Armata otomană, imensă pentru acea vreme (peste
100.000), a înaintat pe Valea Siretului, spre Suceava. Bătălia decisivă dintre oastea otomană şi ce
a Moldovei a avut loc lângă Războieni (Valea Albă), în 1476. Domnitorul Ştefan cel Mare şi-a
stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat cu şanţuri şi palisade. Soarta bătăliei este decisă de
atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de către sultan. Ştefan este nevoit să
abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi Moldova abia în
luna august fără a reuşi însă să cucerească vreo cetate.
Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un eşec pentru sultan, Ştefan cel Mare
rămânând domn, iar Moldova nepierzând niciun teritoriu.

Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)

În această bătălie s-au confruntat armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi a cea a
Poloniei, în fruntea căreia se afla regele Ioan Albert. Acesta din urmă, în 1497, organizează o
expediţie militară, a cărui scop oficial era recuperarea Chiliei şi a Cetăţii Albe.
Ajunse însă pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre Suceava, scaunul de
domnie al Moldovei. Întrucât asediul cetăţii dura prea mult şi exista riscul unei intervenţii a
Ungariei, Ioan Albert decide să se retragă. La întoarcere este atacat de oastea lui Ştefan cel Mare
la Codrii Cosminului. Superioritatea armatei poloneze a fost contracarată de dificultatea terenului
deluros şi împădurit.
După acest conflict, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se îmbunătăţesc, dovadă fiind
încheierea unui tratat, doi ani mai târziu, la Hârlău.

Acţiuni militare în secolele XVI-XVII

Bătălia de la Călugăreni (1595)

În contextul adoptării politicii antiotomane, prin uciderea creditorilor levantini, atacarea

garnizoanei otomane şi aderarea la Liga Sfântă, imeriul Otoman organizează o campanie de
pedepsire a Ţării Româneşti.
 În august 1595, o oaste otomană condusă de Sinan-paşa a trecut Dunărea şi a înaintat spre
Bucureşti. La Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să obţină o victorie importantă asupra oştirii
otomane, aplicând tactica de luptă a atragerii inamicului în locuri neprielnice desfăşurării luptei,
în condiţiile unei disproporţii militare. Astfel se explică alegerea făcută de voievod pentru terenul
de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos, străbătut de râul Neajlov, în care
deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere
peste podul îngust de peste râu. În acest spaţiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi
valorifcată.
Prin victoria obţinută la Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să atingă principalele obiective:
a provocat pierderi importante duşmanului, l-a demoralizat, a întârziat avansarea turcilor şi a
câştigat timpul necesar pentru concentrarea forţelor antiotomane.
Având nevoie de întăriri, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, aşteptând ajutor de la
Sigismund Bathory. În acest timp, oastea lui Sinan-paşa a intrat în Bucureşti şi Târgovişte şi a
început organizarea Ţării Româneşti în paşalâc. Situaţia se complicase şi în Moldova, unde
polonii l-au înlăturat de pe tron pe Ştefan Răzvan şi l-au înlocuit cu Ieremia Movilă. Dar, în
octombrie 1595, soseau ajutorul militar al lui Sigismund Bathory, de aproximativ 23.000 de
ostaşi, şi o mică oaste comandată de fostul domnitor al Moldovei, Ştefan Răzvan. Aceste forţe
reunite aveau să înceapă marşul împotriva otomanilor, care au fost înfrânţi la Giurgiu şi alungaţi
peste Dunăre.

Bătălia de la Şelimbăr (1599)

În contextul ieşirii Transilvaniei şi Moldovei din Liga Sfâtă, prin venirea la conducerea
Transilvaniei a principelui Andrei Bathory, cu o politică favorabilă otomanilor, respectiv prin
impunerea la tronul Moldovei a lui Ieremia Movilă, Mihai Viteazul organizează acţiuni de forţă
pentru a readuce cele două state româneşti în frontul antiotoman.
În octombrie 1599 se desfăşoară lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă
de Mihai Viteazul şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Bătălia a fost câştigată de
Mihai Viteazul. Principele Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar a fost prins şi ucis
de secui.
Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, de unde îi este
recunoscută autoritatea asupra Transilvaniei. Ulterior, în 1600, şi Moldova se alătură frontului
antiotoman.
Bătălia de la Mirăslău (sept. 1600)
În contextul ostilităţii nobilimii din Transilvania faţă de politica lui Mihai Viteazul, acesta
este înfrânt la Mirăslău de nobilimea din Transilvania, care s-a alăturat generalului imperial
Gheorghe Basta. Ca urmare a acestei bătălii, Mihai pierde Transilvania.
Bătălia de la Guruslău (aug. 1601)
Obiectivul luptei de la Guruslău a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la
conducerea Transilvaniei şi reintegrarea principatului în frontul antiotoman iniţiat de împăratul
Rudolf al II-lea.
Bătălia a avut loc la 3 august 1601, când oastea lui Mihai Viteazul şi a generalului
Gheorghe Basta s-a confruntat cu cea condusă de Sigismund Bathory. Acesta din urmă este
înfrânt.
Înciuda colaborării cu Gherghe Basta, la scurt timp după bătălie Mihai Viteazul a fost ucis
de oamenii acestuia.

Acţiuni militare în secolele XVII - începutul secolului al XVIII-lea

Asediul Vienei (1683)

În 1683, la cererea turcilor, domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, participă la

asediul Vienei, dar, pe ascuns, i-a încurajat pe asediaţi şi le-a transmis mişcările trupelor
otomane. După înfrângerea acestora la asediul Vienei, Cantacuzino a trecut la o politică externă
activă, intrând în tratative secrete cu Habsburgii. Aceştia i-au garantat domnia ereditară, i-au
acordat titlul de Baron al imperiului şi i-au promis ajutor de 6.000 de ostaşi. Şerban Cantacuzino
a cerut ca ţara să-şi păstreze hotarele printr-un act scris, care nu a mai putut fi întocmit din cauza
morţii domnului, în 1688.

Bătălia de la Stănileşti (1711)

Bătălia s-a desfăşurat între armatele ruse şi otomane. La conflict a participat şi domnul
Moldovei, Dimitrie Cantemir ca aliat al Rusiei.
Bătălia s-a dat pe malul Prutului şi se încheie prin acceptarea păcii propuse de către ţar.
Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei şi se refugiază în Rusia, la curtea lui Petru cel
Mare. Domnia sa a fost ultima domnie pământeană din secolul al XVIII-ea, Imperiul Otoman
impunând, din 1711, domnitori fanarioţi.