Pt examen

1. a. Influenţa gravitaţiei asupra vieţii

• Cel mai important factor mecanic care influenţează lumea vie este gravitaţia.
 Efectul direct al gravitaţiei asupra fiinţelor vii se manifestă prin: influenţa asupra structurii,
mărimii şi formei acestora.
 Mărimea forţei gravitaţionale influenţează poate cel mai mult dezvoltarea viului.
• Dacă Pământul ar fi fost mai mare organismele ar fi avut cu siguranţă o talie mai mic datorita
acţiunii forţei gravitationale mai mari.
• In plus, o planetă prea mare (forţă de atracţie gravitaţională mai mare) ar reţine în
atmosferă gaze ca hidrogenul, amoniacul sau metanul si astfel, atmosfera ar fi mai densă şi
razele soarelui nu ar reuşi să ajungă până la suprafaţa pământului (ex: Jupiter, Saturn).

b. INFLUENTA IMPONDERABILITATII ASUPRA VIETII

• Pe de altă parte, o planetă prea mică, cu gravitaţie redusă, nu poate reţine la suprafaţă o
atmosferă gazoasa ce împiedică de asemenea apariţia vieţii (ex: Marte, Mercur).(animalele
acvatice pot atinge talii mai mari decat cele terestre)

• Experimentele realizate în spaţiu cosmic, în condiţii de imponderabilitate, au demonstrat

faptul că funcţiile organismului se modifică în absenţa gravitaţiei.

INFLUENTA IMPONDERABILITATII ASUPRA CIRCULATIEI SANGELUI

• Migrarea lichidelor organice (sange) catre cap in absenta gravitatiei:

 Sindromul “fata pufoasa” (“puffy-face”)

 Ochi rosii si umflati
 Sindromul “picioare de pasare” (“bird-legs”)
 Aproximativ 40% din cei care au plecat în spațiu au avut
amețeli sau greață.
INFLUENTA IMPONDERABILITATII ASUPRA OASELOR SI MUSCULATURII

 Absenţa gravitaţiei pentru perioade lungi duce la modificări importante negative în structura
scheletului si a sistemului muscular.
 Atrofiere musculara
 Oase fragile (pierdere de minerale)
 Lungirea coloanei vertebrale
 Dureri de spate
ECHILIBRUL SI ORIENTAREA SUNT AFECTATE DE IMPONDERABILITATE.
 In spatiu extraterestru astronautii sufera de dezorientare deoarece senzorii urechii
interne si musculatura nu se mai pot orienta.
 Singura informatie care poate ajuta creierul astronautului la orientare este cea care
provine de la aparatul vizual.
 2. a. INFLUENŢA FORŢEI CENTRIFUGE ASUPRA ORGANISMULUI

 Unele boli şi traumatisme sunt datorate forţei centrifuge. În zborurile curbilinii, forţa
centrifugă induce o greutate aparentă pilotului numită GREUTATE MULTIPLĂ de câteva ori
mai mare decât greutatea sa reală.

 Ex: într-un avion cu o viteză de 600 km/h care execută un loop-ing cu raza de 500m,
aviatorul este supus unei forţe centrifuge de 5G. Duce la:-Pierdere temporară a vederii şi
chiar a cunostinţei _Explicatia: dezechilibrul indus in aparatul circulator

 Prin antrenament se poate ajunge la acomodarea organismului prin apariţia reflexelor de

adaptare prin compensare cardiacă,etc

b. CENTRIFUGAREA este o metodă de separare a elementelor componente dintr-un

amestec complex în funcţie de mărimea, forma şi densitatea lor. Această metodă se
bazează pe utilizarea forţei centrifuge cu scopul separării amestecurilor heterogene în
industrie sau în laborator.

 Deoarece elementele componente de mase diferite din suspensie vor fi

supuse unor forţe centrifuge de mărimi diferite.

Proces de sedimentare

 Astfel, componentele cu densitate mai mare se vor depărtade axa centrifugei, iar
componentele cu densitate mai mică vor migra către axa centrifugei.

 Sedimentarea este cu atat mai rapidă cu cât viteza de rotaţie este mai mare. Apoi,
sedimentul poate fi extras pe o lamă şi examinat la microscop.

CENTRIFUGAREA

Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numita ser sangvin.
 • Viteza de sedimentare in centrifugare depinde de:

– mărimea şi forma particulelor (d = diametrul particulei),

– acceleraţia de centrifugare (acf = rω2),

– diferenţa de densitate dintre particule şi lichid (ρs – ρl);

v = 0 daca ρs = ρl

– vascozitatea lichidului (η).

3. LUCRUL MECANIC EFECTUAT DE MUŞCHI:

 Lucrul mecanic maxim (Lmax) al muşchiului este produsul dintre forţa maximă, Fmax,
desfăşurată şi contracţia maximă a muşchiului, Cmax.

(Pp. muschiul de forma cilindrica)

unde : S – aria sectiunii transversale (cerc) a muschiului,

l – lungimea muschiului

Concluzie:

Lucrul mecanic efectuat de muşchi este direct proporţional cu volumul său, V.

PRESIUNEA PICIORULUI PE SOL

 Presiunea piciorului pe sol reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale
dinamicii locomoţiei si se poate înregistra cu ajutorul dinamografului.

 Presiunea se defineşte ca fiind forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă:

 Presiunea piciorului pe sol nu este egală numai cu cea provenită din greutatea corpului, ea
cuprinde şi efortul destinat împingerii corpului înainte

4. CENTRUL DE GREUTATE AL CORPULUI UMAN:

Punctul de aplicatie al greutatii =centru de greutate al corpului (CG)
Corpul uman are o formă neregulată, structură neomogenă şi nerigidă. De aceea, centrul de
greutate al corpului nu are o poziţie fixă ci depinde de poziţia corpului, a membrelor, de
încărcarea suplimentară a acestora etc.

Poziţia CG al corpului uman se determină ca fiind la intersecţia a trei plane reciproc

perpendiculare:

 planul median antero-posterior M (sagital)

 planul orizontal (transversal) O împarte corpul în două părţi de greutate egală.

 planul frontal F trece prin mijlocul pavilionului urechii, posterior de articulaţia coxo-
femurală, anterior de articulaţia genunchiului şi cea tibio-tarsiana.

• Poziţia centrului de greutate se modifică la orice modificare a poziţiei membrelor şi chiar în

repaus aparent, centrul de greutate îşi modifică poziţia datorită mişcărilor ritmice de
respiraţie.

Modificarea centrului de greutate uman în funcţie de poziţia corpului

• În cazul în care asupra unui corp acţionează numai forţa gravitaţională, deosebim două
tipuri de echilibru:

 echilibru de suspensie

 echilibru de sprijin

Echilibrul, indiferent de situaţiile enumerate, este de trei feluri: stabil, instabil şi indiferent.

Condiţii de echilibru pentru corpurile suspendate

S – punctul de suspensie

CG - centrul de greutate

Condiţii de echilibru pentru corpurile sprijinite pe un plan

C
G

5. ECHILIBRUL CORPULUI UMAN

ECHILIBRUL CORPULUI ÎN POZIŢIE VERTICALĂ CUPRINDE:

 Echilibrul Capului Echilibrul trunchiului Echilibrul membrelor inferioare

• Echilibru stabil Stabilitate

Baza de
sprijin

Echilibrul Capului

• Capul este rezemat pe condilii primei vertebre numită atlas.

• Verticala (CG-G) trece cu puţin anterior de articulaţia occipito-atlantoidă, fapt pentru care
capul nu se menţine în echilibru fără efort. REZULTA In stare de veghe muşchii cefei, în
uşoară contracţie statică, opresc capul de a cădea înainte.

• Conditiile de echilibru :

(fata de punctul S)

• Aplicatie:

 a) Sa se calculeze forta FM exercitata de catre

muschii gatului pentru a mentine capul drept

utilizand datele prezentate in figura alaturata.

b) Sa se determine forta FJ cu care reactioneaza

articulatia.

bF = 5 cm; bG = 2,5 cm

Rezolvare:

 Ecuaţia de echilibru a forţelor:

rezulta

 Ecuaţia de echilibru a momentelor

in raport cu punctul S: rezulta rezulta

rezulta

ECHILIBRUL TRUNCHIUL

 Trunchiul stă în echilibru pe picioare, rezemat pe capetele celor două femururi;

Verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale care uneşte articulaţiile soldului (coxo-
femurale)

ECHILIBRUL COAPSELOR PE TIBIE

 condilii femurului se sprijină pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prinfaţa
axei transversale articulare;

 gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul ;

 genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de distensia
ligamentelor articulare.

ECHILIBRUL GAMBEI PE PICIOR

 Verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene

 echilibrul este menţinut de tricepsul sural, care în ortostatism se află în stare de contracţie
permanentă;
  pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală intervin mai activ muşchii
gambei.

6. COLOANA VERTEBRALA

COLOANA VERTEBRALA se poate compara cu un catarg a carui pozitie corecta depinde de intinderea
parâmelor. O deficienţă a parâmelor poate sa constituie o cauză a devierii sau a frângerii
“catargului”.

• În ortostatism şi în repaus coloana vertebrală are o direcţie verticală şi o formă uşor sinuoasă
mai ales în plan sagital.

• Curburile atenueaza socurile si favorizeaza mentinerea echilibrului coloanei pe bazin,

uşurând deci eforturile centurii musculare a coloanei.

POZIŢII ANORMALE ALE CORPULUI UMAN

• Poziţa momentană datorată purtării unei greutăţi – verticala CG se deplasează şi ca urmare

omul trebuie să îşi schimbe poziţia până ce această verticală trece din nou prin poligonul de
sprijin.

a. Poziţii anormale ale corpului uman

Tipuri de scolioza: lombara si toracica

Cauza:

Poziţii vicioase datorate modificărilor scheletului care rezistă foarte bine la un efort de scurtă durată,
dar nu şi la cele mai îndelungate şi astfel se deformează sub influenţa contracţiilor musculare
anormale de lungă durată.

Scolioza este o deformare a coloanei vertebrale a cărei convexitate este îndreptată spre partea
piciorului mai scurt.

 atitudini patologice datorate flexiei sau extensiei anormale a diferitelor segmente

Cifoza - exagerare a curburii dorsale

Lordoza

• Piciorul plat reprezintă tot o consecinţă a poziţiei verticale vicioase.

CauzaApare datorită discordanţei dintre apăsarea puternică şi continuă a corpului celui care stă
mult timp în picioare şi este supraîncărcat cu greutăţi (în multe cazuri este vorba despre o boală
profesională care apare la persoanele care lucrează mult timp în picioare).

b. ECHILIBRUL CORPULUI UMAN IN SEDERE

• Deoarece în şedere membrele inferioare sunt în repaus, echilibrul corpului uman în această
poziţie se referă numai la trunchi şi nu la întregul corp.
 a. Verticala CG nu trece prin linia care uneşte cele două ischioane.

Pentru a-şi menţine echilibrul subiectul are două posibilităţi:

- se sprijină cu mâinile mărind astfel poligonul de bază al trunchiului;

- contractă muşchii sacro-lombari, prin efortul acestora putându-se menţine pentru câtva timp
echilibrul trunchiului;

b. Pentru menţinerea echilibrului în această poziţie, subiectul se reazemă cu spatele de un

spătar
c. Trunchiul este în echilibru stabil, contracţia musculară este minimă, iar efortul depus pentru
menţinerea stabilităţii corpului este foarte mic.

7. PARGHIA
 O pârghie este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct fix numit punct de sprijin,
S.

• Pârghiile sunt caracterizate prin trei puncte principale:

- Punctul de aplicaţie al forţei F

- Punctul de aplicaţie al rezistenţei R

- Punctul de aplicaţie S al rezultantei forţelor numit punct de sprijin al pârghiei. In jurul

acestuia forţele F şi R imprimă pârghiei o mişcare de rotaţie.

• Asupra unei pârghii acţionează două forţe:

 o forţă activă (F) care pune în mişcare pârghia şi o forţă rezistentă (R) care trebuie învinsă.

Acţiunea pârghiilor se bazează pe echilibrul momentelor celor două forţe, activă şi

rezistentă.

REZULTA: ,REZULTA:

CONDITIA DE ECHILIBRU A PARGHIEI

• În organismul uman se întâlnesc peste 200 de pârghii osoase.

În cazul pârghiei osoase:
  punctul de sprijin – S este reprezentat de axul biomecanic al mişcării, de punctul de sprijin
pe sol.
 forţa rezistentă – R este reprezentată de greutatea corpului sau a segmentului care se
deplasează.
 forţa activă – F este reprezentată de muşchiul care realizează mişcarea.

R F

CLASIFICAREA PÂRGHIILOR:

• Clasificarea pârghiilor se face în funcţie de poziţiile celor trei puncte de aplicaţie F (forţă
activă), R (forţă de rezistenţă pasivă) şi S sau O (punctul de sprijin).

1. Pârghia de gradul I sau pârghia de echilibru (realizează echilibru static) are punctul de
sprijin S situat între punctul de aplicaţie al forţei active F şi punctul de aplicaţie al fortei de
rezistenţa R.

EXEMPLE:

-Capul funcţionează ca o pârghie de gradul I cu braţe inegale, verticala CG netrecând prin atlas.

Pârghiile duble: foarfecele şi cleştii care se împart în funcţie de utilitate după lungimea braţelor.
 2. PÂRGHIA DE GRADUL AL II-LEA SAU PÂRGHIA DE FORŢĂ

Pârghia de gradul al II-lea are punctul de aplicaţie al rezistenţei între punctul de aplicaţie
al forţei F şi punctul de sprijin O.

Distanţa de la B la O este mai mică decât de la A la O ( )aşadar forta F este mai mica
decât R, adica se poate invinge o rezistenta mare cu o forta F mica (un efort mic).

1+2= REZULTA

• EXEMPLE:

-ca pârghie de gradul al II-lea funcţionează piciorul

-Instrumentele medicale care au formă de pană: depresorul tobold pentru limbă, atela

- roaba, spărgătorul de nuci, pedala de frână, perforatorul etc.

• 3. PÂRGHIA DE GRADUL AL II-LEA SAU PÂRGHIA DE DEPLASARE:

Pârghia de gradul al III-lea are punctul de aplicatie al fortei F între punctul de aplicatie al
rezistentei R şi punctul de sprijin S, utilizând o forţă mare pentru a învinge o rezistenţă mică,
în schimb deplasează mult punctul de aplicaţie al forţei rezistente.

 Acest tip de pârghii este cel mai întâlnit în corpul uman: punctul de aplicaţie al forţei F
(locul de inserare a muşchiului), se află între punctul de sprijin S (articulaţia) şi punctul de
aplicaţie a rezistenţei.
EXEMPLE:

 Antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori se

contractă pentru a-l ridica;

 Coastele în timpul respiraţiei, la inspiraţie şi expiraţie;

• Articulaţia costo – vertebrală reprezintă punctul de sprijin, zonele de inserţie a muşchiului

pe corpul coastei reprezintă punctul de aplicaţie al forţei active iar partea anterioară a
coastelor reprezintă rezistenţa.

 Penseta, capsatorul, vasla, lopata, băţul undiţei etc.

PÂRGHIILE UMANE MULTIPLE sunt grupe de pârghii acţionate de un singur muşchi.

• Exemplu: falangele care au muschii extensorii şi flexorii comuni.

8. DEFORMAREA CORPURILOR SOLIDE
• Sub acţiunea unor forţe suficient de intense, corpurile solide suferă modificări de formă şi
dimensiune care pot fi:
 temporare (dispar o dată cu acţiunea forţei) numite deformări elastice
 permanente (se menţin şi după încetarea acţiunii forţei) numite deformări plastice.
Legea lui Hooke se refera la deformatia elastica suferita de un corp omogen si izotrop sub
actiunea unei forte exterioare.

 Efortul unitar (σ) este:

(Tensiune)

 Alungire relativa (ε):

 Enuntul legii lui HOOKE:

-Alungirea relativa a unui corp variaza direct proportional cu efortul unitar.

• Corpuri perfect elastice nu există, însă până la anumite valori ale forțelor exterioare
deformațiile pot fi considerate elastice.

• Corpurile au o limită de elasticitate peste care deformarea capătă o componentă plastică

corpul nu mai revine la forma iniţială după încetarea acţiunii forţei deformatoare.

 Între limita de elasticitate (B) şi limita de rupere (E), corpul deformat reacţionează atât prin
forţe de frecare internă cât şi prin forţe elastice, deformarea fiind plastică.
9.

•
OA – alungirea ε este proporțională cu efortul unitar

• AB – alungirea ε nu mai este proporțională cu efortul unitar, dar nu se observă deformații

remanente

• BC – zona în care apar deformații remanente

• CD – alungirea crește mult mai mult decât solitarea exterioară de aceea se spune că
materialul suferă o curgere plastică (deformare plastică) care este ireversibilă.

• DE – alungirea crește cu toate ca solicitarea exterioară scade adică materialul se apropie de

limita de rupere (punctul D).

 În functie de aspectul curbei tensiune-deformatie exista:

 materiale elastice – zona deformatiilor elastice este mare

 materiale plastice in care predomina regiunea deformatiilor plastice

 materiale fragile (casante) la care deformatia plastica ce precede rupere este foarte mica
(zona BE aproape lipseste)

10. ROLUL ELASTICITĂŢII IN LUMEA VIE:

În majoritatea țesuturilor vii elasticitatea se combină cu rezistența mecanică. Exista tesuturi
si organe care prezinta diverse proprietati mecanice cu diferite grade de rezistenta
mecanica (rigiditate si duritate) sau de elasticitate in functie de rolul pe care il au in
organism.
Proprietatile mecanice de duritate/elasticitate depind de compozitia chimica a structurii, de
forma ei, de continutul in apa si de alti factori.
Modulul lui Young (E) caracterizeaza rigiditatea unui corp.

Astfel, un material este cu atât mai rigid cu cât modulul E are valoare mai mare.

,
REZISTENTA MECANICA a unor structuri (schelet osos, dinti, etc) se datoreaza fie unor

substante minerale cristaline precum hidroxiapatita din oase si dinti

, fie unor substante organice precum cheratina din unghii, par etc.

ELASTICITATEA unor structuri organice este necesară la asigurarea unor funcţii importante
precum

 respiraţia, digestia, circulaţia sanguină şi a substanţelor necesare organismului etc.

• În general, proprietăţile elastice se întalnesc la structurile moi (piele, muschi, vase de sange
etc.) şi la cele care sunt implicate în mişcarea mecanică (tendoane, ligamente, cartilagii).

• Elasticitatea unor structuri organice se datorează prezenţei în compoziţia lor a unor

substante macromoleculare precum :

1. Colagenul – piele, oase (25-30% din proteinele scheletului), tendoane, vase de sange etc.

2. Elastina – asigura o rezistenta crescuta la intinderea vaselor de sange sub actiunea

presiunii hidrostatice; apare in principal in compozitia organelor si tesuturilor care sufera
intinderi intermitente (artere, trahee, alveole pulmonare, piele, vase de sange (cu exceptia
capilarelor) etc.

3. Reticulina se întâlneşte în jurul fibrelor musculare, în măduva osoasă, splină, vase

capilare, ficat, glande endocrine etc. Numărul fibrelor de reticulină scade treptat în timpul
vieţii, o mare parte din ele transformându-se în colagen.

• Proporţia diferită de fibre care intră în alcătuirea pereţilor vasculari, tendoanelor, pielii etc.
conferă acestor structuri proprietăţi elastice diferite.

 Ex: fibrele elastice din pereţii arterelor şi din unele ligamente pot să se alungească de 1,5 – 2
ori în raport cu lungimea iniţială.

 Proprietăţile elastice ale vaselor de sânge se datorează muşchilor netezi, fibrelor de

elastină şi colagen.

 Desi inima pompează sânge în artere în mod intermitent în timpul sistolei ventriculare totusi
regimul de curgere este continuu ca urmare a elasticității arterelor.

• EXPLICAȚIE

 La presiuni arteriale mari (în timpul sistolei), când masei de sânge i se transmite o energie
cinetică simultan are loc și o dilatare a arterei deoarece o parte din lucru mecanic efectuat
de inimă se înmagazinează sub formă de energie potențială elastică a pereților arteriali.
  La presiuni arteriale mici (în diastolă) peretele arterei se relaxează, energia sa potențială
elastică convertindu-se în energie cinetică a sângelui care contribuie la propulsarea parțială
a masei sanguine.

 În consecintă, inima are de făcut un efort mai mic în timpul sistolei decât dacă masa de
sânge ar fi stagnat în vase în timpul diastolei.

 ELASTICITATEA ARTERIALĂ joacă un rol important în reologia sângelui deoarece nu numai

că transformă regimul intermitent de propulsare a masei sanguine în regim continuu de
curgere, dar mărește și debitul sângelui în vase. Dacă pereții arteriali ar fi rigizi debitul
sanguin ar fi mai mic, iar inima ar trebui să efectueze în timpul sistolei un lucru mecanic mai
mare.

• Presiunea sângelui la nivelul aortei are un nivel oscilant între 80-120 Torr (mmHg) sau o
valoarea medie de 100 Torr

• Variațiile ciclice datorate contracțiilor cardiace se amortizează la nivelul arteriolelor.

 Presiunea arterială apoi cea venoasă scad progresiv pâna aproape de anulare în vena cava.

11. STRUCTURA VASELOR DE SANGE

Perele vascular al arterelor are mai multă elastină decât colagen în timp ce vena cavă are mai mult
colagen decât elastină.

Fibrele de elastină sunt foarte usor extensibile creând pasiv, adică fără consum de energie, o
tensiune elastică în peretele vasului conferindu-i acestuia o rezistență minimă la distensia produsă de
presiunea sanguină.

Fibrele de colagen dau rigiditate peretelui vascular opunând o rezistență mai mare la întindere decât
fibrele de elastină conferând astfel vasului sanguin rezistență la presiuni mari.

 Factorii care intervin în geneza rigidității intră în acțiune la valori diferite ale tensiunii
peretelui arterial.

 Astfel, când tensiunea în peretele arterei este scazută (presiune transmurala scăzuta), este
solicitată elastina, iar la creșterea tensiunii va fi solicitat colagenul. Cu cât diametrul arterei
este mai mare cu atât ea va deveni mai rigidă deoarece creșterea diametrului duce la o
transmisie progresivă a tensiunii de la elastină la colagen.

12.

 Arterele (transporta sange oxigenat) pot înmagazina diferențe mari de presiune datorită
elasticității peretelui arterial, rigiditatea lui intervenind la presiuni mai mari.

 Arterele au capacitate volumică mică. rezulta Rezervoare de presiune

 Venele au capacitate volumică mare deoarece la o creștere ușoară a presiunii sanguine

forma secțiunii transversale se modifică devenind circulară (“elasticitate aparenta”)

 Venele înmagazinează diferențe mai mici de presiune datorită rigidității mai mari a
peretelui venos în comparație cu cel al arterelor (la presiuni mari se observa că volumul venei
crește foarte puțin – linia punctată). rezulta Rezervoare de capacitate
 13. Datorita structurii complexe a peretelui arterial, modulul lui Young (transversal) nu are o
valoare constantă ci creste odata cu presiunea arteriala, ceea ce face ca peretele vascular sa
reziste cu atât mai bine la tensiuni, cu cât este mai întins întrucât intervine şi actiunea
muschilor netezi.

-Peretele vasului de sange nu se supune legii lui Hooke.

14. REZISTENŢA OSOASĂ:

• Materialele prezintă la solicitările mecanice deformatoare o rezistenţă care este funcţie de

forma lor precum şi de natura materialului.

 Oasele lungi (ex: femurul) au o formă tubulară care le asigură o rezistență mare la tracțiune,

compresie și torsiune pentru un minim de substanță.

 În epifiza oaselor lungi, supuse unor solicitări mecanice de compresie, substanţa osoasă este
organizată sub forma unor lamele numite trabecule, de forma unor ogive cu faţa convexă
spre extremităţi.

 Compoziţia osoasă depinde de rolul acelui os în organism.

 În oase, rezistența este dată de fibrele osoase (trabecule), fibrele de colagen și cristalele de
hidroxiapatita.
Cartilajele au elasticitate mare, preiau efortul din articulatii și facilitează miscarea între părtile
mobile.

Ţesutul osos este în permanenţă reînnoit (material dinamic), osteoclastele fiind celulele care se
ocupa cu distrugerea osoasa microscopica in timp ce osteoblastele se ocupa cu formarea osoasa.

 Acest proces este foarte puternic în primele trei decenii de viaţă, părând a fi controlat cu
precădere de forţele ce acţionează asupra oaselor, obţinându-se orientarea formaţiunilor
trabeculare de-a lungul traiectoriilor pe care se exercită tensiunea maximă REZULTA
Miscarea este vitala.

Mineralizarea osoasă este dirijata de catre metabolismul fosfo-calcic din organism.